Nu îmi stă în fire să folosesc cuvinte dure la adresa personajelor despre care scriu şi, cu câteva excepţii, nici nu am făcut-o. Există însă o specie de oameni pe care nu îi pot vedea altfel şi pentru care termenul de „gunoi” e potrivit. Nu în sensul de murdărie ci mai mult în sensul de lepădătură, balast, rămăşiţă. Tăriceanu şi Ponta se potrivesc perfect aici.
Încă de la John Locke şi Montesquieu separarea puterilor în stat (legislativă, judiciară și executivă) a fost gândită pentru a întări şi consolida democraţia, pentru ca funcțiile să nu se afle în aceeași mână. Deţinute de o singură persoană sau de un grup de persoane, ele ar duce spre dictatură iar România ştie bine ce înseamnă asta.
În cazul democraţiei de astăzi, din România, principiul separarării puterilor în stat s-ar încălca atunci când procurorii ar vrea să facă legi. De fapt, el se încalcă de fiecare dată când Guvernul Ponta (la fel ca cele de dinaintea lui), putere executivă, folosindu-se de chichiţa legislativă „de urgenţă”, legiferează în locul Parlamentului, dă „ordonanţe”.
Când un parlamentar este cercetat şi se cere încuviinţarea urmăririi penale nu este imixtiunea justiţiei în legislativ pentru că, repet, procurorii nu vor să facă legi în locul parlamentarilor ci vor să ancheteze nişte presupuşi hoţi.
Principiul separarării puterilor în stat şi articolul 16, punctul 1 din Constituţia României „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, plus articolu 7 din Declaraţia universală a drepturilor omului, cel care spune că „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii”, se încalcă atunci când Parlamentul decide, în locul judecătorului, ca un senator sau deputat să nu fie urmărit penal.
Din acest punct de vedere, însăşi imunitatea parlamentară este atât neconstituţională cât şi o abatere de la Drepturile omului.
Analizând la rece cazul traseistului Tăriceanu, cred că ne-am răci gura încercând să-i explicăm aceste lucruri. Vorbim despre un personaj care, pentru un caz particular (arestarea preventivă a Marianei Rarinca, declarată nevinovată de instanţele de judecată), a cerut luna trecută, preşedintelui Klaus Johannis, demiterea şefei DNA, Laura Kovesi, şi a şefei Înaltei Curţi, Livia Stanciu.
Să facem o analogie, pentru o lege care a afectat o persoană, şi pe care a votat-o în parlament, el, Călin Popescu-Tăriceanu, ar trebui demis? Măcar el chiar a contribuit la acea lege, în timp ce Kovesi şi Livia Stanciu nu au avut nicio treabă cu Mariana Rarinca.
E clar că personajul habar nu are despre ce vorbeşte, fie este pur şi simplu „limitat” şi atunci nu are ce căuta în Parlament, fie este un sofist de doi lei şi atunci ar trebui tratat ca un escroc de rând, un balast în calea democraţiei româneşti.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau o ţară de hingheri şi de deparazitori în care şobolanii şi javrele cuibărite în cele mai înalte funcţii să fie trimise regulat la puşcărie. Vreau o ţară în care să nu fie nevoie de hingheri şi deparazitori.
Vreau o ţară care să nu fie condusă de un plagiator urmărit penal, care să mintă mai mult decât să respire, care să se înconjoare de alţi miniştri penali (până acum, 13), de neamuri, prieteni şi rude, o ţară în care Parlamentul să voteze legi pentru toată lumea nu doar pentru cei care le finanţează campaniile electorale sau pentru creşterea propriilor salarii, o ţară în care toţi oamenii să fie egali în faţa legii.
Fără aceste lucruri, orice urmă de bunăstare este doar o aparenţă, perisabilă şi mincinoasă.
Nu mă interesează din ce partid, de ce vârstă, sex, religie, minoritate sau etnie vor fi aceşti oameni, mă interesează doar să respecte cele scrise mai sus. E prea mult?
