– „Ne gândim la voi”- îi spun, ca ultim lucru, cu vocea în lacrimi, Johannei, înainte să închid telefonul. E marți dimineața, după atentatele din Bruxelles. Mobilul nu-i mergea, căzuseră rețelele. Am sunat pe fix, la Comisia Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană (COMECE), la purtătoarea lor de cuvânt, să întreb de va exista o declarație a președintelui COMECE, cardinalul Reinhard Marx. Inițial, Johanna mi-a spus că nu va exista. Că sunt toți șocați. Și doar stau în birouri și… Apoi a venit și declarația, seara. Despre tristețe și rugăciuni. Deocamdată.
Dar cel mai important, atunci când cuvintele începeau să fie folosite iar, după lacrimi, după tăcere și după o respirație mai lungă, a fost să caut o declarație a arhiepiscopului de Bruxelles, Josef de Kesel, care a atras atenția, până acum, cu spiritul său de o respirație într-atâta de largă încât cred că viitorul Bisericii Catolice, în Europa, dacă e să fie unul bun, ține în mod cert și de el.
Nu am primit, de la biroul lui, o declarație recentă, care să-i vizeze specific pe refugiați, pentru că încă nu există, dar mi s-a trimis una din 10 februarie, care sintetizează modul de gândire al arhiepiscopului. Și pe care nu cred că și-l va schimba, așa cum monseniorul Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Papei Francisc, m-a asigurat, imediat după atentatele din Paris, că nu și-l va schimba nici papa.
La Bel-RTL, arhiepiscopul De Kesel a spus, atunci, legat de faptul că mulți cetățeni cred că statul belgian ar trebui să aibă mai întâi grijă de persoanele fără adăpost, din țară, înainte de a acorda ajutor pentru refugiați: „Trebuie să respectăm fiecare ființă umană. Grija pentru belgienii care au nevoi este evidentă. Dar noi trebuie să înțelegem, de asemenea, că toți acești refugiați, care au fugit Siria și Irak, sunt în risc și au necesități. (…) O societate care se închide în sine nu este un semn bun.”
Solicitat să comenteze faimoasa declarație a guvernatorului Caluwé („Nu hrăni refugiații”), arhiepiscopul De Kesel a recunoscut că nu se pot spune astfel de lucruri, adăugând și că crede că guvernatorul regretă aceste remarci. Repet: urmărindu-i, de o vreme, declarațiile arhiepiscopului, nu cred că își va schimba opiniile, nici după atentatele de la Bruxelles. Ceea ce mă face să reiau cele pe care le-am scris după atentatele de la Paris, adăugând că și factori de decizie, la nivel spiritual, gândesc la fel. Că cei care suferă trebuie ajutați. Indiferent că nu sunt „ai locului”, că nu au aceiași zei.
Și iar, o privire tristă la această Europă „creștină” a noastră. Sigur, doare pierderea de vieți omenești. Sigur, îi simțim mai „ai noștri” pe cei ce au aceeași culoare de piele, pe cei ce se închină în același mod. Dar, dacă tot vorbim despre creștinism, amintirile mele îmi spun că scrie pe undeva prin Biblie că a-ți iubi doar apropiații pot și vameșii. În definitiv, cei care vin aici fug de moarte. Morțile lor contează mai puțin, în Europa noastră „creștină”…
Nu știu cum se fac paritățile, prin parohiile cârtitoare – câte vieți de ne-creștini, de musulmani, poftim, se pun în balanță pentru o viață de creștin, dar știu că treaba cu „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” nu venise cu steluță și cu comentariu cu litere mici în josul paginii, cum că este vorba doar despre creștini, doar despre ne-homosexuali, doar despre bărbați, doar despre… ce vreți voi, restrictiv.
Am văzut, zilele acestea, un nou val de schimonoseli de ură generalizatoare, de „moarte tuturor musulmanilor”, de „na, cine mai vrea refugiați în Europa?”. Și spun iar: nu trebuie să uităm că, indiferent de religii și de culturi, vorbim de oameni. Indiferent de politici și de atentate, trebuie să ajutăm oamenii. Extrapolând – un set destul de larg de îndobitociri, atentate, fărădelegi, îngrădiri, autodafe-uri au avut loc, în secole, datorită religiei. A ORICĂREI religii. Ce fac cei care vor să se pună departe de atentate? Vor vota pentru eliminarea ORICĂREI religii? Mă îndoiesc.
Dincolo de religii, de ororile momentului, de toate – sunt oameni. Care plâng în aceeași limbă a lacrimii, care suferă în aceeași limbă a chircirii în sine și a abandonului luptei. Noi, cei care încă nu suntem așa de jos, pe scara umanității și a dezumanizării, trebuie să întindem o mână până la capăt, pentru a ajuta, chiar dacă este pătată de sângele aproapelui nostru. Pentru că, altfel, vom înceta a mai avea ce să apărăm, din noi.
Am spus marți unui cunoscut, un om decent, dar care, în acel moment de durere, vorbea și el despre granițele Europei, care – spunea – ar fi trebuit închise, asta: „Eram în Sarajevo, în timpul războiului, când o femeie disperată, plângând, s-a agățat de mine, implorându-mă ceva. Mă auzise vorbind engleza cu translatorul meu, pe stradă. L-am întrebat ce vrea femeia. Mi-a spus că mă implora să o scot de-acolo. Nu puteam. Trecusem Muntele Igman cu călăuză, și numai eu știu cât am riscat.
