PSS Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic al Lugojului, împlinește 80 de ani, în acest weekend. Un prilej de sărbătoare, cum ierarhul a lăsat multe fapte bune în jurul său, și de bucurie, cum timpul i-a îngăduit să rămână pe scaunul său, lucid, alert și eficient. Un prilej de strângere laolaltă, a celor vrednici și a celor mai puțin vrednici, a prietenilor și a Iudelor. De urări și de cadorisiri.
Un dar frumos, Prea Sfinției Sale, după puterile noastre de oameni de presă, a crescut, în ani, prin toate momentele de bucurie sau mâhnire petrecute alături, din care unele au ajuns și pe hârtie. Așa că, azi, voi aduce altceva, de la capătul eparhiei, de undeva dintre Lugoj și Oradea. Pentru că, exact ca în cazul unui castel (fie din cărți de joc, fie din cărămidă), meterezele sunt puternice atunci când baza e bine pusă.
Baza sunt toți acei oameni mai puțin știuți cu numele, care, după zilele Revoluției din 1989, n-au rămas ”căldicei” ci și-au dorit să ajungă iar parte din Biserica ce ne-a dat Școala Ardeleană, și marea pleiadă de episcopi martiri. Aceste ”puncte de aglutinare” au dus la renașterea Bisericii Greco-Catolice de acum, la turnarea pardoselii pe care să se așeze, temeinic, tron și arhiereu.
În fapt, se cuvine să ne aducem aminte că cei mai mulți dintre noi nu avem habar de vom prinde vârsta de 80 de ani. Abia mai apoi, după ce vom fi cugetat, preț de câteva secunde, la lucrul acesta, putem să ne întrebăm și dacă am umplut cu fapte de laudă lista anilor de până acum, și cam ce ar mai fi de adăugat, pentru a putea spera ca, la un astfel de prag, ajunși, cei din jur să ne poată strânge mâna din toată inima, felicitându-ne, așa cum a fost cu Flore Ciongradi, din Șimand, Județul Arad, atunci când acesta a ajuns să fie sărbătorit, pentru cei 80 de ani ai săi, anul trecut.
Era o iarnă călâie, și, totuși, fără prea multe semne de venire a primăverii, când toate cele care ar fi trebuit să mai umple un sfârșit de duminică de ianuarie s-au dat oarecum peste cap. Am primit un telefon de la un cunoscut din Cluj, care-mi spunea, mai pe scurt, ca orice om care te sună duminica, despre povestea unui om, tatăl unei colege de-a lui, care se apropia de pragul de 80 de ani – de tată zic – și pe care familia și l-ar fi dorit sărbătorit mai aparte.
Câte ceva despre greco-catolici
Cunoscutul meu este arheolog și, în afară de telefoanele de desțelenire pe care ni le-am dat până ne-am văzut și față către față, am strâns la purtător și ”desfășurări de muncă” dar și amiciție, care s-a clădit când cele ale muncii și-au găsit matca firească. Gheorghe este unul dintre aceia care scoate o groază de adevăruri din pământ – unele chiar deranjante – despre istoria noastră mai nouă sau mai puțin nouă, iar eu sunt unul dintre ziariștii care ajută la ”flotarea” acestei istorii, adică trecerea lucrurilor printr-un ciud care face ca particulele rămase să-și găsească un loc în mozaicul rescrierii istoriei unui timp și al unor oameni din spatele nostru – și anume , vorbim de greco-catolici. Probabil de aceea și prima întâlnire cu Gheorghe a fost la capul – sau, mai bine zis, la craniul – lui Atanasie Anghel, cel care, acum 300 de ani și ceva, a făcut unirea cu Roma a celor ce urmau a fi chemați, mai încolo, ”greco-catolici”, ”uniți” sau, peiorativ, ”uniați”, în ziua dezgropării lui.
Nu toată lumea îi iubește pe greco-catolicii din România, chiar dacă, în istoria deloc de ignorant, cea de 300 de ani, a lor, au dat multe lucruri aparte, printre care, cum aminteam mai sus, Școala Ardeleană, sau episcopii-martiri, care au refuzat să-și lepede credința, rămânând, toți, în pușcării – unii murind acolo, fără să mai dea vreodată de mai-mult-iluzoria libertate. Ei au rămas, pentru ortodocși, ”trădătorii de la 1700”, deși lucrul acesta se datorează mai degrabă ținerii de minte scurte a ortodocșilor, care uită avantajele acelei uniri, pe care le-au folosit și ei, sau, dacă nu uitucelii lor, atunci ticăloșiei acelorași ortodocși, care, după ce s-au trezit cu bunurile uniților în brațe, după 1948, au ignorant faptul că neînapoierea acestor bunuri înseamnă furt.
