Oamenii din fruntea Ministerului Educaţiei nu dau niciun ban pe consolidarea sistemului de învăţământ din România. Trei situaţii, aparent disparate, care au ieşit la iveală în ultima perioadă par dovezi cât se poate de clare că tot ceea ce politrucii de la Minister aruncă în ochii opiniei publice cu titlul de normalizare ascunde de fapt păstrarea aceloraşi interese de grup dublate de o nepăsare crasă.
Prima situaţie relevantă este fraudarea masivă a Bacalaureatului. Nu de către elevi, ci de Ministerul Educaţiei, care l-a transformat în echivalentul unui examen de duzină cu subiecte atât de uşoare încât le-ar putea rezolva şi un elev de gimnaziu puţin mai răsărit. În esenţă, fostul ministru Funeriu a pus camere ca să nu se mai fure, miniştrii Educaţiei care au urmat le-au ocolit progresiv ajungând ca, în 2015, să le dea elevilor subiecte de grădiniţă la Bacalaureat. S-a găsit o breşă pentru a se ocoli normalitatea.
A doua o reprezintă scandalul repartiţiilor. Şi acolo Ministerul s-a străduit să arate că luptă pentru consolidarea sistemului. Evaluarea Naţională se dădea pe bune, cu camere, anul trecut se rezolvase şi problema ponderii examenului în media de admitere la liceu astfel încât să nu mai intre la licee bune elevi de la şcoli proaste dar cu medii foarte mari, obţinute facil.
Ei bine, în spatele acestei normalizări, fiica lu domn’ prosfesor, fiul domnului deputat, senator, primar sau doctor ajungeau totuşi la liceul preferat, chiar dacă nu aveau notele potrivite. Erau transferaţi ulterior de la liceul prost, pentru care aveau mediile potrivite, la liceul bun, „pe bază de gemeni”, chiar dacă erau născuţi în ani diferiţi. Trebuia doar să fie sunat omul potrivit de la Inspectorat. Din nou, avem o aparentă tendinţă de normalizare, cu portiţe lăsate pentru „cine trebuie”.
Ultima situaţie din această serie, am găsit-o explicată bine în Bihoreanul, şi este legată de corectarea lucrărilor de la bacalaureat. Prin noua Lege a Educaţiei s-a decis ca lucrările să nu se mai corecteze în judeţul în care se susţine examenul pentru a nu exista suspiciuni de fraudă. În trecut se ajunsese la situaţii în care corectorii erau profesori la liceele de la care aveau de corectat lucrări, lucru anormal devreme ce liceele erau în competiţie pentru rezultate cât mai bune. A venit apoi scandalul de la Ştei unde o corectoare a descoperit foarte multe lucrări care semănau între ele.
Cum a fost posibil să existe brusc, într-un singur an, o fraudă atât de mare? Simplu, ele au existat mereu dar nu au fost descoperite, pentru că regulile erau făcute în aşa fel încât fraudele să fie muşamalizate. Conform procedurilor, lucrările care veneau de la centrele de examen erau amestecate şi li se dădea un număr pentru a nu fi de la acelaşi centru de examinare. Măsura era utilă înainte, când acestea nu trebuiau să ajungă dintr-o singură şcoală la corectoarea care era şi ea profesoara acolo dar, după intrarea în vigoare a noii Legi a Educaţiei, nu prea îşi mai avea rostul pentru că lucrările erau corectate în afara judeţului.
Prin urmare, lucrările nu erau amestecate pentru ca un corector să nu nimerească lucrări de la şcoala în care predă (nu ar fi avut cum, devreme ce erau de la centre din alte judeţe) ci pentru ca un corector să nu vadă similitudinile dintre ele. La Ştei s-a întâmplat un accident. Lucrările au ajuns ultimele în Oradea şi au fost numerotate una după alta, nimerind pe mâna aceleeaşi corectoare. Iar când ea a văzut că 42 de lucrări seamănă între ele, a alertat Ministerul Educaţiei, care nu a mai putut ascunde frauda şi atunci, tot de dragul imaginii, s-a făcut că „taie în carne vie”.
În aceeaşi categorie ar putea intra şi examenele date de politrucii din inspectorate. Uitaţi-vă pe liste să vedeţi câţi dintre cei care au luat examenele pentru şefi pe la Inspectoratele Şcolare Judeţene sunt din acelaşi partid cu Guvernul? Este clar că examenele au fost doar de faţadă, un mijloc în plus pentru a scăpa de cine nu e agreat în cercul puterii şi de a da mai multă legitimitate slugilor de partid.
Avem aşadar cel puţin trei situaţii cu acelaşi mod de a face lucrurile: de faţadă. Nimănui nu i-a păsat de normalizarea lucrurilor, de copii şi profesori, toţi au mizat pe crearea impresiei de normalitate folosind ca instrument presa şi societatea civilă. Mimatul normalităţii este sport naţional de 25 de ani încoace, la fel ca mimatul democraţiei.
Că este vorba şi de incompetenţă sau doar interese este mai puţin important. Ceea ce contează este că în ţara asta, în care se doreşte ca măcar generaţia de mâine să fie una normală, sistemul care ar trebui să o pregătească, mimează normalitatea însămânţând mai departe, calea uşoară, corupţia. Asta este adevărata tragedie naţională!
