Cinema Palace din Lotus Center a fost la finele săptămânii trecute gazda unei întâlniri între actorul clujean Levente Molnár şi cinefili, cu prilejul proiectării filmul Son of Saul, câştigător al Oscarului anul acesta la categoria „Cel mai bun film străin”.
Într-un mediu anormal, normalitatea nu poate fi decât o anomalie. Cam asta ar putea fi cheia filmul Son of Saul. Acţiunea se desfăşoară într-unul dintre lagărele morţii de la Auschwitz – Birkenau în 1944. Personajul principal, Saul (Géza Röhrig) este unul dintre oamenii Sonderkommando-ului, un grup de prizonieri care se ocupa de camerele de gazare, cărau trupurile după ce erau gazate, igienizau locul în care erau arse, apoi le aruncau cenuşa în apă. Sonderkommando-urile erau active în jur de trei luni, după care membrii lor erau executaţi.
Spre deosebire de cei care erau incineraţi, aceştia cunoşteau realitatea crudă cu care se confruntau, ştiind ce îi aştepta. Aşa se face că atunci când află că vor fi ucişi, şefului lor i se spune să completeze o listă cu 70 de oameni de care nu mai are nevoie, înţeleg că au de ales între a muri cu arma în mână, ca rebeli, în încercarea de a evada, sau a aştepta în mod fatalist securea călăului.
Unul dintre comandaţii rebelilor, Abraham Warszawski (Levente Molnár), organizează un plan de evadare pe care este nevoit să-l urgenteze în momentul în care îşi dă seama că lista cu cei care urmau să fie ucişi era „în completare”.
Absolut versus conjunctural
Filmul este ingenios prin două elemente. Modul în care este filmat (aproape toată poveste este filmată din spatele personajului principal, ca într-un third-person shooter, iar imaginea este voit neclară acolo unde este vorba despre trupurile celor gazaţi, sânge etc) şi felul în care este trăită auditiv experienţa (personal, cred că şi cei care s-au ocupat de sunet ar fi meritat un Oscar). Combinarea acestor elemente te face să trăieşti intens atmosfera încărcată a poveştii.
Saul este o anomalie, un accident în acest mediu. El nu luptă pentru propria viaţă cum fac ceilalţi, îşi neglijează chiar rolul care îi este atribuit în planurile de evadare ale rebelilor (motiv pentru care Abraham Warszawski îi spune la un moment dat „I-ai lăsat baltă pe cei vii pentru cei morţi”, tradus prost din maghiară, prin „I-ai dezamăgit….”).
Aflând că printre cei care vor fi incineraţi sunt şi oameni din satul din care provenea, se „agaţă” de un copil despre care spune tot filmul că este al lui, deşi nu este foarte clar dacă e adevărat (într-una din secvenţe, când Abraham Warszawski îi reproşează că nu este copilul lui, Saul se apără spunând că nu este făcut cu soţia). Ambiguitatea este intenţionat menţinută pentru ca spectatorului să i se dea posibilitatea să vadă în copil universalitatea şi nu un personaj anume.
Pe tot parcursul filmului, Saul încearcă să îşi îngroape fiul în rugăciunea unui rabin. În final, este nevoit să abandoneze trupul copilului într-un râu, în care aproape se înecă. Ajungând într-o cabană părăsită, cu trupele germane pe urmele lor, Saul vede în uşă, un copil german care îl priveşte fix. Este singurul moment în care zâmbeşte pe tot parcursul filmului, dovadă a faptului că pentru el nu un copil anume era important, ci copilul în general.
Copilul german fuge apoi de lângă cabană, trece de trupele geramane care înconjuraseră locaţia, şi care sunt protective cu el, şi apoi dispare în pădure. În timpul acestei secvenţe, se aud zgomotele armelor şi ţipetele rebelilor care, probabil, sunt ucişi în cabană.
Finalul poate fi interpretat în multe feluri, dar ideea de bază este delimitarea dintre absolut şi conjunctural. Pentru Saul toţi copiii au o valoare în sine, care transcede spaţiul şi timpul, pentru nazişti doar copii germani erau importanţi.
„Povestea are la bază fapte reale”
Cunoscut cinefililor români pentru rolul grănicerului Ovidiu din filmul Morgen al lui Marian Crişan, Levente Molnár a fost prezent joi, 31 martie 2016, la Oradea, la invitaţia senatorului Szabó Ödön, pentru a răspunde la întrebările spectatorilor. Actorul a fost modest şi i-a rugat în mai multe situaţii pe cinefili să le spună ce cred ei despre anumite aspecte din film.
„Povestea are la bază fapte reale. O parte din oamenii din Sonderkommando au notat anumite lucruri încercând să transmită vestea cu privire la ce se întâmpla acolo. De la cartea-document „We Wept Without Tears” (n.r. testamentul unui evreu supravieţuitor care a făcut parte dintr-un Sonderkommando) cu care László Nemes (directorul şi scenaristul filmului) s-a „întâlnit” la Paris, la un moment dat, a pornit totul.
Evadarea chiar s-a întâmplat. Filmarea s-a făcut în urmă cu doi ani iar documentarea noastră a constat în multe lucruri citite şi în întâlnirea cu oameni care au trecut prin aceste experienţe. Am avut onoarea să întâlnesc ultimul supravieţuitor al unui Sonderkommando, în februarie 2016, undeva în America. A fost un moment în care mi-am descoperit şi eu limitele.
De fiecare dată când am astfel de întâlniri îmi dau seama că noi greşim în modul în care privim viaţa. Trecând prin acel iad, oamenii au descoperit puterea de a savura apoi fiecare clipă.
Mă onorează această atenţie care mi se acordă dar sunt conştient că este una de moment şi că pe mine asta nu mă face un actor mai bun sau mai prost”
a spus Levente Molnár care a mai adăugat că a ajuns în distribuţia filmului în cel mai natural şi sănătos mod posibil, a mers la un casting.
Una peste alta, filmul este o capodoperă iar punerea lui pe o listă, alături de „Pianistul” lui Roman Polanski şi „Schindler’s List” a lui Steven Spielberg, pe care unii critici au făcut-o, nu este deloc deplasată.