Oamenii ce suferă, dincolo de ororile astea, există și au nume și chipuri și întâmplări. Și trebuie și ei ajutați… Știu că ești un om bun. Îmi place să cred că și eu sunt. Dar eu i-am văzut și pe cei care suferă – nu doar pe una – dincolo de mizeriile războaielor. Nu le pot ignora existența…”
Mulți vin cu argumentul, aici, că lucrurile merg așa, cu ajutorarea celor care suferă, doar în teorie. Că, de la frumoasele cutume ale creștinismului treci repede și justificat la cele cu „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, atunci când cineva îți calcă proprietatea sau îl lezează pe cel de lângă tine. Și că și eu, sau alții care vorbesc de înțelegere, chiar și zilele acestea negre, ar trebui să tăcem, pentru că am face la fel, de am fi mai aproape de epicentru.
Nu intru mai mult în asta, dar am lucrat în două războaie. Cel mai mult, luni și luni de zile, de frig, de foamete, de teamă – în Bosnia, între 1994 și 1996. Am stat mult mai mult în zona centrului orașului, pentru că acolo nu ni se îngrădea activitatea de ziariști. S-a tras de multe ori după mine. Am ajutat la scoaterea răniților, în zone expuse. Am fost arestată, am trecut drumul de pe Muntele Igman (considerat cel mai periculos din lume, pe vremea aceea), cu călăuză, am fost deseori în primejdie de moarte.
Cel mai ades, în mai mult de 19 cazuri din 20, primejdia de moarte era din cauza sârbilor, dat fiind teritoriul unde lucram. Recunosc că am încă anumite tresăriri când aud limba sârbă, pe nepregătire – cu cei din Sarajevo comunicam în engleză sau franceză – dar am mers și în zona lor să lucrez, la Pale și în cartierele sârbești ale Sarajevo-ului. Am prieteni sârbi și, în timpul bombardamentelor din Belgrad, am găzduit un refugiat sârb în casa mea.
Pentru că fugea nu doar de război ci de a fi inclus în povestea asta cu războiul, a fi luat în armată și împins să omoare oameni pentru o cauză în care nu credea. Era steward al companiei aeriene sârbe și ne-am întâlnit în clădirea Operei din Timișoara. Nu, nu m-a atras ca bărbat, nu ne-am atins niciodată altfel decât ca amici, cât a stat în casa mea, i-am oferit singurul meu pat și am dormit pe jos, pe un izolir.
Într-o zi, cât eram cu colegii de la Televiziunea Arte la Dunăre, să facem un material despre cum influențează economia județelor de acolo războiul de peste fluviu, de la vecini, „refugiatul meu” a dispărut. Nu, nu cu cele din casă, ci pur și simplu găsise portița pentru viitor. Mi-a lăsat cheile la vecini și un bilet: „Ramona, mi-ai salvat viața. Mulțumesc că ai avut încredere”. Nu știu ce religie avea. Era om.
Nu spun că trebuie să urmați exemplul ăsta. Spun că nu trebuie să abstractizăm problemele care îi fac pe refugiați să-și lase țările în spate. Nu trebuie să abstractizăm oamenii. Nu trebuie să credem că, sub o burka, persoana de acolo nu are chip, suflet, năzuințe și sfârșeli. Atentate și morți au fost de când e lumea. Dar oamenii aceștia, care fug din țările lor și reușesc să nu se înece pe mări sau să nu se sufoce în dube tixite, și ajung aici, au nevoie de ajutor ACUM. Nu de ziariști care să le pună piedică, așa cum s-a întâmplat în Ungaria, la modul propriu. Ci de cei care să încerce să deschidă mințile celor din jur. Precum și de multe altele…
Am ales să ilustrez materialul acesta nu cu victime, nu cu portrete de declaranți, nu cu imagini din orașul lovit, din locurile durerii, unde am fost și eu și am pozat, în momente mai fericite. Am ales să ofer o idee, din care cei care doresc să gândească deschis vor înțelege, mai mult ca sigur, ceva. Dintr-o Belgie a unui alt doliu, de acum un an și ceva, vă ofer fotografiile unui drum pictat. Cu lucrări și detalii pe care le-am pozat la Muzeul Regal de Arte Frumoase, în Bruxelles. Cu opere care ne vor dăinui, și vor supraviețui oricărui atentat. În care din ele ne recunoaștem?
Dragi creștini, cine sunteți voi și cum e Europa voastră? Uitați-vă la tablourile lui Bruegel, lui Bosch, ale altora. Apocalipse locale au mai fost. S-au găsit soluții pentru „căderile îngerilor”, cât e vorba despre pluraluri. Dar când Icar, unul singur, cade, lumea își continuă viețuirea, întorcându-i spatele. Dorim să trăim într-o Europă ferecată, a numărării banilor și a unor valori sterpe și neacoperite de substanță? A morții temute – tot moarte – sau a ajutării mlădițelor vieții, oferite oricărui lăstar, după modelul cristic, de la care vă revendicați, cei mai mulți? Alegerea e a voastră. Dar nu apărați mai degrabă pereții pe care e pictat Isus, decât pe presupusul Isus din inimă – pereții sufocă, punțile unesc, chiar și pătate de sânge…
