Filosoful, istoricul şi sociologul Marcel Gauchet susţinea că, în esenţă, creştinismul este o religie a ieşirii din religie. Unul dintre sensurile care s-au dat acestei expresii este aceea că religia permite o laicizare lentă. Cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre democraţie. Este singurul sistem care permite ieşirea din democraţie.
La fel ca religia, democraţia nu are o capacitate rapidă de adaptare la realităţi. Suferă de o cangrenă cumplită, birocratizarea care o transformă, încet, încet, într-o fosilă vie. Nu dezvoltă anticorpi. Apar peste noapte viruşi, păduchi, căpuşe, partidele extremiste sunt aici un exemplu perfect, pe care nu le elimină (dacă le-ar elimina nu ar mai fi democraţie).
Ba din contră, unor moluşte ca Nigel Farage, omul care recunoştea în faţa presei britanice că încasează bani cu ambele mâini din partea sistemului pe care îl critică şi îl vrea desfiinţat, le acordă prea mare importanţă, le permite să se dezvolte în numele unui principiu fundamental pe care nu şi-l poate schimba: libertatea.
În mod normal, dacă mecanismul ar funcţiona aşa cum trebuie, extremismul ar trebui să fie asimilat sau contracarat rapid pentru ca să nu se extindă. Ros de birocraţie, trupul Europei este însă putred, este un colos care pare că abia se mai ţine pe picioare! De unde reacţii rapide?
Ce ar face Europa dacă l-ar prinde pe John Jihadisul, ăla care se filmează decapitând în modul cel mai barbar cu putinţă, cu cuţitul, oameni nevinovaţi? I-ar pune cătuşele. Ca europeni, v-aţi simţi satisfăcuţi că… s-a aplicat legea? Să fiu iertat, eu nu m-aş simţi. Aici se creează sentimentul că nu e de ajuns, că Europa nu are în esenţă mijloace eficiente de a răspunde proporţional la răul din jur!
Un alt lucru îngrijorător, lupta dintre principii şi bani sau comoditate pare să fie câştigată, la fel ca în ţările roase de corupţie, de bani. În scadalul gazului rusesc s-a văzut foarte clar cât de uşor pot fi puse la îndoială principiile de bază, esenţele acestui colos, numit democraţie.
Un studiu apărut ulterior dovedea şi în cifre că ideea de „toţi pentru unu şi unu pentru toţi” nu e îmbrăţişată chiar de toată lumea. Că oamenii din înaltul zgârie-norilor sau de la volanele maşinilor de firmă nu şi-ar murdări mâinile pentru a sări în ajutorul celorlalţi, dacă aceştia ar fi la ananghie.
Astăzi, generaţiile noi, trăiesc într-o casă construită cu mult chin şi trudă de înaintaşii lor care cunoşteau cum arată viaţa „afară”. Uniunea Europeană este moştenirea pe care o lasă copiilor lor.
Generaţiile tinere însă, nici măcar nu ştiu cât sunt de norocoase, pentru ele răul există doar în cărţile de istorie, nu îl cunosc cu adevărat. De pe fereastră, tendinţa de „afară” poate deveni tentantă. Când vor dărâma casa şi vor cunoaşte cu adevărat răul de „afară”, abia atunci vor înţelege ce au făcut, dar… va fi deja prea târziu! Putem oare evita acest scenariu?
