Cum, care boschetar? Ăla! Ah, ai fost preocupat să dai hashtag pe „Colectiv”. Foarte bine, dar cu ce ai rămas după Colectiv? Ce întrebări ți-ai pus în anul ăsta? Cum de nu ai auzit de omul fără adăpost care a fost incendiat, împreună cu altul, în Galați, acum zece zile, apoi a murit? Și cu cine ai vorbit despre asta?
Da, vorbesc cu tine, cel care stă acum pe comp și a ajuns, din cine știe ce „binecuvântate pricini”, aici. Care încă e în școală, care încă vrea să plece cu ceva de acolo. Nu mă adresez celor mai în vârstă, deja osificați în păreri, în angoase, în neputință. Deși pot rămâne și ei. Nu mă adresez creștinopaților, homofobilor, naționaliștilor veroși, xenofobilor, asepticilor și autosuficienților – ei deja au lumea lor. Mă adresez ție, cel care puteai să arzi în Colectiv. Mamei tale, poate. Profesorului tău. Iubitei tale. Vedem. Dar, în primul rând, ție.
Te cunosc – am plans împreună acum un an. Am donat împreună sânge, în noiembrie trecut, deși eu știam, din Timișoara mea, că nu va ajunge la cei răniți acolo. Poate știai și tu, poate ai fost mințit. O minciună frumoasă, să zicem, cum și oamenii ăia de la centrele de sânge sunt disperați. Te-am urmărit întrebându-te cine a dat patalama de funcționare clubului ăluia. Acum un an poate nu știai multe despre asta. Doar mergeai acolo unde era cool, under au cântări faine, unde mergea trupa. De atunci începi să privești altfel locurile în care intri. Îți amintești ce s-a întâmplat.
De atunci te întrebi cine e responsabil pentru că s-a întâmplat drama de la Colectiv. Au murit 64 de oameni din cauza unei chestii care putea să nu fie așa. Nu te-ai gândit niciodată că ai putea ajunge să ieși în stradă pentru ca un guvern să se scuture de incompetenți. Dar ai făcut-o.
În weekendul acesta ai fost, iar, aproape de cei ce au murit din cauza neglijenței de acolo, de cei răniți, de familiile lor. Ai și tu pe cineva care a fost acolo, care era atunci în București, care te-a dus intr-un astfel de club. Ai ieșit la dezvelirea statuii pentru cei de la Colectiv, ai citit despre asta pe net. Ai văzut despre o lecție care a avut loc, cu elevi ca tine, în care câțiva tineri de vârsta ta au ieșit la tablă și au scris ce a însemnat Colectiv pentru ei. Îți pui, iar, întrebări. A fost un weekend în care nu vrem să ne resemnăm, în care ne spunem că am schimbat, împreună, ceva.
Și totuși, ai auzit și de cel care a murit în noaptea de vineri spre sâmbătă, acum? Nu știu cum îl cheamă, am tot căutat pe net – nimeni, dintre colegii care au urmărit cazul, nu a dat un nume. Unii nu au dat nici știrea că a murit, pierduți în noianul știrilor despre Colectiv, despre altele. Sigur, e un caz izolat – vei zice. Un caz în care a murit doar un singur om. Un om al străzii, despre care nu știm nimic. Nu e vina ta – probabil nici nu ai fi avut atâtea locuri de unde să afli despre cazul ăsta. Dar acum ai aflat. Hai să vedem ce întrebări se impun.\
Știi de ce ai empatizat cu cei de la Colectiv. Puteai fi tu. Putea fi prietenul tău. Îți pasă ca așa ceva să nu se mai întâmple. Ai vrea să știi cine sunt vinovații. Ai vrea ca ei să nu mai conducă. Să nu te mai conducă – dacă se poate. Hai înapoi, la Galați. Într-o noapte, două persoane fără adăpost (ne-am obișnuit să le numim, nediferențiat, „boschetari”) sunt incendiate. Adică li se dă foc – ca să trecem de formule sofisticate ale limbii. Același foc, doar cu 1 la 64 victime. Nu te întreb dacă e mult sau puțin. Te întreb ce gândești în legătură cu omul acela.
