Citeam cândva, într-o carte de horticultură, că plăntuțelor de violete de Parma le place să se atingă între ele. M-am gândit des la asta, la mijlocul lui martie, invitată la Purimul evreilor din Timişoara, Purimul 5777.
O frază din Talmud, atribuită unui rabin pe nume Rava, zice că, de Purim, omul trebuie să bea pănă când nu mai poate face diferența între „blestemat este Haman” şi „binecuvântat este Mordechai”. Şi aşa, toată istoria defilează între câteva pahare de vin: poporul evreu e cât pe ce să fie pierdut din cauza orgoliului lui Haman dar este salvat de inițiativa lui Mordechai.
Aşadar, ca de atâtea alte ori, Comunitatea Evreilor din Timişoara este invitată în clădirea germanilor pentru a sărbători. Luciana Friedmann, şefa Comunității Evreilor, spune că e o tradiție ce ține de mulți ani, de a sărbători acolo, în virtutea respectului avut de germanii din oraş față de regretatul rabin Neumann.
Seara a fost un prilej de a vedea împreună membrii comunității, într-un „du-te vino” între scenă şi locurile din sală, mulți dintre cei prezenți ajungând cântăreți, dansatori, actori sau instrumentişti la spectacolul care curgea sub ochii noştri cam ca o discuție veselă dintr-o scară de casă italiană. Mulți copii, mai toți cu măşti pentru Carnavalul de Purim, mulți care au participat la măcar un moment artistic de pe scena serii. Cine spune că, în România, comunitățile evreieşti îşi trăiesc ultimul suflu, ar fi trebuit să-i vadă pe aceşti copii, şi să-şi schimbe părerea.
Mă întreb ce n-am avut în seara asta. Pentru că a fost ca într-o mare familie timişoreană. Am reîntâlnit prieteni şi amici vechi, am ronțăit „urechi ale lui Haman” (o prăjitură triunghiulară, tipică sărbătoririi Purimului, am ascultat cântece în limbile Banatului, muzică instrumentală, bancuri mai vechi şi mai noi, am privit la dansuri şi la o scenetă, am povestit, am făcut planuri de viitor.
Mă bucură să constat că evreii din Timişoara încă se strâng pentru a sărbători – Banatul ar fi (şi, mai ales, ar fi fost) mult mai sărac fără ei. Şi mai e şi plăcerea de a-i vedea făcând lucruri împreună: cum spuneam la început, ca nişte violete de Parma ce se ating, făcând lumea din jur mai frumoasă, prin culoarea lor.
