„Una voce con anima” – Roxana Constantinescu

În fond, totul a început cu o mică grevă a mea, în La Fenice. Sunt jurnalist român, de ce ar fi trebuit să recurg la o grevă în celebra operă venețiană? Păi nu vorbeam de o grevă ci de o „mică grevă” – pentru că unele idei frumoase merită o grevă mică, aproape de neobservat, pentru a rămâne, măcar în vibrația intimă a pereților încărcați de marea istorie, că cineva a apărat un gând, pe făgașul a ce e drept. Lângă ușa pe care, în seara aceea scria „Roxana Constantinescu – Adalgisa”. Aproape de care ne grupaserăm, ca o ambasadă mică „a altceva”, eu și doi dintre cei mai aparte bărbați ai serii.

Am mai vorbit de multe ori despre „cum se face”, chiar și în operă. Despre cum apare un spectacol, despre cum bucățele din colțuri diferite de țară sau de lume vin și se așează împreună, cuminți, cu ajutorul regizorului și al dirijorului (și al multor altora, desigur, de la portar la pantofar) și ceea ce iese din această punere în matcă se numește „spectacol rotund”. Dar, pentru acum, pentru acest spectacol cu „Norma”, nu am fost de față la „cum se face”. Ci la ceva care ține altfel de ritul facerii, de lumirea ei, de bunul final. Am asistat la forfota aceea deosebită de după aplauze, nu în culise ci la cabinele artiștilor din La Fenice, teatru unde românca noastră, mezzosoprana Roxana Constantinescu, a fost omul care a dus spectacolul, alături de soprana Mariella Devia, diva Italiei.

Fiecare spectacol are viața lui, iar azi, greul a fost dus, magistral, de DOAMNELE scenei, Devia și Constantinescu. Sigur, basul a fost bun. Sigur, și tenorul și-a dat drumul, până la urmă. Dar acest fantastic binom, Devia-Constantinescu, a dat, pe lângă culoare, gust, formă, sunet, căldură și tot ce mai vreți, din spectrul de aproape de noi, și VRAJA aceea a inefabilului, cum că spectacolul mare, cel de dincolo de timp și de material, are loc sub ochii noștri și ne face părtași în ghemul ei, al vrăjii, și că respirăm în ritmul celor două soliste, cu sufletul la gură, de parcă niciodată nu am fi aflat finalul din „Norma” și parcă rezoluțiile de pe scenă încă mai au o mulțime de variante de final, și de noi, de noi toți, împreună, ține dacă până la urmă câștigă dragostea, sau datoria, sau pedeapsa trădării, sau… atâtea țărmuri mari, în lagunele cărora viețile de lângă noi s-au ancorat.

Această „Normă” te face să te întrebi…

Spectacolul… Decorul propus de Kara Walker. Decor, costume, peruci – o lume a Africii negre. A lumii despre care Kara Walker s-a angajat să vorbească permanent prin operele sale. Colinele măștilor africane, după care se desfășoară totul. Lumea romanilor și a druizilor e lumea oricărui cucerit alături de care cuceritorul mimează bunăvoința.

Apoi vine dragostea. Care nu ține seama de diferențe de rang, de politică, de zei, chiar. Însă dragostea are ca hop nu doar piedicile care despart, social, un „el” de o „ea” ci, uneori, trădările propriei inimi, care duc spre plural, spre o dragoste mai mare. Amestecul dintre dorința de apropiere față de dragostea nouă, regretele față de cea veche, frica față de consecințe… Abia după aceste idei – cunoscute – ale „Normei” vin personajele. Cele de acum, conturate pentru noi, în La Fenice, cu artiști cu caractere aparte, cu idei ce colorează în manieră proprie ACEASTĂ „Normă”, de acum.

Îți pui întrebări legat de cum poate să fie o „Normă” nouă. Și ce vrei să spui cu ea. Kara Walker vine cu Africa ei, cum spuneam, cu imense picturi care îți ard retina, cu opere mai degrabă statice – apreciezi fotografia momentului de pe scenă – pentru că pe desfășurarea acțiunii, ca gest gândit și coordonat, nu s-a insistat. Avem, mai degrabă, o succesiune de stampe – impresionante prin frumuseșea lor dar în care gestul corului, al „oamenilor mulți” de pe scenă, e simetric, simplu, neelaborat, nici măcar justificat de ordinea ritualului – acolo unde unul ridică mâna a uimire, ridică toți, la fel.

Drumul dinspre negru spre culoare

Mișcarea e a culorii, ce-ți bate în retină prin roșul rochițelor domnilor – acolo unde doamnele preotese, conduse de Norma, iau decizii în soceitate (prezentate ca ale unui zeu simandicos în alegeri dar, în fapt, ca la orice zeu, oferind proiecții ale dorințelor și temerilor marelui preot – Norma, acum), bărbații care ar trebui să conducă și să înceapă războiul sunt prezentați în varianta freudiană a supunerii (nu fără murmure) față de femeia-castratoare, care are putere de alegere față de comunitatea sa, astfel încât războinicul lâncezind se ține de sulița sa derizorie din rochița ce arde în locul lui.

În 27 august, „Norma” de la La Fenice, Veneția, primul spectacol de anul acesta cu opera lui Bellini, reluat cu o distribuție nouă, după ce anul trecut fusese prezentat ca premieră în cadrul Bienalei, cu o altă garnitură de artiști, unde doar Adalgisa a rămas aceeași, e într-o constelație aparte. Și într-un moment aparte, fiind ziua de doliu al Italiei după sutele de morți ai cutremurului ce a lovit, spre finele lui august, peninsula. Ajung cu 10 minute înainte de începerea spectacolului în dreptul Intrării Artiștilor – un instrumentist se îndreaptă agale spre intrarea lor. Cam târziu. Intru, încărcată de aceeași bucurie ca întotdeauna, în La Fenice. De copil, de când cu primele întâlniri cu Verdi, visasem să ajung aici, şi la La Scala. Și la alte câteva opere de pe continent. Am ajuns.

