E întrucâtva ca un păianjen puțin înghețat, pe care îl scoți cu o pungă de struguri, de la frigider, și începe să își miște încet picioarele. Cam asta este impresia robotului Da Vinci, care nu e robot ci puțin mai mult, un sistem. Este prezența de dincolo de chirurgi din sala de operație, una din ele, de la Spitalul Județean din Timișoara. Un colţ, un paing, niște fire și victima care așteaptă fără putere să se mai miște.
Doar că, acum, scenariul e puțin altfel. „Paingul” nostru sporește cu încă puțin faima clinicilor de aici, de chirurgie și urologie. Vor veni alți oameni de departe, la noi, la Spitalul Județean, pentru că intervențiile vor fi mai precise, plăgile mai mici, timpul de vindecare mai scurt. Ceea ce pare, la prima vedere, o victimă între corzi, se va ridica spre o viață mai bună, după intervenția chirurgicală, cu puține semne pe corp că ceva s-a întâmplat în acel somn atât de aparte de pe masa de operație. Dar s-a întâmplat.
Prof. Viorel Bucuraș, șeful Clinicii de Urologie de la Spitalul Județean, e nerăbdător să vadă cum va curge „prestația” noului copil al spitalului. Când ne vedem, în prima zi de operații cu robotul Da Vinci (tot robot o să-i spunem, totuși), îmi zice că trebuia să vin ceva mai repede, să văd și pregătirile. Pe moment nu înțeleg de ce ar fi trebuit să văd pregătirile – un pacient anesteziat, întins pe o masă.
Totuși, după ce am intrat în costumul de sală și am ajuns în sala de operație iar paingul cel bun a început să-și miște brațele, m-am întrebat cum s-a pătruns în corpul pacientului, cum s-au făcut acele incizii, cum au intrat tuburile pe care se merge cu instrumentele și cum s-a poziționat totul pentru ca lucrurile să curgă, mai târziu, așa cum trebuie.
Atâta lume n-am mai văzut în blocul operator. Sunt aici vreo 15-20 de persoane, de parcă ai lua un bilet de tren într-o gară. Și la vizor, deasupra noastră, în spațiul destinat învățării, sunt o mulțime de capete curioase. Și înțeleg: în fond este un bilet de tren, spre viitor. Singurul firesc, cum aveam să înțeleg. Cu părere de rău pentru chirurgul cu mânușile pătate de sânge.
Îmi place chirurgul cu mănușile pătate de sânge, îmi place lumina aceea aparte din sălile de operație, îmi place să urmăresc mâinile cu bisturiu, cu pense, cu ac, în timpul coaserii, îmi place să fotografiez baletul acela superb de gesturi din jurul plăgii. Dar depinde ce este mai bine pentru pacient. Dacă la intrarea în mica gară spre ziua de mâine aș fi pariat pe chirurgul clasic, pe procedeele clasice, pe plaga cu munca directă și chirurgul aplecat timp de șase ore peste pacient, la ieșirea din sală, în aceeași zi, îmi trădasem convingerile. Robotul ajută și e bun. Dar nu crezi până nu vezi.
În încercarea de a vedea cât mai mult, primul lucru pe care îl caut în hemoragia aceea de oameni cu halate și măști este „scăunelul” – personaj important în spațiile unde se învață, în sălile de operații. Fără scăunel nu poți să vezi prea mult. Ochesc un scăunel, pun mâna pe el, îmi calculez rapid unghiuri în jurul corpului care așteaptă pe masă.
Dau puțintel cu umărul într-un bărbat înalt, pe care nu-l cunosc, mă scuz scurt fără să mai explic că sunt ziarist, că am primit permisiunea să pozez, foolosindu-mă de faptul că precis nu toată lumea se cunoaște cu absolut toată lumea, dat fiind că sunt acolo medici și asistente de la mai multe specialități. Bărbatul îmi răspunde în franceză, amabil, o parez spre engleză, e prof. Jean-Marie Hervé, de la Hôpital Foch, ce a venit să ne-arate cum se lucrează cu paingul.
Întreb de aș deranja de-mi pun scăunelul într-un anume loc, îmi spune că nu e o problemă, că nu va fi nimeni pe locul clasic al chirurgului, și-mi arată de unde va lucra. E o consolă într-un colț de sală.
Începe tot. Simt lumea mai relaxată decât de obicei, de altfel e și unul dintre lucrurile pe care prof. Hervé le amintea după, că oamenii nu trăiesc aceeași încordare ca la o operație clasică. Pozez și filmez mișcarea brațelor, curiozitatea tuturor, felul în care se vede ce se întâmplă în corpul pacientului pe monitoare, fețele celor de deasupra noastră. Într-una din pauze, profesorul mă invită să arunc o privire în consola pe care o folosește. Și atunci se schimbă totul. Uaaaaaaaaaaaaau! Este fantastic să vezi țesuturile și vasele și brațele metalice pe care le folosești în 3D!
Este atâta de mare diferența încât aș rămâne acolo, aș mișca acele brațe, aș vrea să fiu dintre cei care știu și sunt abilitați să folosească robotul. Este fantastică priveliștea, cu capul în consolă, cu fruntea sprijinită de un cadru, la trei metri de pacient dar… literalmente în el, așa cum spune profesorul: ești înăuntru, vezi tot. E fantastic – știu că repet cuvântul, dar este cel mai potrivit. Viitorul a fost ademenit și e acum aici.
