Dacă Murivale s-ar duce, azi, la îngeri, să le împartă și înaripaților din bulgării lui de fericire, și-aceia nu l-ar mai lăsa să vină-napoi, mâine ar fi deja o coadă a lăudătorilor la el la atelier…
Dar este, încă, azi. Și vă spun de ce scriu rândurile astea, de acum. Nu pentru că îl știu pe Vasile Mureșan – Murivale, pentru că interacționăm bilateral de puțin timp. Nu pentru că aș fi aproape de el, și aș putea să-i respir culoarea, în atelier, dând din prea-plinul bucuriei și altora – între noi e o țară. Ci pentru că tristețile acestui mare maestru al picturii contemporane românești sunt grele, și de griuri atâta de colorate, că se cer folosite undeva – cu majuscule, chiar. Pentru că sunt neașezări ce țin de noi. Și trebuie să învățăm să ne uităm la artiștii noștri, și la tristețile lor, cât îi avem.
Îl ”privesc” pe pictorul Murivale de mai multă vreme. De departe, admirându-i picturile, pe care le pozează și apoi pune pozele pe Facebook. Am prins, în timp, din mici discuții colaterale, câte ceva din Murivale-omul. Adică cel care hrănește cățeii pe care soarta i i-a arondat, cel care se bucură de câte-o orhidee în casă, de vrăbiile gureșe, de toate micile lucruri pe care le avem și noi. Dar, dincolo de ele, în decembrie, o boală venită de la depoul celor care ne-aduc aminte că suntem trecători l-a trântit la pat, pe maestru, care spunea, atunci: ”Dacă mor, să faceți aici un muzeu”. Am încercat să glumesc, întrebând: ”Dacă?” Dar, dincolo de hazul de necaz, artistul era speriat.
Cândva, nu mult după asta, când ce fusese mai rău din boală trecuse deja, am ajuns să ne și auzim la telefon, după ce lucrurile comunicării s-au legat, într-un context. Și, în ora aceea cât am vorbit, am descoperit un om grijuliu cu apropierea de ceilalți, tatonând cuminte ideile celuilalt, lucrurile comune, ca, mai apoi, să se dăruiască lesne, firesc, cu bucuriile și angoasele sale, cu visele sale, cu felul în care vede timpul ce i-a fost hărăzit, și ce crede el că ar mai fi de făcut cu acel timp.
Un dialog cu un artist generos cu sufletul său, într-o amiază spre seară, de iarnă, când serile vin repede și tot repede trag peste noi, odată cu ducerea luminii, și tristeți pe care, în lumină, poate nici nu le mai știm culcușite prin ungherele noastre, te lasă cu întrebări despre rost, despre curgere, despre valorizare și priorități.
Începuturile sale artistice sunt undeva pe malul Crișului, cu pictorul Roman Mottl, în anii 75. I-am văzut, în cei cinci ani de când îl urmăresc, flori, peisaje, madonne, căței, portrete multe și felurite dar și câteva chipuri ale mamei lui, acolo unde, când te uiți, chiar fără titlul lucrării în față, nu șovăiești a spune: e mama, mama lui, nu o femeie oarecare.
Mă uit la picturile acestui om de departe, el fiind la București, eu la Timișoara, și totuși distanța nu omoară povestea, nu ciobește empatia, nu distruge din întrebările ce vin, pe lângă culori. Pentru că o operă vine cu felul ei de a te lua de mână și a te duce la întrebări: la amintirile din trecut, la felul în care ai reacționat cândva la o pagină bună, scrisă, și care, iată, acum își găsește coeficientul în culoare, la o mângâiere care n-a fost dată sau primită atunci când ți-ai fi dorit, dar care, deși nici măcar nu știai asta, are echivalent în ceva ce, acum, este în fața ta. Așa sunt picturile lui Murivale – ca o planetă de papagal, cu o șoaptă a ochiului și a inimii pentru fiecare dintre noi.
Și totuși, când maestrul e așa de bogat la a împărți bucurie altora, când el însuși a devenit parte dintr-o alcătuire artistică, împărțind acei ”bulgări de fericire”, de care spuneam mai sus, deja – lucrări în spațiu, rotunzimi colorate – celorlalți, cum se poate ca el să aibă mai puțin decât, poate, s-ar cuveni, din această stare? ”Fericirea e întotdeauna la alții” – spunea cineva, și cred că i se potrivește și maestrului. Pentru că un artist vede mai mult, empatizează mai mult și este lovit mai rău de relele din jur, precum o planetă fără atmosferă, de ploile de meteoriți…
Nu știu cât și cum se poate migăli fără dramă. Nu știu ce flori fac sâmburii fericirii, având pământ bun, la discreție, și tot ce trebuie pe lângă. Dar știu că sufletul lui Murivale îmi pare împachetat în țiplă strălucitoare, pentru public, și totuși, fragil ca al unei păsări rănite, când vine seara și ceilalți sunt ocupați cu familiile lor, cu visele lor, cu îmbuibatul și cu, finalmente, culcatul. Și, atunci, artistul rămâne singur, și pendulează între filme de demult și noi lucrări, în care își frânge singurătarea, și o convinge să se topească în flori ale căror rădăcini nu se văd, în zâmbete pe care nu le bănuim din ce cresc.