Așadar, nu doar la capul unui episcop trecut mă întâlneam cu Gheorghe Petrov, arheolog și greco-catolic, ci și la căpătâiul unor idei, gândind amândoi la fel despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile în țara asta, în domeniul cultelor, pentru ca să putem vorbi despre dreptate. Iar cel despre care Gheorghe îmi spune la telefon este greco-catolic și el, și este și unul dintre cei care au făcut ca biserica satului lui, greco-catolică, să ajungă la stăpânii ei de drept. Nu este puțin lucru, când ne gândim în cât de puține locuri acest fapt s-a întâmplat fără scandal, și în câte alte locuri – nici ele, multe – s-a ajuns la retrocedări, după ani de procese și după nenumărate șicane între comunități.
PSS Mesian însuși beneficiase, de curând, de o intervenție a mea, atunci când urma a sărbători 50 de ani de preoție. Era exact înainte de Conferința Episcopală Catolică, atunci când i-am propus un material legat de aniversarea sa, pe care l-am răspândit, cu ajutorul unor ierarhi catolici apropiați, în Conferință, astfel încât toți episcopii să-l felicite pe cel în cauză. Mai mult, demersul a ajuns în timp util și la Papa Francisc, care i-a trimis felicitări. Iată că și ideile unui ”neavenit” ajută. Așadar, îmi închipui că pot fi un ambasador al ideii de dreptate și acum.
Contactez protopop și preot, anunț intenția de a fi acolo, în duminica în care Flore Ciongradi urma să fie aniversat. Tot așa cum un mail de mai demult, din Timișoara, urma nu-știu-ce ”porți” electronice ca să ajungă tot în Timișoara, trecând, între timp, și prin Viena, tot așa ajunge aici și mesajul de felicitare al episcopului, cum intermediarii nu sunt întotdeauna ca vasele comunicante. Dar ajunge.
Despre lucruile vechi, aproape uitate
Omul nostru are două fete – una în Arad și una în Cluj, colegă cu Gheorghe Petrov. O contactez, pe numărul de telefon obținut de la Gheorghe, pe cea din Arad, stabilim că voi merge și eu cu ea și cu soțul ei, în duminica aniversării, cu ei, la Șimand. Încă o noapte nedormită, încă o plecare cu noaptea în cap spre Arad, apoi întâlnirea cu fata și ginerele domnului Flore Ciongradi. Toată oboseala, toți nervii răsucirii în cadru de dinainte, logistic, trec atunci când familia îmi spune cât de încântat e sărbătoritul lor, că va veni cineva ”tocmai de la ziar, din Timișoara”, pentru el.
Omul nostru ne povestește despre vechiul preot, cel pe care l-a prins când era copil, și cum a fost când a anunțat acesta în biserică despre faptul că Biserica lor a fost interzisă. Cum i s-a rupt firul vorbelor și al simțirii, și a căzut în biserică, leșinat, în fața oamenilor săi. 70 de ani mai târziu, copilul de atunci nu l-a uitat. 70 de ani mai târziu, copilul de atunci este el cel care a preluase steagul greco-catolicilor îngenunchiați, niciodată înfrânți, și care și-a adus imediat aminte, oficial, atunci când izul libertății începuse să se întrevadă, că a fost botezat la catolicii uniți, nu la ortodocși.
Flore Ciongradi este cel care a amintit oamenilor din Șimand despre trecutul lor, și despre neașezările acelui trecut. Despre dreptate. Despre faptul că biserica aceea anume, a satului, a fost clădită ca greco-catolică. Și că li se cuvine. Nu mulți au fost aceia care l-au urmat. Dimpotrivă, au fost puțini. Pentru că inerția e o lege-boală nu doar a trupului ci și a sufletului, și pentru că mulți dintre săteni nu voiau să fie văzuți ca aducători de zâzanie. Acuma… depinde cum vrei să-i spui acelei neașezări. Pentru unii, numele ei era mai simplu: dreptate.