Comparând La Fenice cu La Scala, poate prima are ceva din aerul unui loc mai mic, dar, în mod cert, este mult mai plină de suflet, pe care nu l-au alungat incendii, recesiuni, directorate și viziuni diferite. La Scala are ceva din pompa stearpă, mai degrabă funebră, de ciocli care-ți gestionează cu ochi răi circuitul în clădire, respirația, sufletul. În Veneția nu este așa – respiri mai larg, te apropii de spectacol mai în pace, și cu mai mare acces la frumusețea exterioară, pentru a o pregăti pe cea a sufletului tău.

Am văzut aici mai multe spectacole, mereu de pe partea dreaptă a sălii (așa s-a nimerit sau așa am cerut), de mai sus sau de mai de jos, cum s-a putut, atentă la toate detaliile vizibile. Mereu încântată la a participa la vrajă – mereu oferindu-mi-se o vrajă, care a meritat aplauze, care mi-a ridicat întrebări, care m-a făcut să plec adăugând substanță la ceea ce deja eram.

Ne ridicăm pentru un moment de reculegere. Apoi, imaginea ce deja ne introduce în ritmul liniilor Africii negre se duce și începe totul. Pollione intră în scenă cu Flavio, în genul vânătorilor de la un safari și, pentru o vreme, ai senzația că tenorul Roberto Aronica se află într-o zi tare aiurea, vocal. Apoi se redresează. Mariella Devia începe „Casta Diva” și, aproape instant, uiți nedumerirea primelor minute.

Este superbă. Copacul de mărgean al vocii ei nu este escavat din trăirile celorlalți ci crește liber peste ele, se ridică, umple și trasează reguli noi, proprii, ale unei voci ce servește povestea iar spectacolul începe acum, abia acum, și ai garanția că te va lua și te va duce acolo, între colinele fierbinți ale pasiunii și trădării, în care plăcile tectonice ale binoamelor ce se întâlnesc, dureros, sunt ale dragostei și trădării, ale speranței și lipseri de curaj, ale dorinței de libertate și necesității de a supune. Cadrul fusese asigurat – de acum era timpul vocilor să rodească.

Despre axa omului

Devia scenei e o afro, desigur, prin perucă. Universală în rest – clocotitoare prin voce, cu gestică de care se ajută, soprana face din scenă tindă pentru palatul trăirilor ei. Dar nu singură. Cu ajutorul Adalgisei, căci iat-o și pe mezzosoprana româncă pentru care mi-am dorit să văd „Norma”, aici. Bucureșteanca Roxana Constantinescu este „partea albă” a poveștii de dragoste, luptă și trădare. O alegere excelentă, o tijă firavă și totuși atâta de rezistentă și eficace atunci când este vorba de voce, care completează „ca ruptă din locul acela” ikebana celor trei mari roluri ale operei.

Dacă aranjamentul acela clasic de flori, al orientalilor, are trei axe principale – a cerului, a pământului și a omului, atunci, în mod cert, calchiind necesitatea acestei împărțeli a lumii la „Norma” noastră, Roxana Constantinescu e axa omului, unde Mariella Devia atinge cerul, gândind la fosta divă castă, iar Roberto Aronica întruchipează pământul – cu toanele și murdăriile lui, dar dornic să rodească.

Te uiți la Roxana și, dincolo de o voce care nu dă de greutăți în partitura Adalgisei, apreciezi și mișcarea scenică – rămurica aceasta, „a omului”, de care spuneam mai sus, cere și justifică exclamația lui Odiseu, atunci când o întâlnește pe Nausicaam după Homer: „În Delos, doar, văzui asemeni lujer, de finic, care, fraged, răsărise lângă altarul zeului Apollon. Tot astfel stau și-n fața ta, fecioară, și mă cutremur. Spune-mi, ești zeiță sau ești ființă pământeană?” Mezzosoprana e un partener perfect valabil, ca voce, al sopranei, dar e singura de pe scenă care vrăjește și prin gest.

E mare lucru să vezi un artist înzestrat cu darul de a face spectacolul complet, ajutând vocea prin gest – iar gestul scenic al Roxanei Constantinescu, frângerea și vibrația corpului ei, mișcările mâinilor ei decupează păsări de apă, din întunericul scenei și al trăirilor celor din jur, și le permite zborul, creaturilor noi, în La Fenice.

Loc pentru istorie nouă, în La Fenice

O caut pe Roxana la pauză. Ridic mâna a salut, așa, aproape neștiut, lângă tabloul Mariei Callas, de pe unul dintre coridoare – un must, mereu. A avut și ea, Callas, poveștile ei cu „Norma”, incluzând o foarte comentată renunțare, la Roma, după primul act, în fața președintelui Italiei, în 1958, precum și cu La Fenice unde, printre altele, în 1949 a sărit, la interval de doar șase zile, de la Brunhilda lui Wagner la Elvira din Puritanii, învățând în acele șase zile rolul… Trec de cerberi, mă încurc între lifturi, cabinele soliștilor sunt undeva la etajul III, ajung, finalmente, sunt timorată, nu cunosc obiceiurile locului, un bărbat înalt și amabil bate în locul meu în ușa Roxanei, văzându-mă că-mi frâng mâinile a încurcătură, mezzosoprana iese, salută în italiană, îi spun „bună seara” și totul se topește într-un zâmbet cald și drag. Stabilim că ne vedem după.

