Dacă aduci în Oradea spectacole vedetă, într-o sală de 700 de locuri, la preţuri de 100 de lei, nu o umpli. Să fie clar! Poate să vină Moş Crăciun într-un show comun cu Muma Pădurii, (varianta în versuri) rezultatul va fi matematic precis: 200 de lei pe familie e mult!
Să scoţi din casă 350 de familii, e mult. Pentru un act cultural zic. Aşa că ai de ales: scoţi mai puţini oameni din casă sau mai puţini bani din buzunarul lor. Caz tipic de ghinion, în condiţiile în care la Casa de Cultură a Sindicatelor se fac eforturi serioase pentru a se aduce constant spectacole. Este o întreagă poveste despre cât de provincial, necizelat, comod sau mai ştiu eu cum este orădeanul. O poveste falsă, desigur. Explicaţia este alta: cine poate să vină nu vrea şi viceversa. În Oradea şi nu numai, oamenii care au bani nu-i cheltuie pe cultură.
Oamenii care au funcţii nu sprijină cultura. Şi asta ar trebui să fie limpede ca apa plata! N-are rost să ne lamentăm, să căutăm explicaţii, în rezultatele de la BAC, în vaccinurile pentru nou-născuţi, în comunism, în păpădii, în culoarea politică a popii sau în studiile primarului. Cultura, ca profesie, nu a adus bani nimănui. Cultura a adus statut social în vremuri care au apus înainte să se nască mama. Şi am 32 de ani!
În consecinţă, să aşteptăm să-şi aplece unul sau altul privirea sau buzunarul, când nu pricepe o iotă şi nu-i iese un leu un plus, este o inutilitate. Mai mult: Oamenii ăştia plini de bani şi mari în funcţii sunt puţini! Dintre ei, jumătate sunt snobi, iar un sfert atât de snobi încât sunt capabili să se prezinte la un eveniment cultural doar de poză. Din punctul lor de vedere, simplul fapt că există adaugă valoare în peisaj, aşa că n-ar fi de mirare să ne trezim şi buni de plată la final!
În loc să-şi aplece ei privirea, ar fi bine să ne-o aplecăm noi spre ăştia mai de rând (dar nu grămadă). Ei sunt publicul, ei sunt grupul ţintă, aşa pestriţi, diverşi, talmeş-balmeş, au un numitor comun: sunt iubitori de spectacole. Şi sunt iertători prin definiţie. Pentru că au fost privaţi mulţi, prea mulţi ani de evenimente frumoase. Memorabile, remarcabile, la fel de diverse ca şi ei. Da, or să bârfească, or să strâmbe din sprânceană, or să fie hateri pe forumuri, or să latre la lună, dar de venit tot vin. Nu cu forţa, nu cu şcoala, cu drag. Gustă azi, gustă mâine, şi-şi formează apetitul.
Nu se poate să pui un om să urce pe Everest când gâfâie până la etajul trei. Dar să-l pui să urce în blocul turn se poate. Iată, avem public pentru spectacole de operă. Iată, avem public în teatru. Mai ales că trupa Iosif Vulcan împacă şi îmbracă, în sfârşit, spectatorii. Iată, merg români la reprezentaţiile trupei maghiare. Deocamdată vreo trei, dar e un început nesperat de bun. Iată, avem public pentru spectacole de dans. Imediat o să avem şi pentru teatru circ. Cam pe la anu’, că suntem ardeleni. Dar şi la anul e bine! Pe bune! Uite că se poate şi teatru în pub. Cam târâş, cam anemic, dar se mişcă lumea (că actorii se mişcă de mult).
Şi cum lucrurile se mişcă, şi se mişcă bine, iată că avem prilej să dăm cu stângu-n dreptu’. Şi dăm!
Filarmonica organizează spectacole de operă, în medie, o dată pe an. În 2015 să fie, deci, „Rigoletto”. Joi, 21 mai. De la ora 19.00. IDF este premiera oraşului. Festival Internaţional de Dans. Cea mai râvnită reprezentaţie de către public a fost „Generaţii-Bolero/Carmina Burana” (Compania de Balet Gyor). În 2015, să fie, deci „Bolero”. Joi, 21 mai. De la ora 19.00. Teatrul Regina Maria are în fiecare stagiune ultima premieră (uluitor, nu?). În 2015, să fie, deci, „O poveste foarte simplă”. Joi, 21 mai. De la ora 19.00. Aşa, în ciuda spectatorului.
Nu ştiu care a fost motivul, o concurenţă neproductivă sau o comunicare deficitară între (singurele) instituţii creditate de public. Ştiu însă că 80% din această situaţie se datorează faptului că în Oradea evenimentele de Doamne ajută sunt organizate cu noroc chior în loc de fonduri. Pentru că sus, la Luminăţie, de cele mai multe ori e beznă. Restul de vină revine celor care n-au schimbat ora. E trist să auzi oameni rugându-se să se termine un spectacol repede, ca să apuce măcar finalul de la celălat. Nu e semn bun, e semn de foame şi de resturi aruncate contra vântului.
Ar trebui să ajungă faptul că Filarmonica funcţionează într-un imobil care nu-i aparţine şi este nevoie de sponsori privaţi pentru a se respira aer în loc de transpiraţie. Ar trebui să fie suficient că teatrul a fost renovat într-un interval de timp ruşinos de mare, că n-avem sală studio şi că actorii repetă te cruceşti pe unde. Ar trebui să fie jena supremă că am tras Muzeul pe dreapta şi l-am uitat acolo. Că artiştii plastici şi fotografii expun în mall şi pe străzi. Ar trebui să fie suficiente artificiile şi sacrificiile prin care iau naştere lucrurile de calitate din oraşul ăsta. Autofaultarea e tot ce ne lipsea!
Ar fi bine să pricepem că în oraşele cu care vrem să ne comparăm, ca număr de locuitori şi statui, există turism cultural. Şi ăla nu se face nici pe ochi frumoşi, nici din piatră seacă. Următoarea stagiune prinde an electoral. Avem asfalt şi câini în cuşti, slavă Cerului! Dacă pupăm un spectacol marţi, unul miercuri şi unul vineri, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap!