Și așa s-a măcinat, o vreme, o parte din Șimand: le-o dăm, nu le-o dăm, le-o luăm, mai așteptăm, o cerem, o smulgem? Acum, când omul nostru împlinește 80 de ani, chiar și acestea sunt istorie – toate. Iar greco-catolicii se salută iar cu ortodocșii, în sat, ba chiar, azi, după slujba greco-catolică, preotul lor urma a merge, împreună cu unii din enoriașii săi, la biserica cealaltă, cea ortodoxă, pentru parastasul unui băiat dus de tânăr dintre ei. Dar, fără Flore Ciongradi, toate acestea nu ar fi existat. Fără el, fără alți ”încăpățânați”, din alte sate, fără unii care sunt deja duși, azi…
Este un mod de trai la care s-a ajuns cu greu, și care era, în primii ani de după Revoluție, un vis. Un vis al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj care, initial, exista doar pe hârtie, având pe episcopul – apoi, arhiepiscopul – Ioan Ploscaru, și câteva punculețe de repornire, grație Înalt Prea Sfinției Sale Nicolae Corneanu, mitropolitul ortodox al Banatului, care a dat Catedrala din Lugoj, și bisericile unite, care țineau de el, înapoi greco-catolicilor. Atenție: care țineau de el! Pentru că, mitropolit fiind, era arhiepiscop al Timișoarei, și acolo lucrurile au intrat în matcă, în ceea ce-i privește pe greco-catolici. Dar mitropolitul Corneanu nu a putut impune și episcopilor de sub el, Seviciu, Mic și Gurie, să-i urmeze politica ecumenică. În Județul Arad, în care se află și localitatea Șimand, chiar și acum, la mai bine de un sfert de veac după Revoluție, încă există biserici greco-catolice neretrocedate…
De ce sunt importante aniversările
Iar ceea ce ar fi bine să nu se uite, atunci când căutăm lucruri de aniversat, este că nu doar zilele de naștere ale ierarhilor se sărbătoresc, pentru că ei sunt ierarhi cu harta posesiunilor ceva mai bine conturată exact pentru că există și acești oameni, aproape neștiuți, care au făcut ca, în localitățile lor, bisericile greco-catolice să se întoarcă ACASĂ.
Acesta era lucrul de sărbătorit la Șimand. Mergem la biserică, preotul transmite ce trebuie să spună, face o slujbă după un tipic ciudat, nu ține predică, se grăbește la cealaltă ceremonie, a parastasului ”fraților”. Desigur, pozez tot. Se știe că domnul Ciongradi are oaspeți ”de departe” și că se va scrie despre el la gazetă. Pentru că istoria din spatele lui merită.
Eram sus, la balconul corului, când i-am prins, cu teleobiectivul, de câteva ori, fața sărbătoritului. Mai apoi, de jos, de printre oameni, am făcut același lucru, atunci când preotul a rostit numele episcopului, transmițându-i cele bune celui sărbătorit. Care era cât pe ce să plângă – n-a plans. I-or fi fost destule lacrimile unei jumăți de secol, departe de Biserica lui, cea atât de aproape, totuși, în formă de coajă. Dar sufletul locurilor este, mereu, doar acolo unde sunt și oamenim să umple coaja…
Într-un colț, în biserică, un ”Calendar bizantin și latin”, o aberație necanonică, tolerată însă, în spiritul non-agresiunii cultivate de această eparhie greco-catolică. Nu, timpul unirii nu a venit încă, și nici nu e încurajat prea mult, chiar în ce s-ar putea, dacă ne gândim doar la reacțiile multor talibani ortodocși după Sinodul din Creta.
Știam de atunci că, într-o zi, nu peste mult timp, va veni și aniversarea de 80 de ani a episcopului Mesian. Și că-i doresc să aibă, atunci, în jur, oameni care să-l felicite pentru lucrurile pe care le-a sădit, bune, după el – nu doar pentru funcție, exact așa cum a fost cu noi, cei câțiva strânși în jurul mesei și a amintirilor lui Flore Ciongradi, cel care a adus dreptatea în mica sa lume.
Și că o să mă bucur să transmit urările sincere ale unor oameni onești, de acolo, din Șimand, de departe. Marile aniversări ale unei eparhii sunt clădite din aceste mici întâmplări, cruciale pentru micro-universul unor oameni. Iar cine nu învață din relele istoriei, este sortit să le repete – nu vă uitați urât, nici măcar n-am spus-o eu…
