Pisica din cuptorul cu microunde și norvegienii cei scârbos de civilizați

Eu cred cu tărie că îndemnul de a nu-ți usca pisica în cuptorul cu microunde a fost trecut în prospect din cauza unor români. Pe cale de consecință, la intrarea în Norvegia – și în alte țări mai spălățele decât a noastră – ar trebui să se împartă fluturași de folosință a acelei țări, pentru români, cu îndemnuri: „Vă rugăm AICI nu ne mâncați lebedele, nu hăcuiți porcul în balcon și nu vă snopiți copiii. Pentru că noi suntem altfel”. Dacă ești de acord, intri acolo. Dacă nu, faci o răsucire spectaculoasă pe călcâie și pleci.

M-aș fi ținut departe de cazul familiei Bodnariu dacă n-aș fi văzut fotografii de la protestul de la Oradea de sâmbătă, 23 ianuarie. Pot înțelege că o mână de oameni cu o anumită agendă, oricare ar fi ea, poate strânge o altă mână de oameni să protesteze pentru diverse, dar mi se pare trist că am văzut în acel amalgam oameni decenți și cu gânditorul ceva mai aerisit, care nu ar fi trebuit să fie acolo. Sau oameni cu gânditorul nu prea aerisit, dar măcar de bună credință în cele ale societății, care n-ar fi trebuit să fie acolo, iar.

Cer prea mult dacă aștept de la Oradea să GÂNDEASCĂ înainte de a răspunde la invitația la un protest? Îmi plăcea să cred că nu. Și sunt dezamăgită. Dar, cum o groază de oameni au găsit de cuviință să mâzgălească steagul Norvegiei cu diverse îndemnuri sau afirmații, nu toate întocmai suave, vă ofer și părerea mea, aici.

Negociem numărul de palme?

Așadar, o familie din Norvegia, în care e și un român (cu nume, simțire, buletin sau frasu’ știe ce altceva în afara deprinderii de a-și pocni copiii) este despărțită de cei cinci copii, până când se decide soarta lor. Prin munca unei instituții oficiale, care cu asta se ocupă în Norvegia – cu binele copiilor. Boooooon, și aici intervine corul bocitoarelor, care spune că nu ai voie să desparți copiii de părinții lor. Nț, nu e așa. Dar, cum în nomenclatorul meseriilor, bocitoarele țin de capitolul „religie”, să vedem povestea asta din unghi religios.

Uneori, lucruri ce par de necurmat, de nedărâmat, de neclintit nu mai rămân în picioare. Hai, că tot vă place subiectul, să ne aducem aminte de povestea cu Sodoma şi Gomora, și de negocierile pentru distrugerea sau ne-distrugerea sa cu pucioasă și ce mai era disponibil în arsenal. Așadar, câți drepți trebuie să fie într-o cetate, ca să n-o distrugi? Și cât trebuie maltratat un copil ca să îl salvezi din mâinile celui care-l maltratează?

Veți arunca pe masă vastul domeniu paremiologic al românului cu pisica udă de mai sus, gen „Unde dă mama, crește”, „Eu te-am făcut, eu te-omor” și altele. Putem, oare, înțelege că, dacă la noi analfabetismul e la ordinea zilei (regret, dar chiar și prin universități…), unele țări au decis de o vreme că nu doresc să rămână în Evul Mediu? Psihologii spun că după o palmă vine mereu alta – prăpastia e între „o palmă” și „fără palme”, nu între „șase palme” și „șapte palme”. Deși, vorbind cu voi, ăștia, abuzații în copilărie, care considerați firesc ca plodul să fie bătut de părinți, ar fi interesant, măcar ca test social, de la câtă bătaie în sus credeți că ar trebui să fie salvat un copil. Da, chiar de părinții săi. Salvat de la bătaia părinților săi. Salvat din Evul Mediu timpuriu românesc.

„Ubi bene ibi patria” era sloganul rătăcitorilor. Răspunsul cetățeanului, față de cel de pe drum, e „La Roma te porți precum Romanii”. Ca să traduc, celor cărora le e mai greu de procesat: ești român, vrei la mai bine – trebuie să respecți regulile țării gazdă. Nu e vina norvegianului că bizonul carpatin nu înțelege că regulile sunt altele în Norvegia. Și că bătaia începe ceva mai repede, ca definiție, decât la noi, în țara ciobanului ce bârfește cu oaia, filosofic, scatoalca degrabă-cauzatoare-de-moarte pe care poate-o va primi.