Comunicarea este magică, până și pentru artiști. Ei au nevoie nu doar de o reconfirmare permanentă a influenței geniului lor (care e o treabă oarecum aseptică) dar și de amiciție, de o împărtășire a prezenței lor sociale, de o cafea caldă băută cu cineva, de un gând bun. Sigur, e plăcut să ai o mie de like-uri pe facebook, dar e și mai firesc ca arta să circule, să treacă de creator, să-și găsească nou adăpost la cei dincolo de palatul artistului, de viața sa. De aici, lucrurile încep să nu mai stea bine.
Fiecare artist are, în atelierul său, unde creează, un palat. Pentru că el este tapetat cu frumosul acesta, pe care ei îl metabolizează pentru noi, chiar dacă pentru ei reusesc să păstreze în mică măsură din darul acesta pe care ni-l fac. Dar artistul nu trebuie lăsat singur, și copleșit, prăbușit în opera sa. E atâta de puțin complicat să încercăm să trecem de sticla computerelor noastre performante, și să fim părtași în câtă bucurie ne este îngăduit să schimbăm între noi…
Vă dau exemplul meu. M-a întristat să-l știu bolnav pe maestrul atâtor frumuseți, dar am trecut cu greu de sfiala de a îl aborda personal – deși, în meseria mea, de jurnalist, cu un sfert de secol de muncă în spate, sfiala nu face mereu casă bună cu posibilitatea de a cunoaște oameni noi. Dar… a aborda un artist pe care îl respecți pentru lucrările sale e ca și cum ai apuca o libelulă, sau un fluture colorat aparte, de aripi: nu știi din ce îl scoți, nu știi cum va fi cuantificat deranjul, nu știi ce toate are, în momentul respectiv, celălalt, și cât din puful său de pe aripi nu fuge, așa.
Și totuși, poate uneori nici nu realizăm că dăm prilejul unei bucurii să existe, schimbând câteva gânduri oneste. Pentru că, într-o societate scălâmbă, marcată prea mult de goana după interese și averi, a-ți confirma gândurile în altcineva e un eveniment de pus cu roșu în calendar… M-a bucurat să regăsesc, împreună cu maestrul Murivale, și gânduri comune, și prieteni comuni. M-a bucurat și să-l secondez în tristeți – lipsa de înțelegere a oamenilor, amenda pe care era s-o ia când a pictat pereții unei piețe în descompunere, din București, transformând-o într-o catedrală exterioară, cu madonne, felul în care și-a trăit ultima boală, numărul mic de oameni care îi mai calcă în atelier.
Ce ciudat… Nici nu știam până acum că bucureștenii, care sunt mari oferitori de like-uri pe Facebook, nu se deranjează să și ia acasă din opera maestrului. Și nu vorbesc de cei care, de teama lipsei lor de bani, nu îndrăznesc să îl întrebe pe pictor cât costă o lucrare, ci de cei care ar putea să-l lase, cu o semnătură, fără toate lucrările din atelier, colorându-și viața cu povești pentru viitorime. Și, în definitiv, sunt atâtea ocazii în care, atunci când vrem să facem o bucurie celor de lângă noi, alegem lucruri la repezeală, pentru că ”avem o obligație”… Când o pictură a maestrului e, uneori, mai lesne decât o masă în doi, de Valentine’s, la un restaurant de lux, dacă incluzi în costul serii și florile și ursulețul de pluș…
De ce uită bucureștenii de colțurile cu artă? De ce nu își aduc aminte să treacă pragul marilor, enormilor maeștri ai penelului pe care îi avem, cât aceștia sunt încă în viață?… De ce se creează coada aceea penibilă și fățarnică, la operele lor, imediat cu aceștia s-au dus?… De ce ajung în Uniunea Artiștilor Plastici și în galerii nulități absolute, cu kitsch-uri strigătoare la cer? Întrebați-vă lucrurile astea, voi, cei din marea capitală ce ajunge tot mai mult a nesimțirii și a fariseismului, măcar pentru a vă completa stocul de investiții în ceva cu certă creștere în valoare, spre viitor: în artă. Artă adevărată.
Artistul Murivale își poartă valea numelui într-un anotimp viforos, ascunzându-și fața după o barbă mare, de patriarh al cadourilor pentru copiii din noi. Mi-aș dori să nu îl lăsăm cu mâna întinsă, și să știm mai bine cum să-l facem să simtă că nu e singur lângă cei opt câini care s-au oploșit lângă el, deși niciodată nu vom ajunge la fel de deschiși, în prieteșug, ca aceștia. Artiștii ne respiră gândurile bune, și interesul, și bucuria de a le mai rări din noutățile din atelier, pentru a face spațiu altor noutăți, și mai noi, tot mai noi.
Undeva, în București, în centrul său, chiar, un artist rar discută cu vrăbiile și cu câinii, în lumina înțepătoare a iernii. Doar cu oamenii stă mai prost, aceștia fiind meteoriți care sclipesc scurt, dând un like, și apoi dispărând. Îndrăzniți – maestrul e un suflet cu multe locuri de așezare și sălășluire pentru amiciții noi – doar să fie oneste. Și, atunci când vă gândiți să duceți cuiva un buchet de flori, amintiți-vă că florile lui Murivale rămân pentru totdeauna. Și costă deseori mai puțin decât o peltea muritoare, în care tot mai des florarii vieților noastre încolăcesc sârme, cât pentru un ”etern de două zile” – măsluit și acela cu sclipici…