Actul doi, același ghem de trăiri din partea celor două dive ale serii, unde tenorul punctează și el, bine, ca un fel de frunză între două flori. Imaginile Karei Walker sunt, iar, bătătoare la ușa ochiului, și căldura și misterul aduse cu ele, alături de firescul jocului, și de participarea deosebită a vocilor, te fac pe tine, spectator, să fii furat de curgerea întregului și să speri, împotriva logicii și a memoriei, că „Norma” se poate sfârși altfel, că dragostea (a cui față de cine?) poate învinge. Nu învinge, decât o mică bătălie din lupta majoră, și, din această frustrare, sporită de lumina ce răscolește culori și trăiri, pleci cu întrebări, ce-și pun semințele în colțuri ale tale ce nici nu bănuiai că există în tine, până atunci.

Aplauzele finale ne reunesc pe cei ce am fost martorii acestui spectacol de fine de august. Frustrați, oarecum, că nu am putut să NE aplaudăm soliștii la ieșiri aparte, spre noi, la arlechin, atunci când am fi vrut (ținând de felul cortinei, cum discut mai apoi cu Roxana), îi răsplătim acum. Posesiunea pronumelui vine din lucrul bun trăit împreună. Azi, acum, la final, în minutele de aplauze, ei sunt ai noștri și noi ai lor, pentru că am trecut de asepsia tatonărilor, a așteptărilor, a liniștii datorate actului artistic – acum e timpul ovațiilor, al îmbrățișărilor acustice, al răspunsului pe care noi, publicul, îl sădim în marele istoric din Teatro La Fenice, ca pentru fiecare nobilă frumusețe ce s-a oferit, de mai bine de două secole, aici, dinspre scenă.

„Ambasada” Roxanei

Dar fug și spre îmbrățișarea reală, și spre uneltirile ce se leagă de interviul ce va urma. Trec, aproape imperator, de cerbera dinspre zona artiștilor, „acolo e o fată, fata mea, înțelegi?, superba Adalgisa, și vreau la ea”, spun cu ochii, spun cu mersul hotărât și mândru și sigur pe el, și nu mai e nevoie să o spun și altfel – acum nimic nu poate opri vreun lucru bun.

Ajung la etajul trei ai cabinelor, Roxana încă nu este, apoi vine, așteptăm, ne grupăm oarecum în funcție de zona intereselor noastre. Cea mai mare parte de oameni e la ușa Mariellei Devia, mulți-mulți orientali, apoi câțiva bărbați de vârstă medie, apoi câteva doamne în vârstă. Să spunem aici că Devia este cea care, după o carieră merituoasă, a debutat în Norma la 65 de ani, adică în urmă cu trei ani, și că acum, la 68 de ani, a început să vorbească despre o apropiată retragere.

După cabina lui Devia vine cea a lui Aronica, apoi cea a Roxanei Constantinescu, apoi Simon Lim, basul ce a cântat (bine) în rolul Oroveso. Se strecoară printre noi cei care-i ajută pe artiști. Fac o fotografie cu explicația de la ușa Roxanei – zâmbesc, avem același „-escu” românesc la capetele numelor noastre de familie. Costumiera are un petic de hârtie cu indicații și nume agățat de propria haină – probabil cu toate detaliile pe care le are de ridicat de la câte un costum. Nimeni nu se uită urât la noi că încurcăm locul cu forfota noastră.

De altfel, noi, cei „ai Roxanei”, nu prea încurcăm. În stânga mea, un bărbat înalt, de o frumusețe aparte, aproape lipit de peretele opus ușii Roxanei, din dorința de a nu încurca. Nu e din lumea asta, a nonșalanților vânători de autografe, nu e nici stânjenit de lumea asta – apoi îl văd lângă Roxana, și e clar din ce lume e: din lumea lor. E Vincent, logodnicul Roxanei, și, din ce mi-a povestit despre ei, lumea lor e așa frumoasă și aparte, că-i poți invidia. La modul bun. O armonie ce s-a clădit bine, fără să fie nevoie să le bată amândurora reflectoarele-n cap. Le-a ajuns sufletul.

Vincent intră, rămân doar eu cu celălalt bărbat înalt al ambasadei noastre mici. Devia încă nu a ieșit, grupul ei se agită, freamătă, toți îi pândesc în picioare ușa, toți au aerul că așteaptă o pradă, din care vor să rupă ceva. Cumva, mă amuz. Cumva, mă revolt. Oare oamenii aceștia realizează că Mariella Devia nu a cântat singură și că a fost acompaniată magistral de Roxana noastră? Aș fi vrut să văd mai multă lume și aici, la câțiva metri, la ușa aceasta. Și mă așez pe bancheta de aici, înfoindu-mă-n șal, ca o Rosa Parks pe scaunul ei de autobuz. E mica mea grevă. E micul meu semn de exclamare. Știu sigur că mâine (mâine – cândva), ușa Roxanei va fi din ce în ce mai asaltată.

Și bărbatul de lângă mine știe. Mi-e clar lucrul ăsta. E de aici. Din lumea aceasta. A coridoarelor artiștilor, a luminilor și umbrelor lor, a birourilor unde se iau deciziile. Se simte. Dinspre mâinile frumoase și nervoase ce par să fi întâlnit pianul, dinspre mersul nerăbdător și impetuos de pe acel coridor – un mers de cal pur sânge ce trece printre… să spunem doar… alți cai… atunci când o salută scurt pe Devia, când Devia iese. Ceilalți, toți, se strâng ciorchine în jurul sopranei, flori, fotografii, replici admirative, retragere cu surle și fanfare. Fac și eu o poză, de departe, cu cei care o pozează.