Toți cei care ați ieșit urlând că familiile X și Y și Z nu trebuie despărțite, ați încurajat agresarea copiilor. Ați sărit peste posibilitatea că oamenii ăia de la Barnevernet chiar își fac datoria, după legile țării ăleia. Ați pus botul la zăhărelul cu nerespectarea libertății religioase – ba chiar la persecuție. Trist. Pentru tura viitoare de proteste vă sugerez un car alegoric cu copiii pe care i-ați plasat acum în față, la protest, și cu niște călugărași care să-i biciuiască. Și, după fiecare tură, episcopul anex fiecărui cult să spună la microfon: „Vedeți? Coafura rezistă! Copiii încă rezistă! Nu trebuie despărțiți de părinți”.

„Ecumenism” mizer…

Pentru că protestul de la Oradea, care a avut loc în Săptămâna Ecumenică de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, a reușit ceea ce sărmana octavă ecumenică nu putuse: să-l scoată chiar și pe episcopul Sofronie Drincec din cotloanele pe care și le statornicise pentru boicotarea ecumenismului orădean. Ce e drept, nu chiar cu vulpile negre în care și-a înmuiat făptura cu ocazia sărbătoririi Unirii Mici. Ciudați oameni – în biserică nu vă strângeți împreună, să vă rugați, dar ieșiți la evenimente din astea pe care nici măcar consilierii gânditori nu apucă să vi le explice bine, să știți ce vă asumați…

Așadar, la îndemnul neoprotestanților, episcopii Sofronie Drincec, ortodox, Bocskei Laszlo, romano-catolic și Virgil Bercea, greco-catolic, au ajuns, însoțiți de preoții și călugărițele din anexă, la o chestie pe care o considerau „pro vita”. Vita cui, domnilor? Lângă pancarta cu „Familii pentru familie” s-au grupat preoței, chiar cu foncții și cu titluri, care au ajuns preoței și engolpionați pentru că nu și-ar fi putut face o familie decât dacă România ar fi semnat deja legea ce consfințește căsătoriile homosexuale.

A apărut, în zona „leaderilor de opinie” și o madamă cu roșu de care atârnau mai multe animale jupuite – pentru că, desigur, „noi respectăm viața”. Și ceea ce nu a putut găzdui nici o biserică, în ultima vreme, a reușit o falsă denunțare a persecutării creștinilor: cultele au pus-o de-o ecumenică mică, să nu se spună că… nu-s interesați de copii. (Nu, despre pedofilie nu vorbesc aici, chiar dacă o înaltă față besericească prezentă a reușit să corupă spre poftele proprii și câțiva minori – interesant va fi cine va ieși în stradă atunci când voi scrie despre asta). Interesant e că s-a asociat cu protestul și Serviciul de Ambulanță Bihor. Cînd ieși la meetinguri cu vesta lor pe umăr, îi implici. Mă întreb de cei care condus serviciul or fi fost întrebați de vor asta.

Celor care ignoră date și fapte

Să revenim la problema de fond, dincolo de prost-sfătuitorii conducătorilor religioși din Oradea. Copiilor li s-au administrat corecții fizice de către părinți – lucru recunoscut și de către ei, de părinți. Nu s-a pus problema „îndoctrinării religioase” și deci nici a „persecutării creștinilor” – vedem ce spune chiar un ziar creștin, aici sau aici, mai pe scurt, în română, să înțeleagă și ai noștri, mai puțin muiați în poligloțeală. Și anume că nu există bază legală pentru a se lua niște copii unei familii din cauza convingerilor religioase. Dar mai e ceva, la intertitlul „The boy who cried wolf” („Băiatul care a strigat: „lupul!”) – atunci când chiar vor exista persecuții religioase, de vor exista, poate nu va mai crede nimeni…

Ne uităm tot la Vart Land (același ziar creștin) din 15 ianuarie, unde… ia să vedem cine vorbește despre lipsa persecuției ăsteia religioase… Păi vorbesc chiar leaderii mișcării penticostale de la norvegieni.

„Apreciem că autoritățile norvegiene, incluzând aici Serviciul de Protecție a Copilului (ăla mult-blamat, pe care românii, și, din păcate, orădenii, îl numeau criminal – N.n.) tratează diversele grupuri religioase într-o manieră onestă și profesionistă. Nu avem vreun motiv să credem că noi suntem tratați diferit decât alte grupuri, din cauza credinței noastre”

au scris șeful Consiliului de Conducere al Mișcării Penticostale din Norvegia, Sigmund Kristoffersen, și purtătorul de cuvânt, Andreas Hegertun, într-un comunicat publicat de Vart Land.

„Dacă aceasta este cu adevărat o persecuție religioasă, găsesc ciudat că noi nu am fost contactați pentru asistență sau pentru a clarifica această chestiune”

a mai adăugat, pentru aceeași publicație, Hegertun, vorbind despre cazul Bodnariu.

