Mai întâi au fost prietenul meu, Olimpiu, care știe că scriu despre inimi, și ideea că putem ajuta pe cineva să trăiască mai bine. Să trăiască, adică. Apoi, a venit căutarea – medici, date, explicații, fire, oameni, locuri care se întrețeseau pe hărți. Apoi a fost OK-ul. Apoi a venit ziua operației. Apoi, pe patul de spital, Bianca mi-a spus ceva ce, dintr-un miliard de replici pe care ar fi putut să le spună, m-a atins personal, adânc și concret, și mi-am spus, iar, că toată zdroaba are sens. Că nu trăim decât prin ce dăm înspre alții. Că așa se sădesc copacii pentru viitorime. Și că nu murim niciodată, trăind așa.
De fiecare dată cînd cineva îmi spune de biserici, că, mânca-le-ar lupii, nu fac nimic pentru semeni, decât jecmănesc „turistul spiritual”, răspund că nu se poate generaliza. Și dau exemplul Caritas-ului Eparhial din Oradea, al greco-catolicilor. Nu că nu ar exista și alte instituții ce țin de o biserică, ce fac bine, dar activitatea lor o cunosc cel mai bine. Și parcă, atunci când vorbești de binele social făcut de ortodocși, e ca o picătură de apă ce se pierde într-un ocean de ticăloșenie și hoție hulpavă.
Prioritățile și oamenii de la capătul lor
Îi știu pe cei de la Oradea preocupați să dezvolte programe, să ofere societății cele de care e nevoie, pentru o pătură de oameni de care nu se îngrijește nimeni sau de care se ocupă prea puțini. Adică nu o instituție care mulge bani pentru a trăi bine, aruncând firmituri în jur, pentru justificare, ci chiar luând pulsul societății, cu o rețea de voluntari care ajung acolo unde doare, care fac efectiv diferența între moarte și supraviețuire, pentru semeni ai noștri.
Trebuie să recunosc că, dacă la prețăluit oameni mai are până să termine seralul, episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, are măcar un doctorat în a-i ajuta pe cei năpăstuiți, din jur. L-am prins bătându-i la ușă oameni ce nu aveau ce să mănânce, și i-a primit personal și ajutat. L-am văzut recunoscut pe stradă, fără straie de episcop sau de preot, de oameni pe care-i ajutase anterior, și care i-au spus simplu: părinte, mulțumim.
În spiritul acesta a fost dezvoltată o latură a eparhiei de aici, iar urmările se văd. Preotul Olimpiu Todorean, care a condus Caritas-ul Eparhial timp de 10 ani, a avut mână liberă să identifice priorități și să dezvolte strategii.
Medici și un fir de speranță
Așa s-a ajuns și aici, la telefonul care a fost primul punct din sutura ce a legat inima Biancăi cu șnur de mărțișor. Pr. Todorean mi-a spus că se pot obține fonduri, din Italia, pentru a se plăti o intervenție chirurgicală ce nu se poate face în sistemul de stat. Și să ar fi bine să găsim un copil pe care să-l ajutăm.
Am sunat la Spitalul de Pediatrie Louis Țurcanu, din Timișoara, am vorbit cu un cardiolog pediatru, Anca Popoiu. Medic ce își știa pacienții bine, care știa poveștile din spatele lor și care a fost deosebit de amabil pe toată perioada colaborării, spre a vedea ce caz are cel mai mult nevoie de ajutor. Așa am ajuns la familia unei fetițe, Bianca D., care avea nevoie de o intervenție pe cord ce nu se putea face în sistemul de stat, în România. Se putea realiza, însă, la București sau la Sibiu, în clinici private.
Am sunat la familia fetiței, am explicat cu lux de amănunte cine sunt, ce vreau și ce am făcut până acum. Nu de altceva dar mă puneam în pielea părinților. Eram sigură că vor avea o mie de întrebări, pe lângă speranță, și voiam să le ofer cât mai multe date, pentru ca îndoiala să nu apuce să urce în sufletele lor. Pe lumea asta sunt mulți nenorociți. Am vrut să nu fie nici un moment vreun strop de teamă că cineva, din acest fir, ar fi neserios, și s-ar juca fără scrupule cu speranțele unei familii, ale unui copil bolnav.
Apoi, după dialogul cu familia de departe, din Neamț (și care, desigur, nu a contat nici măcar o secundă că este o familie ortodoxă), am redactat o scrisoare simplă, de uz intern, pentru finanțatori – pe care acum o pot publica.
Mărțișorul Biancăi
O familie din Neamț se zbate cu o problemă majoră. Unul dintre cei doi copii ai lor are, de la naștere, o inimă bolnavă. A avut deja două operații – este nevoie de a treia. Familia nu și-o poate permite.
