După cum deja am aflat toți – deși poate că ar fi trebuit să fie doar o știre de nișă, care să nu intereseze pe mulți dintre noi – niște călugări ai (ați ghicit!) Bisericii Ortodoxe Române s-au inflamat pentru că unii dintre capii lor au fost la o reuniune ceva mai largă, internațională, de ortodocși, unde s-a pronunțat și cuvântul „ecumenism”. Acuma, că nu s-a pronunțat întrutotul ca mângâiere ci, mai degrabă, ca piatră în geamul vecinului, este un detaliu care poate scăpa ușor unui cuib de vipere precum cel de la Mănăstirea Neamț. Și astfel s-a ajuns ca doi dintre ierarhii ortodocși, mai precis mitropolitul Teofan din Iași și episcopul Sofronie din Oradea, să fie mângâiați în răspăr, cu sancțiune scrisă și amenințări suave, de tot felul de vigilenți. Cu câteva semne de întrebare cu care toată povestea a venit la pachet.
Am citit despre treaba asta mai întâi în „Adevărul”, acum câteva zile. Chiar are o oarecare însemnătate – nu pomenesc degeaba acest lucru. Nu de altceva dar, la ora la care Informația devenea publică, prin intermediul tabloidului amintit, după liniștea de la Oradea părea că nici dracu’ nu trimisese nimic la mult-încercatul episcop al Oradiei, Sofronie Drincec, ci doar mai târziu, după ce s-a auzit de poveste, ceva cuib de talibani ortodoxoizi, ASTRADROM, s-a pus să urle la lună și în Bihor, ca și în alte rânduri, nepierzând vreo ocazie să-și atace ierarhul.
Așadar, ce avem noi aici? O salată de talibanism combinată cu o lucrătură în care e băgată și presa. Dar, oare, de unde bate vântul?
Din articolul dorit sau ieșit fără voie îngălat din Adevărul nu este prea clar cine și cu ce a ajuns la PS Drincec. Acuma că oamenii lui ÎPS Teofan mai au câte o zvârcolire de mânie legionară legată de „dreapta credință”, nu trebuie să mire pe prea mulți – probabil așa-zis-cuvioșii încă n-au aflat că domnul Zelea Codreanu chiar nu a ajuns președintele României, ca în faza cu partizanul care nu a aflat că războiul s-a terminat. Ce mă miră e că ÎPS-ul locului n-a învățat de la faza cu „ploaia de pucioasă” că un cor de cârâieli aberante se poate asana după metode relativ vechi. Caterisirea e doar una dintre ele.
Dimpotrivă, mitropolitul Teofan, prin purtătorul său de cuvânt, a găsit de cuviință să răspundă celor de la Neamț cu explicații mult prea fine și amănunțite, pentru o adunătură de spălați pe creier care nu văd decât latura hardcore a ortodoxiei drept firească, precum cei de la Neamț, care au arătat ce pot și acum opt ani, când l-ar fi dorit jupuit de pielea sa ecumenică și tăvălit prin sare pe bunul nostru mitropolit al Banatului, de atunci, Nicolae Corenanu, după împărtășania sa la o biserică greco-catolică, în fireasca pornire a celor botezați și câta normali la cap. Atunci, situația a fost rezolvată – prost, evident – de fariseul șef al BOR, patriarhul Daniel Ciobotea, care a livrat nemulțumiților iertarea lui Corneanu la pachet cu „pravila neagră”, care spunea că ortodocșii nu mai au voie să facă nimic cu nimeni altcineva – nu tu înmormântare, nu tu rugăciune, nu tu nimic. Pentru că Arhitectul ortodocșilor români e maestru în a-și schimba fețele – azi ne jucăm de-a ecumenismul, în străinătate, pe unde avem interese, mâine mai călcăm pe cap câte o biserică minoră, în țară, să nu ne ieșim din mână.