Dar să adăugăm acestei peltele sentimental-religioase din care au construit castel civic neoprotestanții din Oradea și glazura răspunsului avocățesc – cel care îi reprezintă pe soții Bodnaru NU a dat apă la moară legendei cu persecuția religioasă. Cel puțin până la momentul la care fac referire colegii de la același Vart Land (norvegiana mea e puțin cam ruginită așa că m-a bucurat să pot cita un ziar norvegian cu articole în engleză – bonus: unul creștin).

„- Îndoctrinare creștină? – Nu discutăm”.

Așadar, avocatul oamenilor nu a dat cu piatra asta, penticostalii din Norvegia sunt bine mersi. În ecuație nu rămâne decât un punct nevralgic – că penticostalii din România se simțeau puțintel înghețați și au ieșit la dezmorțeală, în piața proaspăt chelită de primarul-drujbă al lor, Bolojan, lansând un zvon cât să ajungă la o vagă urticarie și celelalte culte din oraș. Culte cu leaderi dintre care unul este pe făraș deși visează la prefixe cu „arhi”, altul a luat deja o diplomă pentru cel mai bun dus de nas la manipulare iar al treilea… probabil vine unde și-au anunțat prezența ceilalți. Doamnelor, domnilor și… Prea Sfințite Drincec, GÂNDIȚI, că nu doare… Înainte de a vă conduce enoriașii spre penibil, dacă se poate.

Comunicare

Am avut dialoguri decente și pertinente cu cei de la Ambasada Norvegiei din București. Chiar dacă înțelesesem că au fost deranjați de destui nebuni, zilele acestea, amenințați și tracasați de jucării plasate, desigur, cu cele mai bune intenții, de manipulații noștri de servici, în ușa clădirii, slujbașii ambasadei nu s-au ferit să răspundă încă unui ziarist, și să pună la dispoziție materialul pe care îl au la îndemână. De ați ajuns până aici cu cititul fără să o puneți de-un autodafe în piața de evenimente a lui Bolojan, poate veți găsi interesant să deschideți și asta.

Oi fi eu mai naivă dar îmi place să cred că am dreptate când îmi închipui că norvegienii chiar au acționat în interesul copiilor. Și că cei care vor în Norvegia o iau cu civilizația lor în care nu îți cotonogești copilul în numele unui zeu sau al toanelor tale de moment. Că mulți părinți (și profesori) cu mâncărimi în palmă se vor gândi de două ori înainte să ridice mâna asupra altui copil, de acum înainte. Și că cei care doreau binele, la Oradea, un bine ca o bulă de soare, cu floricele pe margine, vor sparge măcar trei nuci, în gând, să se așeze pe coaja lor, câteva minute, pentru a nu-și uita deprinderile din copilărie și a plăti, astfel, că lipsa lor de judecată a dus în eroare și alți orădeni…

Pro-vitele, drogurile vă plac?

Tot legat de griji pe care n-ar trebui să le avem e și cazul Gologan, unde cărăușul de droguri român prins cu altă pisică (neagră) în Malaezia tocmai a fost condamnat definitiv la moarte. Dacă nu am fost destul de clară mai sus, să reluăm: țări diferite de a noastră au legislații diferite de a noastră. Nu, nu o să vă spun că Malaezia e în urma noastră sau a Norvegiei, pentru că pedeapsa cu moartea cred că e util societății să se folosească în anumite circumstanțe. O să vă spun, însă, iar, povestea cu romanii: La Roma… știți.

Așadar, dacă domnul respectiv a găsit de cuviință a călca pe bec, mi se pare absolut firesc să suporte consecințele. Știți, vechiul citat: „Ubi bene ibi patria”. S-a dus la bine, binele banilor obținuți prin droguri (nu mai intru aici în povestea cu declarația sa hilară de dezvinovățire, aveți google), nu i-a ieșit – ghinion. Nu înțeleg de ce s-a creat toată această altă tevatură mediatică – apropo, orădeni, există piață de evenimente, nu ieșiți și pentru Gologan? – când cel în cauză trebuie doar să-și primească pedeapsa. A, pro-vitele? Nu, nu ține, decât la retarzi. Drogurile omoară viața. Că nu de flori de măr e pedepsită, așa, treaba asta, în țara respectivă.

Cum sentința definitivă – pe care o mai poate contrasemna doar domnul sultan al locului – a fost făcută publică în 26 ianuarie, am dorit să aflu câteva lucruri de la Biroul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe, considerând că, în materialul cu norvegienii, avem loc pentru încă un amestec în treburile altui stat, pentru comâni care nu înțeleg unde se află și cum nu trebuie tratată pisica. Am primit și răspuns.

