Aș fi putut da un titlu bombastic, gen „Mitropolit la psihiatrie”, care să vă facă un moment să credeți că părintele Banatului s-a dilit, sau ceva de genul acesta. N-are rost – oricum, pentru unii, a ajuta, a renunța la confortul palatului tău pentru niște morminte din iarba udă și pentru niște necăjiți jumate vii, la ceas aniversar, e o formă de dileală. Dar materialul acesta este pentru oameni, nu pentru hahalere. Și cum judecă hahalerele nu e treaba noastră. Oamenii, însă, se vor bucura să afle ce a făcut UN OM în ziua când împlinea un an de când a ajuns mitropolit.
Îl văd cum se desprinde din ceață, pe un drum lateral, așteptându-mă. Vorbiserăm de o lună despre Gătaia. Despre spitalul de acolo, cel de psihiatrie. Mitropolitul tace și face. N-a uitat de „cuibul de cuci”. Sună, și sar pe cai, recunoscătoare că n-a uitat nici că am și eu un strop de suflet acolo, la spitalul despre care am scris de atâtea ori. Ne întâlnim undeva în județ.
Cobor din mașina 2 ca să schimbăm câteva cuvinte înainte de a ajunge în Gătaia, în ceață. E ceva frumos în imaginea asta, cu ceața. Ceva altfel. Ca un fel de avertizare pentru cei care n-au mai văzut lucruri mari, cum că ele vor fi.
Eu am mai văzut lucruri mari, cu „Înaltul” Ioan, și vom mai vorbi despre ele. Deocamdată îmi bucur ochiul, apropiindu-mă, cu imaginea neobișnuită a unui om neobișnuit. Îmi aduc aminte de o stâncă a mitologiei grecești. Atena, în dispută cu Poseidon, pentru patronajul orașului ce azi se cheamă Atena, oferă daruri locuitorilor – Poseidon lovește cu tridentul o stâncă și un șuvoi de apă sărată vorbește oamenilor despre darul „preumblerii pe mare”.
Tot el oferă și calul, pentru război. Atena atinge cu vârful lancei pământul și de-acolo crește măslinul. Îmblânzește calul, pentru agricultură. Femeile o votează pe Atena și sunt cu una mai multe decât bărbații. Iar orașul devine Atena. Cu toate astea, și marea rămâne a oamenilor, și calul, cu toate utilitățile sale.
Înaltul se desprinde din ceață ca o stâncă mult mai complexă decât cred unii – nu e deloc pustnicul din munți, cum l-au văzut mulți, când a venit în Banat, deși e ușor să-l cataloghezi așa, după chipul aspru, de urs cu ochii apropiați, mai puțin creduli omului și mai deschiși păsărilor cerului. E un om informat, în pas cu epoca, ce înțelege procese sociale ramificate și oferă rezolvări pertinente.
E o stâncă ce strânge și calul, și caii-putere, și lacrimile mării, și cununa de măslin a înțelepciunii în același trup. Acolo unde zeii vechi se certau, a câștigat cel nou, al iubirii, pe care-l are Ioan al nost în heraldica sa: Isus. In hoc signo vinces.
Și el învinge zi de zi, hașurând terenuri noi, unde până acum „erau lei”, în sufletele oamenilor. Nu e rupt din soare – uneori greșește, cum cred că a făcut în povestea cu Constituția și cu homosexualii. Dar, de cele mai multe ori, acolo unde încearcă să schimbe ceva, lucrurile vor sta mai bine după ce a plecat. Sau măcar mai luminos.
Așa e și acum – mergem cu niște cadouri „de iarnă” la Spitalul de Psihiatrie Gătaia. La cuibul vremelnic al cucilor. Și la cel mare, de după. Cel definitiv. E un an de când Înaltul Ioan a venit aici, la noi, mitropolit, în locul Înaltului Corneanu. Oricine ar fi venit după Nicolae Corneanu ar fi dat de greu, cum fostul nostru mitropolit a fost un om luminos și iubit. Dar am pariat bine, acum un an și ceva, pe arhiepiscopul de atunci Ioan Selejan, ca cel ce poate duce lucrurile mai departe.
E un an de când ne e mitropolit și după o scurtă slujbă de mulțumire în bisericuța de la Mitropolia din Timișoara, s-a pus pe drumuri, spre Gătaia. Înaltului Corneanu i-ar fi plăcut asta. E bine.
Se desprinde din ceață de parcă în ceața aceea se plămădește pornirea spre orice – de la el nu te miri pe unde ajunge și ce face. Face bine – asta e important. Și la întoarcere îl văd iar în ceață, pe un tăpșan, până așteptăm să intrăm în cimitir.
E cumva frumos să vezi silueta unui mitropolit în ceața aceea din care se poate naște orice – „orice” e rudă bună cu „oricui”, iar asta e una din lecțiile bune ale ACESTUI mitropolit – că oricui în nevoie i te dai, mai abitir celor cu cele mai mari nevoi, celor de cel mai de jos. Asta facem acum, aniversând prin a da, nu prin primire. „De câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”.
Poarta spitalului se deschide, sunt aici preotul locului și cel al Coloniei, cartierul de lângă pădurea cu spital. Apare și directorul medical al spitalului, se deschide portbagajul, curg bunătățile. Între timp, pacienții vin, Înaltul îi strânge la piept și-i binecuvântează.
Se vorbește despre nevoile locului, mitropolitul se oferă să ajute cu ce lipsește, îi pozez pe cei din jurul darurilor cu claritatea obiectivului pe îndemnul cu „profită acum” de pe un cozonac. Bunăvoința unui mitropolit ortodox e un lucru rar, trebuie să profiți de ea cât e pe rol. Doar Banatul a fost mai binecuvântat – de zeci de ani, aici îi puteai spune mitropolitului și „părinte”, fără să greșești.
Mergem la bisericuța spitalului, printre pavilioanele cu necăjiți – mulți, uitați de familii aici. Biserica e o mângâiere pentru mulți. Mitropolitul spune o rugăciune, se gândește ce-ar fi de făcut pentru ca locul de alinare să crească întru eficiență. E ceva apăsător și deschis, totuși, aici – tavanul îți cade în cap dar Isușii pictați pe geamuri dau o lumină aparte momentelor.
La ieșire, îl fotografiez pe mitropolit exact printr-o icoană ce se decojea de frigul vremii și al vremurilor – un chip de Înalt Prea Sfințit ce întregește chipul unor sfinți.
Ultima oprire e la cimitir, la rugămintea mea. La Radu Ricman, fostul director al spitalului, care, după dorința sa, se odihnește alături de pacienții săi. Și la cucii căzuți din cuib, ajunși în cuibul mare, al pământului, unde odihna nu se dă după școală sau buletin…
Înaltul alege, fără coordonate de departajare certe, un mormânt și, în ceața lipicioasă, printre ierburile ude, împreună cu oamenii săi, aduce Nașterea și Învierea și tot, în aceleași clipe, cu un antimis aparte pentru noi toți – acum se slujește nu la masa altarului bisericii cât la un altar al suferinței, și înțelepciunea mitropolitului este dublată de lacrima sa ce cade acum, spre sfârșitul litaniei pentru cei duși – pentru cei duși fără nume, deja uitați, mulți.
E sfârșit de an, e sfârșit și de prim an al Înalt Prea Sfinției Sale Ioan, în Banat. Un „diliu al lumii BOR”, atâta de mâncată de putreziciune a sufletului, a rupt ceața și a aprins cucilor Gătăii lumânări la cap. La mulți ani, Înalte, după sufletul fiecăruia. Și mulțumim.