Apoi, abia apoi, în liniștea rămasă, mă ridic și fotografiez un mănunchi de chei ce atârnă de undeva, pe coridor, lângă noi. Îl văd pe Charles că râde. Îi spun: „Ce vrei, sunt ziarist! Mă atrag detaliile” – și râd și eu, complice, din mica grevă în care am fost alături. Aprobă: „La Fenice are multe detalii aparte, doar să le vezi”. Schimbăm alte câteva cuvinte, într-o pastă de amabilitate și așteptare. Atunci nu știam, e Charles Fabius, cel care a făcut regia secundă la „Norma”, mulți ar adăuga aici treaba cu colaborarea lui cu Robert Wilson sau proiectele lui de la Guggenheim New York, sau… altele. Eu spun doar ce era atunci, în momentul acela, fără cărți de vizită la iveală: uite un om lângă care gestul artistic găsește loc să se întâmple, lângă care pot crește nestingherit păduri de sunet, de gest, de culoare. Aparte om.

Sfârșit de spectacol

Se termină și forfota celor care ajută scena. Pleacă și peruca Adalgisei, prilej să schimb o replică și cu Osvaldo, cel care i-o ia. Cu un chip pe care n-o să-l uit repede, hair-stilistul mi se lovește de retină, mie, cea fără memorie vizuală – e simplu să descifrezi ecuația lui de om-artist, specificul vine abia după asta, pornind de la asta, cu delicatețe, cu prețiozitate interesantă. Îi zâmbesc cald – „te știu de o mie de ani – i-aș spune – aș vrea să te-ntreb de următoarea mie de ani, ce va veni”. Câte întrețeseri de personalități aparte, de abordări aparte ale artei, ale luminii, ale jocului cu ea. O bucățică de timp în zona cabinelor din La Fenice, gânduri cât pentru o lume întreagă.

Vorbesc scurt cu Roxana, îmi agăț ochii în stropul de lumină ce vine din pietricica de la lănțișorul ei, pe care îl văzusem, cu ochi cercetător, din timpul aplauzelor – mezzosoprana îmi va spune, zilele următoare, că nu a fost o problemă cu Kara Walker a intra pe scenă cu mici „efecte personale” și că, în multe, regizoarea a oferit libertate artiștilor. De asemenea, că e vorba de un dar de suflet din partea părinților ei. Mereu, din ochi frumoși, Roxana ajunge la ochi și mai frumoși, când vorbește despre părinții ei, despre familia ei. Dar și asta aveam să aflu mai târziu. Acum trebuie să stabilim unde ne vom întâlni, pentru restul.

O întreb de are vreun loc favorit în Veneția, dar totul e încă pe zbârnâială în jur, pe des-facere, pe grabă, a mai apărut cineva care o așteaptă, un cuplu din Japonia, prieteni ai ei, așa că o întreb de pot lansa eu o idee. Acceptă, îi spun cu jumătate de gură de Cimitirul San Michele – e puțin ciudat să inviți pe cineva pe care nu cunoști, încă, la un cimitir, când n-ai mult timp să explici ce e cu cimitirul ăla și de ce te-ai gândit că ar fi un loc bun. Dar Roxana acceptă, oferindu-mi încredere la alegere. Urmează să ne întâlnim într-un alt loc care mi-e drag, și despre care care simțisem mereu că va veni momentul când să fie parte dintr-un scenariu deosebit din tot ce am de făcut în Veneția: piața dintre Spitalul Civil, intrarea principală, și Biserica Giovanni e Paolo. Și de aici urmează să vedem, împreună, cine e Roxana Constantinescu, omul.

Plec în noapte. Cu întrebări, cu așteptări, cu frisoane. „Norma” încă nu s-a terminat. În stația de vaporetto de la Giglio, de unde aștept un 1 spre casă, două doamne în vârstă disecă spectacolul. Am altă părere decât a lor, dar tac. Ies spre apă, cât mai departe de ele, la marginea pontonului de pe Canal Grande, dar nu e de liniște: din dreapta, de pe acoperișul Guggenheim-ului de Veneția, vine muzică stridentă, e un chef, e genul de sunete pe care nu le vrei acum.

Nu e noapte pentru somn, iau N-ul spre Lido, îmi ascult gândurile așteptând să apară soarele, pe plajă, jonglând cu întrebări și decizii. E prima dată, în cele trei luni de când stau aici, că prind răsăritul soarelui în Lido. Și abia când soarele de – încă – august e destul de sus, dincolo de linia orizontului, de nave, de păsări și de micimi, se termină „Norma” și pot să vin acasă și să fie loc pentru restul, pentru tot.

Nu cred în voce ca instrument neutru. Nu cred în voce nelegată de personalitatea celui care o folosește. Nu mă interesează. Este alegerea mea. Am ALES să ascult și mai ales să scriu despre voci ale unor oameni cu caracter. Roxana Constantinescu este un astfel de om. Cred. Așa o dezghioc eu, din suma de lucruri pe care le simt până acum, pe care le-am citit despre ea, pe care le-am primit, cerând păreri în lumea vocilor. Este o voce cu suflet.

Oamenii buni și frumoși cred că vin din doi snopi mari. Ai celor luminoși, care au trăit așezat și care răsfrâng cu generozitate ceea ce au primit. Și ceilalți, care, lovindu-se de răutatea celor din jur și de nefericirile lor sau ale altora, au procesat substanța aceasta și au făurit din ea lumină.