Și de aici, întrebările. De ce nu s-a legat nimeni de patriarh, la faza cu denunțarea ecumenismului? Adică baș Teofan și Drincec au fost vedetele ecumenismului la congresul respectiv, și au dansat pe masă cu reprezentanții altor biserici, iar PF Daniel doar a aplaudat de pe margine? Și, dacă grupul inițial de bocitoare era din Moldova, și, desigur, era firesc să se lege de mitropolitul locului, cum de a ajuns și PS Drincec în povestea asta a lor? Cine avea interesul ca vântul să bată exact așa, și să treacă prin exact aceste porți, și nu altele?
Să nu înțelegeți greșit – nu îi iau apărarea episcopului Drincec. Sigur, nu uită nimeni că, acum opt ani și ceva, la îndemnul cuiva cu nas mare și, uneori, bun, Drincec a sfințit Crișul laolaltă cu episcopul greco-catolic al Oradiei, Virgil Bercea. Și că i-a trecut și lui prin păr crosa caterisirii, care l-a ratat destul de la limită. Dar asta nu înseamnă că el trebuie să fie bau-bau-ul ecumenismului românesc și că trebuie scos din dulap și pus în fereastră de câte ori este vorba despre numitul ecumenism, în țara asta, mai ales că omul face urticarie pe suprafețe largi de tegument când mai aude cuvântul, după cele prin care a trecut prin 2008. Toți știm că, în episcopia lui Drincec, cuvântul cu „e” a ajuns un fel de anatemă pentru cel care îl pronunță, și că povestea nu mai e la modă. Doar câțiva dintre infantilii de la greco-catolicii orădeni s-au bucurat, anul acesta, când Drincec le-a călcat pragul, în Catedrala Sf Nicolae, pentru un concert, și ambii episcopi și-au așezat poșetuțele și făpturile, alături unul de altul, în cel mai imbecil loc posibil din catedrală, la coregrafia total neinspirată a, probabil, vreunui paroh al locului. Loc imbecil și vizibil.
Ce vrea Drincec? Ce vrea Teofan? Ce vrea excesiv-de-fericitul (licență Cațavencu) din capul satului ortodoxesc? Că ce vor nemțenii, știm, cum au idei puține, fixe și verzi. Ce vrea Teofan, nu știu. Probabil, liniște, până ajunge la butoane. De ajunge. Un om inteligent, care conduce – bine, din câte aud – un imperiu interesant și greu – cel din Moldova. Patriarhul, deh – bănuiesc că vrea ca de obicei – să-și facă jocul dublu (asta, dacă o luăm doar dihotomic, pentru că scheletele din dulăpioarele lui sînt ceva mai multe decât aerisește, de regulă, presa.
Ah, și să nu uit – cică sinodul acela din Creta a fost pus cu mânuța de către masoni și colcăia de simboluri masonice – tot după revoltații singurei, dreptei, strălucitoarei credințe. Mda, de parcă PF Daniel ar ieși din casă, în loc de engolpioane, cu compasul lojei sale atârnat pe piept, în genul rapperilor de început, care-și bălăngăneau pe piept ornice deșteptătoare… În plus, chiar nu înțeleg două lucruri, la combinația asta: de ce încă aud proteste împotriva masoneriei, când, oricum, și ortodocșii, și „ereticii papistași”, sunt înfipți în cercetășia asta simpatică? Și, de fapt, ce rău le face masoneria, de încă au rămas la anatemele din trecut?… Chiar zilele trecute admiram cât de nemușcător stă crucea lângă compas și mistrie, pe un monument funerar din San Michele, insula cimitirului venețian…
Revenim la Drincec. Sigur, și Bihorul are micii lui talibani – că lumea ar fi mai săracă fără ei. Dar să nu te prinzi de penibilul situației în care tu îl acuzi pe vlădicul locului de ceva de care el fuge ca de dracu’, e hilar. Trecând peste asta, de ce a fost pomenit Drincec, ca figurând, alături de Teofan, pe „lista rușinosului ecumenism”? Că, de ar fi fost doar minciuna călugărașilor, să dea bine la public, adăugarea numelui lui Drincec, ori i-ar fi trimis docomentul, că nu murea nimeni, ori… un ziarist mai dă un telefon, mai întreabă, mai vede dacă e adevărat sau nu. Așadar, Drincec trebuia să ajungă pe listă chiar dacă, săracul, nici nu a deranjat pe nimeni, nici n–a călcat pe bec, și nici măcar nu pare vector în ecuația asta anume. Dar care altă ecuație rămâne, și pentru cine?
