Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” a fost, pe 23 septembrie, gazda lansării primei cărţi a psihologului Radu Bonta, „Simplificarea educaţiei”. Lucrarea îşi propune să răspundă la întrebările pe care educatorii, părinţi şi profesori deopotrivă, şi la pun: cum să procedeze cu copiii, ce atitudine să adopte acasă, la şcoală, în sala de clasă?
Radu Bonta, psiholog la Colegiul Economic „Partenie Cosma” din Oradea, descrie în cartea sa o parte dintre experienţele pe care le-a avut cu elevii, profesorii şi părinţii.
Pornind de la declajul dintre metodele clasice de a face şcoală, neadaptate la modernismul elevilor (telefoane de ultimă generaţie, tablete, gadget-uri etc), autorul încearcă să ofere adultului-educator perspectiva simplităţii, axată pe maxima lui Constantin Brâncuşi: „simplitatea (în artă) este, în general, o complexitate rezolvată”.
În partea întâi a lucrării, Radu Bonta încearcă să trateze problema psihicului uman, aducând în discuţie teorii ale lui Sigmund Freud (inconştientul), ale lui Alfred Adler (originea comportamentului şi a atitudinilor) şi Carl Gustav Jung (energia vitală), punctând câteva cazuri pe care le consideră relevante pentru abordarea subiectului. În principal ele vorbesc despre relaţiile din interiorul familiei despre dependenţa de părinţi şi inhibarea dezvoltării personalităţii copiilor.
Un aspect important, frumos subliniat este cel legat de înţelegerea imperfecţiunilor, despre admiterea greşelii, despre demersul de a căuta să înţelegi înainte să dai verdicte, să etichetezi, ceea ce poate duce la o dezvoltare armonioasă a personalităţii.
O altă afirmaţie relevantă din lucrare este cea legată de gestionarea cauzelor.
„Majoritatea părinţilor care vin la psiholog privesc lucrurile unilateral: problema este doar la copil. Ei nu au probleme!”
susţine autorul, considerând, pe bună dreptate, o astfel de atitudine drept optuză.
Proietarea involuntară a complexelor
Partea a doua se concentrează pe cauzele erorilor educaţionale şi propune şapte teme de discuţie: răsfăţul, alterarea instinctului părintesc, tratarea diferenţiată a fraţilor, comportamentul agresiv al copilului şi proiecţia involuntară a complexelor, introducerea pe scară largă a conceptelor de „drepturi ale copilului” şi cel de „democraţie în învăţământ”.
„Mulţi părinţi, chiar dacă nu apelează niciodată la psiholog, îşi însuşesc undeva, în subsidiar ideea teoretizării educaţiei şi ajung – măcinaţi de îndoieli – să se întrebe mereu „dacă au procedat bine în diverse situaţii”. Tuturor acestora le răspund cu o întrebare retorică: părinţii dumneavoastră v-au educat cu psihologi, pedagogi ţi cărţi de pedagogie în mână?”
afirmă Radu Bonta care concluzionează apoi că „educaţia poate avea o componentă ştiinţifică, dar aceasta este doar o latură – şi nu cea mai importantă – a demersului de asistenţă şi de sprijinire a formării personalităţii copilului”.
În ceea ce priveşte aspectele care pot duce la deficienţe în dezvoltarea personalităţii copilului, unul dintre cele mai importante, conform autorului, este proietarea involuntară a complexelor.
„Proiectarea este un lucru firesc, şi el nu contituie în sine o problemă. Necazul apare când adultul nu realizează că nu doar calităţile sale, ci şi defectele sale ascunse, complexele sale, se vor răsfrânge asupra copilului”
susţine Radu Bonta care dă apoi mai multe exemple relevante.
Reţeta de educat copii!
Un subiect aparte este cel legat de drepturile copiilor, acolo unde autorul afirmă:
„Nu este însă caraghios să-i spui unui copil de clasa a III-a că are drepturi? Ce poate să înţeleagă un copil de zece ani despre asta? (…) Nu trebuie să fii specialist în educaţie ca să-ţi dai seama că, vorbindu-i mereu unui copil sau unui adolescent despre „drepturile sale” nu faci decât să-i pui în mâini o armă pe care el nu va şti s-o folosească cu discernământ”.
Cauza pentru care „drepturile copilului” sunt atât de „la modă” este identificată de autor ca fiind, în fapt, o încercare a educatorilor de a „se spăla pe mâini” de obligaţiile pe care le au ca adulţi.
„Bineînţeles că avem şi noi, adulţii, obligaţii; dar mai întâi sunt drepturile copiilor!”.
Totul, pornit parcă de la fraza memorabilă a lui Jung:
„Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are”.
Finalul cărţii scoate în evidenţă o altă probelmă şi anume diferenţa dintre sistemul autocrat (cel în care profesorul dictează) şi cel democrat, considerat astăzi mai eficient şi mai potrivit. Dacă deficienţele din sistemul autocrat pot fi compensate printr-un profesor bun, cel democrat suferă de o mare problemă.
„O definiţie a cuvântului „democraţie” spune că ea este „o conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea unor decizii importane”. Ceea ce definiţia nu precizează, dar cred că se subânţelege, este deplina responsabilitate a tuturor membrilor care iau parte la luarea deciziilor. Deplina responsabilitate se dobândeşte însă în timp şi este un atribut al maturităţii. Şi atunci despre ce democraţie vorbim?”
se întreabă retoric autorul.
În ultimele pagini adresate cititorului, Radu Bonta spune:
„Noua paradigmă a educaţiei este, din păcate, o consecinţă a noii tendinţe globale prin care omul contemporan se îndepărtează de instinct, de natural, de firesc, şi caută să-şi alunge neliniştile interioare aruncându-se în braţele securizante ale raţiunii, ale analizelor logice şi ale „problemelor de sistem”. Este o tendinţă naturală care nu va putea fi stopată şi, din această pricină, o împotrivire la curentul general al „bunelor intenţii educaţionale”, al „luptei pentru binele general şi pentru drepturile copiilor”, este o cauză dinainte pierdută. Educaţia se va degrada în continuare”.
Autorul poate fi lăudat nu doar pentru munca de documentare făcută (deşi biografia nu este deloc stufoasă) sau pentru „ilustrarea” teoriilor cu cazuri concrete ci şi pentru modul în care livrează conţinutul. Scriitura este frumos legată, simplă, pe înţelesul oricui, presărată cu umor şi plină de poveşti care te fac să nu laşi cartea din mână până nu o termini.