Roxana pare un om luminos prin definiție, de la rădăcină. Eu nu sunt deloc așa – va fi interesant de văzut de vom putea găsi un numitor comun pentru ce va urma. Pentru că astfel de interviu nu este o oglindă ci un pact – uneori luptă – între două persoane. O laminare de oțel.

O vizită la Stravinsky și Diaghilev

Dar lucrurile își găsesc repede o matcă firească. Ne întâlnim acolo, lângă spital și biserică, pregătesc cadrul primelor poze exact pentru a prinde și felul în care se unesc cele două clădiri – după ce mă iau la harță cu un gondolier deranjat de concurență, în locul unde-și făcea veacul. Apoi mergem frumos să luăm vaporul spre cimitir.

Trecem pe lângă statuia lui Dante și a lui Vergiliu, într-o barcă, a lui Frangulyan, aflată între spital și cimitir. O ador. Mă bucur să o împart cu Roxana. Dar mai e ceva. Când ajungem în zona destinată copiilor, cea veche, artista îmi spune că e prima dată când intră într-un cimitir fără să aibă o treabă anume, personală, acolo. Așa că, pe lângă poarta și curtea de care aveam nevoie pentru câteva poze, devin un ghid al ideii de spațiu cultural care este, uneori, un cimitir. Îl găsim pe Doppler, intrăm la sala rar dibuită de turiști a urnelor funerare, trecem pe la Stravinsky, Diaghilev și Karl Filtsch. Pe la Brodsky, apoi. Doar pe Ezra Pound nu îl găsesc – ca de obicei, în ultimele dăți…

Ne atacă țânțarii tigru. Fugim în partea cealaltă a insulei, la poarta din metal dantelărit, de unde privești spre Veneția. Aici am deslușit, cândva, înțelesul cuvântului „serenitate”. În afară de sora mea, Roxana e singura cu care am ajuns să împart poarta asta. Mă bucur că i-am făcut-o cadou.

Bine, să împart cu Roxana, e una – dar și cu un nou roi de țânțari-tigru, care ne fac să jucăm tontoroiul, aici, și care ne scurtează sesiunea foto, e cam mult. Îi promit invitatei mele că, spre ieșire, curtea franciscanilor e doar cu piatră, și, sper, acolo nu vor mai veni felinele alea zburătoare după noi. N-avem noroc dar, printre picături, prindem și câteva poze bune, și câteva replici pentru interviu, și… și încă ceva. Ceva esențial, care se leagă uneori, rar, cred, eu, între oameni. Creștem un început de prietenie. Din cum suntem, din ce vedem ca important în viață. Dar materialul este despre ea. Important e, doar, în aliniatul acesta, că omul cu care am pornit la drum pentru un interviu a deschis ușile și pentru o amiciție.

Cu Roxana Constantinescu, treaba asta vine firesc. Probabil ține de intuiția care o ajută să își găsească acea curgere lină pe scenă. Și mă trezesc, cu surprindere, de câteva ori, că râd în hohote, cu toate cele pe care le discutăm, chiar dacă străbatem un cimitir. Mă străduiesc să nu o mai fac, din respect pentru loc. Dar Roxana mă face să uit, ca o apă rece și proaspătă, ca o apă vie. Sărim de la una la alta, de la scenă la small talk, de la monumentele din jur la glume de fete cucuiete. Parcă ne știm de-o viață. Nu e meritul meu – e al ei. Eu o ghidam doar prin cimitir – ea, prin toată povestea asta, de dincolo de interviu, – spre a cunoaște un om nou. Participativ, nu aseptic.

Cu toată frumusețea din jur, și istoria, și lumina, și liniștea, fugim din San Michele. Urcăm într-un alt vapor, spre Fondamente Nove, și facem dreapta – chiar dacă mai demult stăteam în Canareggio, când veneam la Veneția, la un minut de locul unde locuiește Roxana acum, nu știam decât câteva drumuri din sestier, așa că acum e timpul ca mezzosoprana să aducă „Veneția ei” în ecuație. E frumoasă Veneția ei. Primesc cadou o biserică nouă, pe care n-o știam deloc, și nici nu bănuiam că există acolo unde era, un pod aparte, asemănător cu Podul Diavolului din Torcello și, pentru scris, o cafenea unde aflu că există pe lume și shakerato. E bun shakeratto. Cafea, bucățele de gheață. Se pare că, într-adevăr, cum avea, să aflu mai târziu, Roxana dibuiește toate cafenelele plăcute și care știu să-ți ofere soare. Și vin și întrebările.

Cum s-a clădit acest rol

– Ce ar trebui să se întâmple să refuzi un rol?

– Vorbim despre un rol care în mod normal face parte din repertoriul meu? Atunci motivul refuzului ar fi un concept regizoral absurd, care contravine muzicii și firului dramatic. Apreciez montările moderne, dar nu sunt o susținătoare a ridicolului și extravaganțelor pe scenă, doar din dorința de a fi „altfel”. Îmi plac provocările, rolurile de compoziție, cred că este important să te transpui, să te lași liber, să îți uiți identitatea pe scenă, să devii acel personaj.

– Ce înseamnă comunicarea pentru tine?

– Când vorbim despre operă, cred că valoarea este aceeași pentru muzică și cuvânt. Evident, cunoaștem toți expresia „prima la musica, poi le parole”. Dar emoțiile, culorile, sunt transmise prin sinceritatea cuvântului și respectul sacru al partiturii vocale. De curând, cineva mi-a zis că sunt „una voce con anima”. Cred cu tărie că, atunci când cânți cu sufletul, ți se aude sufletul. Pentru mine, comunicarea e primordiala… Nu mă simt niciodată singură. Îmi place să dăruiesc, să mă dăruiesc și dacă publicul părăsește teatrul cu o oarecare nostalgie, cu gânduri, cu inimă plină, atunci ceva a fost bine.