Povestea cu iz de ecumenism, din Bihor, de anul acesta, a lui Drincec, apare când el sau vrea ceva sau fuge de ceva. Că vrea arhi-basca, se știe. Că mai aduce câte-un plocon de la giuvaergiii din Tesalonic, să mai ungă lucrurile, iar se știe. Dar cercurile apropiate știu și că Drincec nu ar fi învârtit în mână cartea ecumenismului fără să aibă undă verde dinspre patriarh. Voia patriarhul figurație pentru sinod-ăl-mare, și astfel a ajuns Drincec parte din maimuțele dresate pregătite pentru spectacol? Se prea poate. Voia să facă frumos cum se pregătea (și a și ajuns) să dea cu subsemnatul la DNA, într-o mânăreală de care nu e străin? Se poate, dar mai degrabă nu. Pentru că ar trebui să fie mai puțin inconștient pentru a-și vedea și de ce nu vrea, în egală măsură cu cele pe care le vrea… Rămâme doar interesul cu arhiepiscopia, care l-a făcut să schițeze câțiva pași dintr-un balet pe care, de fapt, nu îl dorește, și care îi cade greu la stomac.
Drincec e un meteorit în povestea cu ecumenismul. Numele lui a ajuns în poveste din greșeală, inițial, sau pentru că cineva vrea să-i zgândăre scaunul de sub fund, înainte de a-și muta distinsul posterior pe altul mai mare. Pe mine mă revoltă pomenirea lui pe o speță de ecumenism. Induce în eroare, jignește noțiunea și nu dă de lucru decât diletanților într-ale talibaniei ortodoxe, copilașii plictisiți de la Astradrom, care au despicat fiecare cuvințel ce părea să le ridice semne de întrebare, din declarația semnată în Creta, de parcă ar fi fost un curs de lucru manual al unei vergine băbuță nebăgată în seamă. Iar acumm Ciobotea și Drincec și alții care se mai plictisesc, ar trebui să-și rupă timp să răspundă ASTRA-whatever-ului la „mărturisirea cedinței” în care citează „desfrânări duhovnicești” în care Athenagoras, cel cu ridicarea anatemelor, ar fi iubit „adunarea papistășească” precum pe o femeie mai cochetă. (Poate, dacă cei de la adunătura asta de talibani, nu reușesc să-și așeze cumva frustrările sexuale, ar putea să o pună de un conciliu mic să schimbe numele total impropriu al rămurelei lor de credință, pentru că treaba cu „orto-doxia” (adică dreapta credință), pe lângă că e hilar, mai e și aberant, de parcă li s-a coborât Duhul Sfânt pe acoperiș să le spună pe cine a ales ca drept și pe cine nu). Așadar, protestez față de băgarea numelui ierarhului Sofronie Drincec în această poveste!
Și totuși, de ce… explicațiile mitropolitului Teofan, de genul „dar noi le-am spus că nu ne jucăm cu ei”, referitor la „ereticii de dincolo de dreapta credință”? Pentru mine, acesta rămâne adevăratul mister. Și, nu în ultimul rând, poate îmi explică și mie cineva, dintre teologii ăștia care se rup în figuri prin toate colțurile, cum poate fi un bun creștin… antiecumenic? (A se vedea cazul Arsenie Boca, printre multe altele – adică o altă „emanație” dătătoare de sămânță de schismă între cei drept-credincioși și cei mai-mult-decât-drept-credincioși). Că eu tot nu înțeleg.
