Să-l asculți pe Nicolae Manolescu vorbind despre cărți e ca și cum te-ai duce la Grădina Zoologică și ai asista cum îngrijitorul tigrilor intră în cușca lor să-i hrănească, și vezi cum aceștia, în loc să mârâie, vin, docili, să-i mângâie picioarele cu blana lor. Și, în caz că n-ai avut până atunci apropieri cu un tigru, îți spui că animalele astea sunt chiar simpatice. Iar dacă ai avut, ajungi la concluzia că se poate mai mult. Mereu, mai mult.
„Cum să scrii o istorie a literaturii și să scapi teafăr” este propunerea de expunere cu care scriitorul și profesorul Mircea Mihăieș l-a „momit” pe critic pentru a-l aduce în fața studenților de la Universitatea de Vest din Timișoara. O propunere la care Manolescu a răspuns, vrăjindu-ne luni, 28 martie 2016, timp de două ore, cu o prezentare frumoasă și onestă a ostilităților unui război în care personajele nu stau mereu surâzând în poza de grup. Dimpotrivă. Pentru că nu poți să așezi lucrurile după valoarea lor și să scapi neurât, nehulit.
Vorbind despre frământările celor de care se leagă o lucrare de „geologizare a literaturii”, după valori, Manolescu arată că toată lumea îl boscorodește pe critic, pe istoricul literar: „Cei care nu sunt, că de ce nu sunt, cei care sunt, că de ce sunt și alții, cei pe care îi lauzi, că de ce nu-i lauzi destul, cei pe care-i critici, că de ce îi critici.” Pentru că, spune tot el, „cuvintele lovesc foarte tare. Nu există armă mai performantă decât cuvântul. Sau, mai abitir decât cuvântul – adevarul. Adevărul doare”.
S-a vorbit, în cadrul întâlnirii de ieri, de la Universitatea de Vest din Timișoara, despre multe din cele ce țin de „cușca tigrilor” și de obiceiurile lor. Despre felul cum critici mari și-au schimbat părerile, referitor la autori și opere, în timp, despre gadgeturile moderne (unde Manolescu a mărturisit: „Dacă ar trebui să citesc Război și pace pe tabletă, cred că aș sparge tableta aia de 20 de ori”), despre lumea în care „nu se știe să se citească dar se știe să se scrie”, despre specificitatea literaturii române, despre ce se spune chiar despre invitat, despre Nicolae Manolescu, și cât decide criticul că trebuie să ia din acele spuneri, sau nu.
La invitația noastră, Nicolae Manolescu a spus câteva fraze și despre conflictul din Uniunea Scriitorilor, pe care o conduce, unde o mână de oameni a încercat un puci, venind cu pretenția de a schimba – nestaturar – regulile jocului. Am întrebat cine va mai stabili valoarea, într-o societate în care se desprind „aripi” din toate. Nicolae Manolescu a spus că sita care cerne valorile este și rămâne Uniunea Scriitorilor și că, prin genul acesta de acțiuni, „bătălia se dă pentru a se distruge sita”. Criticul este liniștit pentru viitor, existența revistelor literare serioase asigurând, de asemenea, o cernere.
Și în partea de discuții a întâlnirii s-a vorbit despre râca celor care nu sunt lăudați destul – scriitorul Mircea Mihăieș a povestit cum și-a atras veșnic fulgerele olimpiene asupra sa, declarând, despre academicianul Eugen Simion că este „cel mai important critic din Epoca Nicolae Manolescu”. Dat fiind că un intelectual e util să-și dubleze cunoștințele și cu o doză rezonabilă de caracter, este de crezut că remarca lui Mircea Mihăieș a vizat personajul în plinătatea sa.
Cum se deschide gustul copiilor, al tineretului pentru literatură, a fost o altă parte a prezentării lui Manolescu. Criticul ne-a vorbit despre filmele care i-au părut interesante, prin abordarea temei: „Cercul poeților dispăruți” și „Minți periculoase”. Ne-a arătat ce găsește de valoare la opere mai puțin digerate de cei tineri și cum crede că s-ar putea realiza aceste reapropieri de literatură.
La întâlnire au fost prezenți scriitori și publiciști, cadre didactice ale Universității de Vest, oameni de cultură din Timișoara, studenți. Cuvântul de întâmpinare a fost ținut de rectorul Universității de Vest, prof. Marilen Pirtea, care are, împreună cu prorectorul Mădălin Bunoiu, și meritul de a fi dorit ca acest gen de întâlniri culturale să aibă loc în cadrul Universității de Vest din Timișoara. (Vineri, 1 aprilie 2016, va urma Mircea Cărtărescu).
Nu știu cum au părăsit sala alții dar, în mod cert, eu am plecat cu câteva cărți din planul celor de citit care și-au schimbat locul pe lista de priorități, și cu promisiunea că, la următoarea vizită în Veneția, o să găsesc locurile unde a locuit Lordul Byron. Și, după entuziasmul aplauzelor și lumina din ochii celor ce i-au cerut lui Nicolae Manolescu autografe, la finalul întâlnirii, aș zice că și mai tinerii mei colegi au ieșit cu câte un tigru de lesă.