– Cum vezi răul din lumea voastră?

– Eu, de răul asta despre care se vorbește, care cu siguranță există, încă nu m-am lovit. Sigur că este o lume a competiției, cu toții ne dorim să cântăm în teatre importante, roluri mari, dar, în vânătoarea de contracte, artistul ar trebui să fie menajat, responsabilitatea revenind agenților. Eu am încredere în cei care mă reprezintă, înțeleg că lucrez într-un univers subiectiv, unde gusturile directorilor, regizorilor, dirijorilor sunt individuale, și mă concentrez pe rolurile mele, pe studiu. Iată, într-o producție de „Cosi fan tutte” se caută o Dorabella blondă; nu, nu era vorba despre culoarea părului – s-ar fi rezolvat ușor cu o perucă – ci de tipologia unei fețe blonde. I am a proud brunette. 🙂 Și am această calitate, cred, de a accepta faptul că suntem diferiți, că placi sau nu placi, important este ca eu cu mine să fiu mulțumită. Și sunt mulțumită de alegerile făcute, de faptul că acum cinci ani am început o carieră de „liber-profesionistă” unde pot dedica timp studiului, pot selecta anumite oferte și pot păși pe scenele teatrelor din întreaga lume.

– Cum te apropii de un rol?

– Uite, haide să vorbim despre Adalgisa. Am debutat rolul în Zürich. Dar tot procesul de cunoaștere, de apropiere față de rol, a început cu libretul. Cu povestea. Cine este, de unde vine, ce vârstă are, ce experiențe… totul, regăsești în text. În plus, este așa de detaliat descrisă de către celelalte personaje: Norma, Pollione. Imposibil să nu o vezi. Am studiat rolul împreună cu profesoara și totodată mentorul meu, Ileana Cotrubaș, m-a ajutat să înțeleg nu doar aspectul psihologic, dar și abordarea stilistică, să descopăr o paletă de culori vocale care să o picteze pe Adalgisa prin prisma personalității mele.

– Cum a fost experiența construirii rolului aici la Veneția?

– Scurtă. Perioada de repetiții a fost de o săptămână. Dar eu făcusem parte din distribuția premierei, unde am lucrat o lună alături de oameni inspirați și generoși. Singura surpriză, de această dată, a fost că faimosul duet „Mira, o Norma” care se cântă transpus când Adalgisa este o mezzosoprană, urma să se facă în original.

– S-a mai întâmplat.

– Da, dar de obicei informația ajunge cu mult timp înainte. Este o cu totul altă țesătură vocală, așadar impune o altă abordare tehnică, și timpul este valoros. În plus, răcisem. Rău. O traheită, coșmarul cântăreților. Nu ocoleam gândul unei eventuale anulări, pentru că nu e un rol pe care să-l păcălești. Dar puterea minții face minuni.

– Cu cine te-ai sfătuit?

– Cu doamna Cotrubaș, cu medicul foniatru, cu familia. Medicul era sigur de refacere, până la premieră, dar a trebuit să tac în timpul repetițiilor. Eram ca un peștișor, pe scenă. Mișcare da, voce nu. Dirijorul Daniele Callegari a cântat în locul meu. Mi-a spus: „Pentru mine ești o descoperire, nu vreau să te pierd”. Susținerea lui a fost decisivă. Și în spectacol – am cântat.

– Ai văzut alte spectacole aici, la La Fenice, înainte de a ajunge să lucrezi pentru Norma?

– Nu. Am intrat pentru prima dată în teatru când am audiat pentru rolul Adalgisa, acum doi ani. Și îmi amintesc foarte bine emoția resimțită când am pășit pe scenă și am conștientizat pașii mei pe urmele unor pași de aur. Tremur. Este unul dintre cele mai frumoase teatre din lume.

– Te-a primit cineva vreodată prost pentru că ești din România?

– Nu. Muzica nu are cetățenie. În plus, cred cu tărie că cei din jur sunt oglinda ta. Reaua-voință m-a ocolit până acum.

– Ai pornit de la Corul de Copii Radio. Cum s-a întâmplat trecerea spre a fi solistă?

– Cântând. Cântând în cor, de la vârsta de cinci ani. Doi ani mai târziu eram solistă și am crescut alături de acest ansamblu fantastic, care mi-a oferit o bogăție sufletească de nedescris. Canto-ul clasic, mai târziu, a fost o alegere firească. În plus, copil fiind, îmi plăceau rochiile cu crinolină. Le-am purtat mai târziu.

Despre trecut prezent și viitor, cu mult optimism

– Cum a fost cu percuția?

– Ne-am plăcut reciproc, dar ca dragoste pasageră. Glumesc. Întotdeauna am știut că voiam să cânt. Însă nu era suficient. Voiam să studiez solfegiu, istoria muzicii etc. Așadar, la sfatul doamnei Eugenia Văcărescu Necula, dirijoarea Corului de Copii, ai mei m-au înscris la Liceul de Muzică George Enescu. Aveam 11 ani. Opțiunile de instrument erau ceva mai limitate: instrumente de suflat, percuție, chitară, contrabas. Am ales percuția, iar mai târziu mi-a ajutat enorm! Am regăsit aici, la Veneția, în dirijorul Daniele Callegari, un coleg de percuție. Amândoi cu diplome.

– Partenerul tău nu e din lumea artelor, nu cântă. Cum e cuplul vostru?