Cât de departe îți e un om al străzii? Cât de important, cât de deranjant, cât de vizibil? Sigur, ei pot face mizerie lângă blocul tău, pot ajunge violenți, put a băutură și nespălare. Ne-am bucura să nu-i avem alături de noi. De nuanțăm, putem spune „să nu-i avem așa aproape de noi”. Dar cum te face să te simți că, undeva, poate departe de tine, un gălățean ce nu avea acoperiș deasupra lui a murit după ce se chinuise cu arsuri, ca cei din Colectiv, chiar în timp ce noi ne plecam capul pentru cei din Colectiv?
Te întrebam, în titlu, ce îți e omul ăla. Sigur, nimic. Și, totuși, hai să vedem. Îți enumăr eu ce nu îți era. Nu îți era tată: cel mai degrabă tatăl tău nu este pe stradă. Dar ar putea ajunge, oare? Nu îți era frate – cu fratele tău te-ai văzut azi, știi unde e și ce face. Pe acela nu îl cerceta nimeni, nu producea pentru societate, nu întreținea relații firești cu societatea, mai degrabă deranja. Nu îți era prieten – prietenii tăi sunt asemeni ție, mergeți la școală împreună, vă vedeți și după ore, împărțiți chestii faine, chiar idei. Omul acela era pe stradă – de regulă ne spunem că oamenii de pe stradă nu au școală prea multă, pentru că nu fac ceva să câștige, pentru că… pentru că, pentru că…
Ai fost vreodată la un azil de bătrâni, la o casă de copii, la un spital unde se moare, la un adăpost pentru oamenii străzii? Poate că nu – ești tânăr, de lucrurile astea nu te lovești în fiecare zi, nu te lovești mai deloc dacă ești sănătos și ai o viață așezată. Eu am fost. Te înțeleg că nu știi dar, te rog, lasă-mă să te iau de mână și să-ți arăt puțin din ce știu eu. Vezi tu, oamenii de pe stradă nu s-au născut pe stradă, aproape niciunul. Și au povești lungi, complicate, în care ai spune că se amestecă scenarii de film, neverosimile. Dar poveștile acestea de viață există. Am cunoscut persoane cu facultate, care au ajuns să nu mai aibă casă și venituri. Am cunoscut oameni care au ridicat copii și care i-au făcut oameni, uitaţi, abandonaţi, pierduţi. Am dat de prietenii aparte ale celor din adăposturi. Am dat de strădania unora dintre ei de a reintra în „flux”. În fluxul nostru. Al celor „normali”.
„Anormalitatea” nu începe… după o normă. Știu că îți spui că tu nu ai putea ajunge pe stradă, că tu nu ai putea fi părăsit de părinți și prieteni, că tu nu ai putea face tuberculoză, că la tine nu ar putea veni fratele tău, sau un cunoscut apropiat, să spună că e gay. Se poate. E doar parte din viață. Dintr-o statistică cinică. Dintr-un dat.
Văd că te-ai posomorât puțin. Viața nu e mereu roz. Dar e viața pentru care e bine să te pregătești, să știi să-ți pui întrebări, pentru că, mâine, vei fi tu la butoane și la șuruburi. Și nu vreau să fii un îmbrobodit. Privește, dincolo de familie și de prieteni. Citește știri. Nu le crede pe toate așa cum sunt – și printre noi, cei de la presă, trăiesc hahalere. Compară știrile, vezi ce concluzii tragi. Discută aceste concluzii cu alții. Vezi ce profesori faini ai.
Am ajuns la școală. Dincolo de familie, școala trebuie să te învețe cum să gândești. Nu ce, ci cum. Dacă profesorul tău de religie te îndeamnă să urăști pe cineva, înainte de a îl înțelege, dacă vorbește de „păcat” înainte de a îl trata pe „a ajuta”, nu e cel bun. Schimbă-l. Adică găsește un alt mentor. Un alt om de la catedră care să te învețe cum să vezi. Cu ochii tăi, pentru tine.