Bianca este o fetiță de 10 ani din Neamț, care nu are voie să alerge și trebuie să aibă grijă mereu cum se joacă și cât efort face. E ca o mimoză în glastră, de când s-a născut. Deși mama ei, Ana, ținuse sarcina sub control și făcuse testele necesare, care, în mod normal, ar fi trebuit să depisteze problemele de sănătate ale fătului, copila ei s-a născut fără să știe nimeni că în inimioara ei ticăia o bombă cu ceas. Alarma a fost dată de mamă, atunci când a văzut, la trei luni ale fetiței, că ea nu poate respira bine, ci accelerat. Cu o zi înainte de data programată pentru un control la medic, copila a făcut o aparent nejustificată criză de plâns – era clar, undeva era o problemă necunoscută.
Și atunci s-a răsturnat cerul, la cele trei luni ale ei – maladia a fost depistată, inima mărită a Biancăi cerea măsuri, operația era iminentă. În acel moment nici Ana nici soțul ei nu aveau un loc de muncă așa că bunica a făcut un credit, au ajuns cu copilul la Iași, apoi la Târgu Mureș, la medicul ce urma să o opereze, Horațiu Suciu – pe atunci unul dintre cei 2-3 chirurgi din România ce se încumetau să lucreze pe cord de copil.
Vorbim de o familie compusă din tată, mamă, doi copii (Bianca de 10 ani și un frățior de 5) și bunicii din partea tatălui. Pentru ei, familia Anei are două camere și holurile – apoi, în o anexă a aceleiași gospodării, stau bunicii. Nu sunt oameni avuți, ceea ce înseamnă, privind dinspre alte țări ale Europei, că sunt foarte săraci. Ana lucrează acum ca și confecționer textile la o fabrică ce se ocupă cel mai mult cu a realiza uniforme militare. Soțul a reușit să prindă o slujbă la Pompieri, la ISU Neamț.
Prima dată când inima acestei familii s-a oprit pentru puțin a fost la cele cinci luni și jumătate ale Biancăi, când a suportat prima operație. Apoi a urmat o a doua, când fetița avea un an și o lună, pentru că, la acea vreme, procedurile de care avea nevoie corpul fetiței nu se puteau face cumulativ.
La puțin peste un an, atunci când pozele noastre, din copilăria fragedă, ne-o arată în picioare, cu mânuța înfiptă în tortul cu prima lumânare aprinsă în el, Bianca era un boț de carne între bandaje, posesoare a – deja – două operații majore. Un copil ce se chinuise să respire încerca acum din răsputeri să-și vindece rănile, să prindă putere, să învețe, ceva mai târziu decât ceilalți, să facă primii pași și să elimine din vocabularul primelor cuvinte legate noțiuni care țin intrinsec de lumea medicală – injecții, feșe, doctori, medicamente, DURERE…
Pentru aceste intervenții și pentru tot ce ține de ele, drumuri, cazare, descurcatul într-un loc care nu e al tău pentru a nu lăsa copilul singur, speriat, într-o mare de halate albe, chiar dacă binevoitoare, familia despre care vorbim, și care ajunsese deja pe un făgaj, având locuri de muncă, a făcut două credite în bancă. Bani care nici azi, la atâția ani, nu au ajuns să fie returnați toți. Într-o Europă în care, din Vest fiind, orice student își permite să plece cu rucsacul în spate și să-și plătească hostelul, 2-3 săptămâni, într-o țară vecină sau în mai multe, familia D. din România ajungea la o catastrofă financiară majoră, cu urmări ce se simt încă peste niște ani, pentru deplasarea, cazarea și toate celelalte colaterale, acolo unde, într-un stat european, intervenția medicală era plătită. Greu de crezut, de înțeles, de acceptat – și totuși, o realitate…
Dar unele cadouri ale vieții, fie în bine, fie în rău, sunt temporare. Pentru o bucată de timp, aproape un deceniu, a doua operație a Biancăi i-a oferit o viață. Dacă dorim ca fetița, născută în 27 august 2004, să poată să ducă frumos și deceniul al doilea de viață, terminând liceul, mergând la o facultate, ajungând la maturitatea pe care să și-o utileze cum dorește ea, sau măcar să poată să supraviețuiască – pentru că despre asta e vorba, în primul rând – este necesară o nouă intervenție chirurgicală, ce să-i ofere Biancăi ani noi.
Copilul nu are voie să facă efort, are, de mică, scutire pentru orele de educație fizică, a fost sprijinită și ajutată de educatoare și de învățătoarea ei, e luată așa cum e de către colegi dar, în ultimul an, s-a înălțat, a mai luat din greutate, o dor picioarele și îi e, puțin câte puțin, tot mai greu să-și poarte corpul. Știe totul despre boala pe care o are – părinții i-au explicat. Știe că e nevoie de o sumă mare de bani, pe care părinții nu o au, pentru ca ea să-și poată continua viața bine. E tare, e o optimistă – totuși, își mai întreabă uneori părinții despre bani.