„- Cazul Gologan – cum de face MAE eforturi pentru a interveni în deciziile unui alt stat? Sigur, vorbim de un cetățean român. Dar acel cetățean a nesocotit legile unei alte țări. Cum de MAE consideră firesc să se folosească resurse dincolo de, eventual, ajutorul în comunicare, în ce îl privește pe acel om?

Din comunicatul dv. nu se înțelege de aveți semnale cum că acea posibilă schimbare de legislație va fi de abolire a pedepsei cu moartea pentru asemenea cazuri. O altă variantă ar fi scurtarea timpului până la execuție. Îmi dați detalii, așadar?

Ați primit din partea omologilor țării în cauză sugestia că vă amestecați în treburile lor interne, stipulate de legislația lor?

MAE are cumva o altă părere decît că un cetățean român aflat pe teritoriul altui stat trebuie să respecte legislația de acolo sau să suporte consecințele?”

………………………………………………………………………………………………………………………….

„- Referitor la solicitarea dumneavoastră, precizăm următoarele:

MAE întreprinde demersuri de asistență la nivel diplomatic și consular în cazul cetățeanului român condamnat la pedeapsa capitală în Malaysia, întrucât dreptul la viață este consacrat ca un drept inalienabil de către Constituția României. În consecință, pedeapsa cu moartea contravine sistemului de valori juridice și sociale fundamentale, recunoscut și promovat de statul român, și este inacceptabilă în orice situație, inclusiv în cazul în care o astfel de pedeapsă amenință să aducă atingere dreptului la viață al unui cetățean român aflat în străinătate.

De altfel, MAE acordă sprijin în orice situație care pune în pericol viața și integritatea cetățenilor români aflați în străinătate.

Se impune precizarea că asistența MAE în cazul din Malaysia vizează exclusiv salvarea vieții cetățeanului român și nu înlăturarea răspunderii penale a acestuia pentru faptele săvârșite.

Revizuirea legislației penale din Malaysia presupune introducerea unei pedepse privative de libertate pentru infracțiunile având ca obiect traficul de droguri, ca pedeapsă alternativă condamnării la moarte.

Demersurile de sprijin din partea MAE român s-au realizat cu respectarea strictă a legislaţiei locale. În practica internațională, numeroase state, inclusiv din cadrul Uniunii Europene, acordă asistență similară propriilor cetățeni pasibili de condamnare la pedeapsa capitală în străinătate, iar MAE român a consultat la nivel diplomatic statele respective.

Respectarea legislației statului de reședință reprezintă o obligație a fiecărui cetățean român aflat în străinătate, aspect promovat de MAE inclusiv în cadrul campaniei publice de informare „Drogurile îți schimbă destinația”, organizată împreună cu Agenția Națională Antidrog, care urmărește conștientizarea cetățenilor români asupra pericolelor la care se expun prin încălcarea legislației altor state cu privire la traficul de droguri, cu precădere în cele care sancționează această infracțiune cu pedeapsa capitală.

Direcţia Purtător de Cuvânt şi Comunicare”

Ce e drept, mi se pare onest din partea MAE că a introdus linkul acesta în comunicarea pe cazul Gologan. Pentru că altfel chiar suna ca la Oradea, unde manifestanții puneau în zodia firescului bătutul copiilor. Dar nu, cei de la MAE au făcut bine că nu au vrut ca, prin demersul lor, să fie asociați cu ideea că e admisibil să transporți droguri pentru vânzare.

Asta, cu norvegienii și cu malaezienii e ca la șah. Un șah unde piesele sunt sculptate din drobul de sare al manipulării, al îngustimii de spirit, al cecității. Al gândirii la nivelul unei singure mutări de aici înainte. Dar există și mutările doi și trei, la care, ca leaderi ai societății, trebuie să vă gândiți – refuz să cred că sunteți de acord cu bătaia aplicată copiilor sau cu drogurile distrugătoare de vieți, chiar de aveți consilieri proști, ticăloși sau nu căutați decât imagine…

PS: Cer scuze, pe această cale, vânzătorului de la care am cumpărat o ciocolată cu orez, acum două săptămâni, în zona Sălii Olimpia din Timișoara, și căruia i-am stricat seara după ce m-a abordat din senin, pe tema Bodnariu, după ce mi-a dat restul de bani, răspunzându-i că NU, eu, ca profesor, NU am ridicat vocea la elevii mei, așa cum spunea el că e firesc la orice părinte sau profesor. Sunt o nemernică. Nu merit decât să fiu trimisă în Norvegia. Pentru că urăsc frigul. Dar… iubesc civilizația. Și știu că pisica nu se usucă în cuptorul cu microunde niciunde pe glob – nici chiar aici, în țara asta tristă și necăjită.

Ramona Băluțescu

Foto: Ciprian Iovan