Am scris aceste rânduri după multe gânduri și în urma a două discuții, cu două persoane din Galați. Una, al cărei nume nu îl știu, pentru că nu am dorit să-l scriu, ca să nu îi fac rău, este de la Primăria Galați. Am sunat să aflu dacă există și la Galați, ca la Timișoara, o instituție care să îi cazeze pe cei fără domiciliu. Există. Atunci se pune problema dacă cineva din cartier a încercat să îi îndrume pe cei doi fără adăpost, să le spună de posibilitatea asta de a se caza. Sigur, uneori aceste persoane nu doresc – pentru că nu doresc să respecte un program, pentru că nu vor să renunțe la alcool. Dar a încercat cineva să vadă care e cazul acestor… oameni fără nume, pentru noi? De ce erau ei pe stradă? De ce se fereau, ce așteptau, ce s-ar fi putut face mai mult pentru ei?
Focul l-a pus, din câte se știe până acum, un alt „boschetar”. Nu, să nu spună nimeni prea repede „case solved”. Sursele mele îmi spun că era un om, acesta, al treilea, ce plecase dintr-o familie de medici. Când a devenit el o primejdie pentru societate, un criminal?
A doua discuție am avut-o cu un prieten, profesor de filosofie și de discipline socio-umane, la un liceu din Galați. Un om fain, cu care se laudă elevii lui, pe Facebook, că-i sunt aproape, în cele pe care le organizează. L-am întrebat dacă el are cadrul pentru a vorbi, la școală, elevilor lui despre ce s-a întâmplat. Despre valoarea unei vieți. Despre empatie și implicare. Mi-a spus că da. Că a făcut-o. Și că o va mai face.
Caută-ți profesorul. Caută-ți prietenii cu care să schimbi idei. Discută și cu părinții, de e loc. Poziționează-te față de toate lucrurile astea. Ai plâns pentru colectiv. Dar, acum, oriunde ai fi, chiar departe de Galați, totuși, te întreb iar: omul acela fără nume, fără trecut cunoscut, fără să știm cine îl va îngropa sau de îl va plânge cineva, ce îți e?
Când am terminat convorbirea cu doamna de la Primărie, de la Galați, schimbaserăm deja cîteva idei. Omenește, cald. Mă prezentasem, îi spusesem de ce nu o întreb cum o cheamă și că nu vreau să o citez. Dar că voiam să știu CE AU, ca să știu ce se putea, totuși, face. Un strop din ce se putea face. Nu știu de ce nu s-a făcut. Doar încerc să conving pe cei care încă pot fi convinși, să își pună întrebări. Nu e totul pierdut, încă putem fi empatici și solidari unii cu alții. Încă putem căuta împreună răspunsul la întrebări.
Nu știu dacă e bine că omul-nostru-fără-nume a fost dus la București, la spital, cu mașina și nu cu avionul. Nu știu dacă se justifică, în chitanțe, spargerea unor bani, mulți, pentru neplătitori de contribuții la CAS. Nu știu ce valoare are o viață în România. Nu știu dacă trebuie să facem un transplant în loc de a vindeca șase inimi, de e de ales. Știu doar că nu am văzut episcopi dându-se cu fundul de pământ, în rugăciune, cât arsul nostru se chinuia, înainte să moară. Că Israelul și Belgia și Viena nu și-au arătat disponibilitatea medicală pentru el. Că nu o să i se ridice monument. Dar știu că femeia de la Primăria Galați, cu care am vorbit, avea și ea lacrimi în voce, ca și mine, când am terminat discuția asta tristă și apăsătoare.
Există speranță. Fii parte din ea. Întreabă-te, în legătură cu orice. Vor veni, mai apoi și răspunsuri. Tu doar începe să te întrebi. De ieri!