La vârsta când copii de seama ei știu costurile acadelelor și, eventual, cei mai avuți, ai unei tablete cu 4G, Bianca întreabă uneori de banii pentru inima ei. Iar mama ei, Ana, îi spune: „Mama o să facă bani, cu tati, o să fie bine”. Dar nu i-au spus niciodată copilului că, dacă la capătul celălalt al încercării lor stă nereușita, pentru Bianca asta înseamnă întunericul deplin, moartea.
Până acum o zi, familia se muncea pentru a găsi soluții, varianta hașurată era că mama va merge undeva prin Germania, câteva luni, la muncă intensă, pentru a pune bănuț peste bănuț pentru operația fetei. Dar e simplu de spus „o să fac bani” când o Europă întreagă geme după locuri de muncă… În plus, nici nu mai e foarte clar cât se mai poate amâna operația Biancăi… Acum, o nouă speranță îi face să aștepte curgerea zilelor. Copilul lor ar putea fi operat, cu ajutorul dumneavoastră, la începutul lui martie, în România, în Sibiu, într-o clinică privată.
La noi, martie, mai ales din prima zi și până în a opta, e luna cadourilor, mici și drăguțe, pentru femei, pentru fetițe, pentru mame. Prindem mici obiecte de metal sau din alte materiale într-un șnur răsucit din fire albe și roșii, pentru noroc, în numele primăverii, de pieptul copilelor și femeilor, și sperăm într-un an mai bun. Mărțișoare le numim, de la numele lunii. De dumneavoastră depinde ca, de pijamaua de spital a Biancăi să atârne, anul acesta, un mărțișor în formă de inimă, un mărțișor care vă va putea încălzi și inima dumneavoastră oricând. Ca în marile biserici catolice ale miracolelor, unde oamenii vindecați aduc organe din argint, mulțumind sfinților pentru că li s-a mai îngăduit de trăit.
La încheierea convorbirii telefonice pe care am avut-o cu mama Biancăi, a spus, ca acei oameni foarte simpli și foarte credincioși, de la țară, când li se întinde ceva, orice, chiar și speranța unui gând: Doamne-ajută, săru-mâna.
Cu pasărea între noi
Au venit banii, ne-am adresat Clinicii Polisano din Sibiu. Totul a curs cu o precizie de cronometru, cu minuțiozitate, cu decență. Familia a ajuns la Sibiu, a venit ziua operației, a trecut, am pornit la drum cu un cadouaș ce prevestea primăvara și mărțișorul, la mine. Și cu încă ceva, ascuns în haină. Eram înainte de un drum lung, mult mai lung, în care Sibiul era doar o oprire. Dar una importantă.
Debut de primăvară, seară, târziu, Sibiu, o stradă de aproape de locuința actualului președinte al țării (mă rog, cea unde locuia mai demult), intrarea în clinică. Am mai văzut clinici, în România și în Europa. Cei de la Polisano nu ne sunt sponsori, noi nu le suntem sponsori, deci nimeni nu poate bănui că exagerez. Dar m-am simțit ca într-o luxoasă clinică de chirurgie cardiovasculară din Italia, pe care o vizitasem cu puțin timp în urmă, în Brescia. Circuite logice, curățenie sclipitoare, personal amabil și eficient, confort. Un organism care mergea ceas, cum ți-ai dori să vezi și „la stat”, de s-ar putea.
Bianca e sfioasă, mai întâi. Dar știu să vorbesc cu copii: nu trebuie nimic mai mult decât să fii onest. Și totuși, copila asta cu pieptul deschis iar, pentru ca „ceasul” ei să meargă mai bine, mă uluiește. O întreb ce-ar vrea să fie când va fi mare. Pentru că va fi mare – ceasul din pieptul ei e mult mai bine, acum. Îmi spune: „doctor de păsări”. Iar lumea de asepsie, de scorțoșenie de spital, de normă, de reguli și fire se sparge o secundă în jurul nostru, și îi arăt Biancăi ceea ce nu aș fi îndrăznit, altfel, să scot într-un spital: puiul de porumbel cu care plecasem la mine, spre Reghin, frate al multor altora, cărora le sunt, de ani buni, doctor.
Sigur, ar mai fi multe de spus: despre bucuria părinților, despre felul acela cald în care ne-am îmbrățișat la plecare, despre mesajele atâta de frumoase pe care le-am schimbat în timpul cât a trecut de atunci. Dar uimirea acestei întâlniri fericite, ca încununare a eforturilor noastre (iar cele ale prietenilor mei de la Caritas-ul Eparhial nu au fost puține, până tot acest eșafodaj a fost construit) a avut acel moment aparte, care mă va lumina întotdeauna: că un doctor de păsări a ajutat inima unui, poate, viitor doctor de păsări, să ducă mai departe ce e de dus, pentru ca binele dintre oameni și păsările de pe umerii lor să poarte semințe și pentru viitor.
