Mă gândesc la niște căni din casa tatălui meu. Și la alte căni din trecut. Pe unde or fi? Ce se întâmplă cu aceste căni dintr-o casă, în ani, în decenii sau după ce moare cineva? Un gând simplu, care nu râcâie sau arde. Doar există. Pentru că mașina de pe scenă, din spectacolul „Prin vis”, al Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara (scenariul – Matyas Varga, regia – Pal Frenak), e dătătoare de gânduri. E ca acel spațiu-timp aparte, de după un impact covârșitor, când se spune că revezi ceva din viața ta. Sau din moartea ta. Din morțile mărunte care te compun, din zguduiri, din nereușite.
Este bine să existe aduceri aminte ale morților mici. Acum mă opresc din idee și mă gândesc la un pictor – oare el ce spune cînd îi cataloghezi opera altfel decât o gândea el? Când faci, din floarea stilizată, săpunieră, din funia de ustoroi, mantie cu clopoței…
Și totuși, spectacolul acesta, indiferent de ce a vrut autorul, este o aducere aminte despre moarte, o moarte simplă, chiar dacă nu așteptată sau programată. De cele mai multe ori, nu se moare eroic. De cele mai multe ori sesizăm ridicolul din „Regele moare”, de Ionesco. Și totuși, să privim cu ochii mari acest spectacol, despre strălucirea și ineditul ce pășesc des, alături de moarte, despre trup, acest lujer pentru amintiri, despre noi.
Se uită cineva la suma noastră de drame? Ce rămâne după ele? Este nevoie de cuvinte ca să rămână ceva, mai mult timp? Avem nevoie de tușe clare, oferite amintirilor, sau ne ajung liniile vălurite, insinuările, alcătuirile de dincolo de ceață?
Nu totul trebuie să fie o poveste închegată, ca să aibă succes. O poveste închegată este ca un joc supra-specializat, cu o păpușă cu membre, cu păr, cu hăinuță. Un joc din care poți construi, însă, pare a se adresa mai multora, care pot folosi sugestia neterminată, abia schițată, ca șperaclu pentru amintirile proprii. Un joc de-a construitul, prin cuburi. Prin celule nediferențiate, meristeme – aș spune celor ce se pricep mai bine la taina viului.
Studii în psihologie arată că amintirile noastre sunt înșelătoare și înșelate, deopotrivă. Că, uneori, nu putem distinge dacă un eveniment pe care-l plasăm în trecut a fost vis sau realitate. Mai mult, tindem să ne însușim drept amintiri, și să le vehiculăm ca atare, poveștile neadevărate, auzite de la alții, despre copilăria noastră.
Impactul trupurilor de pe scena Sălii 2 a Naționalului timișorean ne oferă sugestii de amintiri. Ele sunt ale tuturor, cum toți ne putem regăsi în aproape-estetica încovoiere și chircire a trupurilor, în dansul morții. Cu toate acestea, aisbergul ludic nu ne aduce doar vârful de gheață al morții, cât și rădăcina ceva mai confortabilă, a gesturilor de dinainte, a încercărilor, a stărilor de bine, a… vieților noastre.
Momente diferite, rupte sau din cotidian, sau din „glamour” (pentru că impactul strivitor vine fără să bată la ușă, în oricare dintre clipele existenței noastre), prezentate cu oareșce cărniță pe os, cu acțiune pre- și post-, având mereu aceeași mașină de epocă drept cadru și martor, sunt legate de câteva scene ce ne invită la introspecție, fără să-i revolte pe cei deschiși esteticului, nuditatea nefiind deranjantă și punctând justificat, cred eu, gelatina primordială în care se văluresc celelalte întâmplări.
Un contrapunct deosebit de reușit este cel al serenului bărbat-aproape-bărbat (cum vom constata puțin mai încolo, după drumul de la dreapta la stânga, pe scenă), înfofolit în flori ale soarelui, care atrage, cu „sămânța” sa, transferată pe haină, păsările ce cârâie moartea, în timpul liber – în celălalt timp, de servici, servind drept dummies, manechine pentru testarea mașinilor de cursă încă ne-scoase pe piață.
Altul (contrapunct), al dansului de unul singur, al bărbatului din rochia de nuntă – amintiri pe care suntem invitați să le vedem, ca ale altora, dar nu și să ne așezăm la masa lor, ci, mai degrabă, să ne căutăm, iar, amintirile noastre. Și nu mai e nevoie de heblu pentru schimbarea scenei, ochii spectatorilor fiind prinși de planul prim, magnetic, în timp ce, în planul doi, ni se pregătește momentul următor.
„Dans”. Un alt lucru la care mă gândesc, în timpul spectacolului, în afară de căni. Îl trec prin cele câteva limbi pe care le știu, gândindu-mă în care din ele a reușit să primească – acest cuvânt – sarcină mai mare. Gravid cu mișcarea de toate felurile, în unele limbi el este, totuși, mai cuminte, arătând a fetiță de pension.
Totuși, „dansul” cuprinde și spasmul, și crisparea, și sacadarea, și ruperile în unghiuri drepte, fără unduiri. Ceea ce primim, de pe scenă, în „Prin vis”, nu este mișcare scenică, este un dialog rotund al corpului cu ideea, cu lumina (mi-a plăcut și evocarea drumurilor, cu ajutorul luminii din fundal), cu trecerea, și se califică, spun eu, la „dans”.
„Prin vis” – un spectacol în care macabrul nu este în divorț cu arta – ca o pânză de Bruegel lângă care s-ar așeza Marilyn Monroe în rochia ei albă de vânturat și de visare (pe care o întâlnim și pe această scenă, chiar în dublu exemplar), cântând oricărui președinte al momentului un cântec într-o limbă a surdo-muților. Ține doar de noi să auzim.
Mă gândesc la cănile acelea, din vechea casă a tatălui meu. S-au risipit. Cănile noastre țin doar o vreme, nu mult, după noi. Un timp cu multe „intrări în zid”, dar și cu „dărâmări de zid”. Un timp din care putem rupe o felie, pentru teatru, pentru a ni se reaminti despre cum suntem noi când suntem tăcuți și adevărați. Și aproape goi.