– E armonios. E complex. Nu știu dacă o relație cu un muzician m-ar împlini. Am nevoie de acest echilibru care vine din partea unui om care apreciază arta, dar care mă îmbogățește tocmai pentru că are o carieră diferită. Facem parte din două lumi diverse, viața noastră nu e monocromă, dar ne regăsim în aceleași pasiuni, interese. Eu pe scenă trăiesc, ard, mă arunc cu tot ce am, dar apoi trag după mine ușa teatrului și acasă am liniștea, intimitatea unei vieți normale.

– Tot aud treabă asta cu tinerețea. Cânți de ani buni – nu te deranjează, cumva?

– E un compliment. Cât timp înveți, ești tânăr. Artistul este într-un permanent studiu, în permanentă formare. Aș vrea să fiu descrisă ca tânără tot timpul vieții. Înseamnă că și sufletul e unde trebuie.

– Spune-mi despre părinții tăi, cei de la care ai firul de lumină pe care-l porți mereu la gât.

– Din ziua în care am primit lănțișorul asta, nu m-am despărțit de el. E felul meu de a-i simți pe ai mei aproape atunci când nu sunt în sală. Părinții și sora mea – sunt dragostea aceea mare, necondiționată, sunt echilibrul meu sufletesc. Am pășit împreună în viață, având întotdeauna susținerea lor, iubirea absolută. Suntem foarte apropiați, ne telefonăm aproape zilnic, vin să vadă spectacole… Familia este totul pentru mine. Știu cât de multe sacrificii au făcut, de-a lungul vieții, pentru viitorul meu și al surorii mele, și, atunci când sunt în sală, la spectacol, cânt doar pentru ei, ca mai apoi să îi îmbrățișez la cabină și să le văd zâmbetele, mândria…

De la pisica neagră la terasa în soare

– Cum te apropii de locurile, de orașele unde ai diversele producții?

– Totul începe cu detaliile de logistică. Dacă perioada este lungă – găsirea unui apartament care să îmi placă, să aibă terasă și să fie în apropierea teatrului. E important să ai o „acasă” în săptămânile respective – hotelul nu e o variantă. Apoi, în timpul liber, descopăr orașul. Întâi ca o turistă disciplinată, cu lista obiectivelor turistice în mână – mai târziu mă rătăcesc cu o plăcere nebună și doar „google maps” mă mai aduce la adresă. În plus, ador cafenelele. Și, cum spune partenerul meu – ar trebui să fac un blog al cafenelelor în soare, pentru că, în toate orașele pe care le vizitez, găsesc două – trei terase însorite, în funcție de ce parte a zilei e, și, sperând că e vreme bună, le frecventez cu regularitate. Ce poate fi mai minunat decât cafeaua, o carte, muzică și soare?! Compania și ciocolatăa. Dar, în rest… imbatabil!

– Ce amintiri aduci, de regulă, cu tine?

– Obiecte de decorațiuni interioare, bijuterii artizanale, condimente, tot felul. Aici, în Veneția, am cumpărat o lampă. Decoram apartamentul din Paris și i-am găsit deja un loc. În plus, cumpăr un magnet din fiecare oraș vizitat. O geografie a sufletului. Și a frigiderului. Ha, ha!

– Ce e neobișnuit la tine?

– Neobisnuit… nu știu. Dar sunt superstițioasă. Sunt câteva lucruri de care nu mă despart niciodată. Uite: mărțișor de la părinți, pietre de ametist din Israel; încerc nu mă întorc din drum, să nu văd pisica neagră tăindu-mi strada, nu fluier în casă – chestii de-astea.

– Din „acasa la parinti” ai ajuns la „acasa la Paris” – cum e?

– Iubirea, bat-o vina. Dar am fost „acasă la Viena”, unde am sora, prieteni, oameni dragi.

– Ce te face să plângi?

– Dorul. Și, uneori, singurătatea. Ăsta e prețul. Da, sunt norocoasă pentru că fac ceea ce îmi place, îmi trăiesc pasiunea, dar reversul acestei fericiri este permanenta călătorie în lume, când cei dragi nu îți pot fi tot timpul aproape. Și asta mă întristează. Uneori, până la lacrimi. Singurătatea te obligă să te cunoști, să te asculți, dar, la sfârșitul zilei, vrei, poate, o îmbrățișare… și trebuie tă te mulțumești cu una virtuală. Plâng la filme. Și plâng deseori când văd bătrâni singuri, neajutorați. Mi se face dor de mamaia mea, care stătea cu noi. Și care ne-a părăsit prea devreme…

Cam asta este partea oficială din prima întâlnire a noastră, de bântuială prin Veneția și împrejurimi. La următoarea, pornim din același loc, mergem la Biserica San Francesco della Vigna, la Capela Sagredo, apoi, acolo, pe coridoare cotite, spre locuri cu tablouri de o mare valoare, unde nici nu știu niciodată de avem voie să fim. Și spre curțile interioare cu pietre funerare pe jos, care ne numără pașii. Cel pe care îl rugăm să ne facă o fotografie împreună e un chinez pe care eu îl mai întâlnisem întâmplător, prin oraș. Roxana îl salută în limba lui, jovial. Acesta se uită la ea, nedumerit. Cântăreața îi explică: în urmă cu o lună tocmai fusese în turneu în țara lui.

Ne mai întâlnim cu niște cunoștințe, în oraș, dăm chiar și de gondolierul cu care ne luaserăm în vorbă cu câteva zile înainte – Roxana pare un magnet pentru oameni. Și pentru toți are câte un zâmbet, câte o vorbă așezată și bună. Și mai trec câteva spectacole venețiene și, deja în țări diferite aflându-ne, mai vin câteva întrebări, ce au crescut în timp.

Succes, prietenii, întâmplări

– Ce prieteni ai? Ai oameni pe care să îi poți suna la patru dimineața?