Întrucâtva, mașinăria e ca o orgă – trebuie să știi ce faci cu mâinile dar și cu picioarele, profesorul îmi arată cum e cu pedalele pe care le mișcă, zâmbește larg când mă culc între zid și consolă, într-un spațiu strâmt, să îl prind de extrem de de jos, pentru a intra în cadru și pedalele. În aceste pauze, în care cel care conduce operația are amabilitatea de a explica tuturor, în engleză și franceză, dar și ziaristului curios, se schimbă unghiuri de abordare, se curăță ustensilele. Este cu noi și doctorul Ovidiu Precup, de la Cluj, de la Sofmedica, ce a adus sistemul acesta aici, de la Intuitive Surgical.
Calm, explică celor care stau lângă pacient și lângă cea mai sumară tavă cu instrumentar pe care am văzut-o până acum, ce se face în anumite momente, cum se abordează una sau alta, cum se face tot având acest robot ca interpus între tine și bolnav. Are un gen de a participa, de a oferi din ce știe, ce te face să simți că a mai participat la multe intervenții de acest gen și că nimic rău nu se poate întâmpla. Că suntem pe calea cea bună și că nu este decât o chestiune de timp ca acest robot să devină familiar mai multor chirurgi de aici.
Într-o discuție de mai târziu, cu el, cu doctorul Ovidiu Precup, aflu detalii despre Da Vinci acesta – e cel mai nou sistem din țară – cele de la Cluj și București sunt din generații anterioare. Se cheamă, totuși, „sistem” pentru că are mai multe componente – consola chirurgului, turnul video (creierul sistemului), cartul pacientului.
Îmi povestește despre service, despre montare, despre consumabile, despre faptul că, în vest, a devenit o decizie firească să se abordeze intervențiile urologice folosindu-se o astfel de variantă – un chirurg ce nu stă cu mâinile în abdomenul pacientului ci coordonează totul prin mișcări ca ale unui copil ce se joacă un joc la un monitor cu roboți din alte lumi.
Întreb de infecțiile ce pot apărea în spital, de diferența față de laparoscopie, de timpii de vindecare, de incizii. Peste tot, numai plusuri. Cum aveam să văd, spațiile pe care se lucrează sunt niște incizii mici, și abia când prostata cuprinsă de cancer trebuie scoasă din pacient, după ce a fost plasată într-un recipient improvizat dintr-o mânușă chirurgicală, se ajunge la o deschizătură de maxim patru centimetri. Foarte puțin sânge curs, pacientul va putea pleca din spital mai repede. Doar cu costurile va trebui să se vadă cum va fi, în timp.
Robotul va putea fi folosit pentru operații de mai multe genuri dar în principal pentru urologie. Dacă decizia prof. Viorel Bucuraș, de a lupta să aibă accest robot aici, a fost una ce simțea mersul epocii, excelentă, faptul că s-a și ajuns la fonduri și la bifarea proiectului este… ce să spun… fantastic, iar! Poate pentru colegii ce au venit, ulterior, la conferința de presă la care a participat și prof. Lazăr Fulger, coordonatorul Clinicii II Chirurgie, era o știre simplă treaba asta, că, în una din sălile de ooperație, se găsește, de azi, un robot operativ. Dar cred că e un unghi aparte când încerci să privești dinspre masa de operație, dinspre pacient.
Sunt atâtea rotițe care trebuie să meargă bine în mecanismul acesta, al robotului, al celor ce explică, al medicilor români care au făcut deja un stadiu de pregătire în Franța, pentru a învăța cum se lucrează cu robotul, în tot. În bloc, discutând cu doctorul anatomopatolog din Franța, plecat din România, care a venit cu profesorul Hervé, constat că avem tot mai multe cunoștințe comune, locuri comune, valori comune – până la urmă o rog să-și ridice masca un moment și o fac și eu cu a mea – am fost colege de liceu, la Arad, am avut aceiași fantastici profesori cu Camelia Albu, azi Rădulescu, logica viului a plecat, la noi, din același loc – de la extraordinarul nostru profesor de biologie Doru Cotuna. Lumea e mică.
Lumea e mică și pentru realizările mari – iată, Camelia și-a dorit ca profesorul francez cu care lucrează acolo, lângă Paris, să vină în orașul unde ea a învățat şcoală și să ajute la a se ridica încă puțin cota medicinei timișorene.
Oameni mulți, oameni frumoși, oameni relaxați, unii dând explicații, unii primindu-le. Și pacientul de lângă noi, al cărui cancer nu mai este o problemă, care a primit un bilet de tren, și el, pentru a doua parte a vieții sale. Ce mare lucru e să ai, în jur, oameni deschiși la nou! A doua zi, la o altă intervenție, prind și finalul acestui gen de operație, pe care îl sărisem anterior, din cauza conferinței de presă.
Prof. Hervé îmi spune că el abordează mai toate intervențiile de genul acesta cu robotul și că acesta e prezentul, pentru ei. Mă bucur că am putut fi admisă la a înțelege, a vedea și a încerca să duc puțin din ce am văzut – paingul se retrage în colțul lui, îmblânzit și pentru timișoreni. Viitor? Nu. Doar viziune și prezent!