– Da. Am prieteni din copilărie, cu care am crescut; din facultate; de mai târziu. Și știu că sunt acolo tot timpul, zi și noapte.

– Cum o să fie când o să ajungi și mai mare în topul mondial?

– Ar trebui să fie la fel. Nu înțeleg de ce succesul schimbă unii oameni. Da, se limitează timpul fizic, există mai multe „obligații”, dar generozitatea și respectul pentru cei de lângă tine, seriozitatea pentru studiu, valorile morale ar trebui să rămână la fel. Diva secolului XX este „the girl next door”, și mie îmi place. Pentru că am întâlnit mulți artiști mari – și mulți de o modestie și naturalețe deosebite.

– Spune-mi ce întâmplări ciudate ai avut, legat de scenă.

– Oooh, sunt multe. De exemplu, la Opera din Viena, în „Flautul Fermecat” era un moment în care trebuia să aștept sub scenă, și să deschid o „ușă” din podea, pe un anumit cuvânt cheie. Dar nimeni nu îmi spusese că va fi fum, pentru un mai mare efect. Eu, așteptând intrarea, în genunchi sub scenă, văd tot fumul ăsta. M-am speriat și am plecat în marșul piticului spre margine. Ca, mai apoi, regizorul de scenă să îmi spună că e totul ok și, din fericire, m-am întors la locul „incendiului” la timp. Altădată, tot la Viena, în „Poveștirile lui Hoffmann” (regia semnată Andrei Șerban), nu am văzut un perete din sticlă și, cum alergăm pe scenă, a fost o lovitură din plin – fără accidente. În „Romeo et Juliette”, mi-am adus bicicleta personală pentru o plimbare pe scenă, în timp ce cântam aria lui Stephano. Iar, de curând, la Budapesta, am rămas blocată în toaletă. Restul colegilor – pe scenă. Am bătut ușă, am strigat – nimic. Dar aveam, la costum, o sabie. Am folosit-o să mă „eliberez”. Peripeții de tot felul.

– Ce ține de tine, la un rol?

– Înțelegerea și cunoașterea posibilităților vocale, fizice. Încerc să recunosc când un rol nu mi se potrivește, când e prea devreme, când e prea „la limită”. Ca muzician trebuie să te asculți mereu, pentru că, cine ești azi, nu ai fost ieri, și nu vei fi mâine.

– Cum a fost colaborarea cu Kara Walker?

– Liberă. Ca o piesă de jazz, unde improvizația mi-a aparținut. „Norma” a fost prima producție a Karei, o artistă deosebit de talentată, care a venit cu o scenografie, decoruri, costume de mare frumusețe și delicatețe, și care a lăsat cântăreții să se insereze natural în acest spațiu estetic. Eu am propus, ea a primit, și perioada de lucru a fost tare plăcută.

– Ți se pare justificat cum spun artiștii, despre cineva cu care s-au intersectat, la un spectacol pentru care au lucrat împreună, „prietenii mei”?

– Sigur că se formează amiciții, pentru că petreci o perioadă suficient de lungă încât să ajungi să îți cunoști colegii – deseori timpul liber este în aceeași formulă, iar lumea asta e o lume mică. Există un filon al familiarității. Prietenia, însă, este un lucru profund, dar amici dragi, între colegi, am mulți. Și, deseori, există plăcerea revederii cu oameni cu care ai colaborat deja.

– Scuză talentul lipsa de caracter?

– Definitv, nu.

– Cum te simți la Paris, după toate problemele din ultima vreme? E oaza mea de liniște. În viața cotidiană a parizianului, în viața mea, nu s-a schimbat nimic. Turiștii sunt ceva mai reticenți. Dar aceste episoade dramatice nu ar trebui să umbrească normalitatea – mergem înainte. Noi locuim într-un cartier calm, verde, ne plimbăm, ieșim la expoziții, la concerte, la restaurante, dar, cel mai bine, după atât de multe zboruri, apartamente, teatre… este acasă.

– Ai găsit deja un loc lămpii din Veneția?

– E încă înfășurată în plasticul cu bule, nu am avut timp. Dar curând. Îi fac o poză și ți-o trimit.

Și cam așa se termină partea cu interviul. Cu multe apăsări legat de ce, poate, ar mai fi fost de întrebat. Cu ce ar mai fi fost de spus, pentru anii viitori, pe lângă de vocea aceasta atâta de frumoasă, care ni se desfășoară de pe marile scene ale lumii. Și parcă orice aș spune, de încheiere, ar fi ca un sfârșit retezat, al unui lucru ce merge mai departe sub ochii noștri, uneori prin complicitatea noastră, dornică să fie parte din confirmarea unui alt mare nume de cântăreț de operă din România, care-și clădește recunoașterea mondială oficială.

Cândva, nu mult de acum, pentru Roxana va fi „Carmen”, în care așteaptă toată lumea să o vadă. Vor fi alte roluri mari. Alte mari scene ale lumii, după care îi vom bate cu aceeași bucurie la ușa cabinei, pentru felicitări. Probabil important e că vom avea și speranța că ne va deschide cu aceeași larghețe sufletească a comunicării, indiferent de va fi salutată în română, engleză, italiană, olandeză sau chineză. Aici e bătălia cea mare. Roxana Constantinescu va deveni tot mai mult „divă”, cuvântul despre care spune că îi dă urticarie, prin voce și după „cotația” pentru marile scene ale lumii. Dar, dacă va rămâne aceeași crenguță de alun, frumoasă și bună, sufletește, pe care am cunoscut-o lângă scena venețiană, „the girl next door”, suntem toți câștigați.