Despre regii de la început și despre puterea gențianei lui Ladislau

Ce se întâmplă atunci când două bucăți ale aceluiași întreg se reîntâlnesc? Depinde – în funcție de întreg, ajungem la Mitul Androginului, de Platon, la mama ce-și ține copilul în brațe întâia oară sau la frumosul nas al Fecioarei Maria, din Pieta de Michelangelo. Sau, ca în cazul Oradiei, în 14 mai, la un prilej de a rememora istoria locului, într-un alt mod de ani-lumină: ani de la canonizarea unui rege al începuturilor. Ladislau. La 825 de ani de când e sfânt.

Acuma, sigur, o groază de lucruri le gândim altfel, în zilele noastre, despre idea de așezare urbană, despre circuite, despre valori. Totuși, unele dintre ele își au rădăcinile atunci, acum aproape un mileniu, când teritoriul acesta avea să ajungă, datorită unor regi care l-au stăpânit, arondat creștinismului. Ceea ce începuse Regele Ștefan, Regele Ladislau a continuat. A diversificat, a impus, a apărat.

Ne putem închipui ultimul mileniu al acestui loc (vorbesc de Oradea și de împrejurimi) fără creștinism? Sigur, se poate, chiar și când e vorba de Europa (a se vedea exemplul Bosniei), dar e un exercițiu greu. Nici măcar nu e acesta locul de a ne întreba dacă e de bine sau de rău că a fost așa. Pentru că, acum, e parte din istorie. Iar istoria o scriu învingătorii.

Proprietatea care nu e moft

Regele Ladislau, cel cu arma în mână și, se poate spune, cu crucea în cealaltă, ne aduce aminte de Mesopotamia, oferind un cod drastic, după ce ajunge să fie încoronat: cei ce fură sunt executați, cei ce fac lucruri puțin mai mici, mai ales împotriva proprietății altora, sunt orbiți sau vânduți ca sclavi. Furi o gâscă sau o găină – pierzi un ochi și dai înapoi ce-ai furat. Un timp în care o replică precum cea a unui anumit președinte al României post-revoluționare, cum că „proprietatea privată e un moft”, ar fi fost taxată aprig.

În 1083, Regele Ladislau trece de râci personale – bunicul său fusese orbit de Regele Ștefan – și canonizează eșalonul 1 de proto-părinți ai Ungariei. Chiar dedică o mănăstire benedictină… brațului drept al Regelui Ștefan. Să nu uităm că benedictin fusese și Gerardo Sagredo, cel canonizat tot în 1083.

Nu se știe dacă acest cult, această venerație, care îl vizează pe Regele Ladislau, a început imediat după moartea sa sau doar după canonizarea sa – chiar datele referitoare la canonizare sunt puțin încâlcite – se spune, deși nu este sigur, că aceasta a avut loc la 27 iunie 1192. Oricum, ea a avut loc la Oradea. Și tot legată de Oradea este una dintre legendele păstrate despre acest rege. Se spune că, atunci când corpul lui a trebuit să ajungă la Oradea, căruța în care se afla acest corp a luat-o spre oraș de una singură, nefiind trasă de vreun animal. Este vorba despre o legendă din sec. XII.

Așadar, ce se întâmplă când craniul unui sfânt întâlnește, peste secole, o bucățică a sa, ce a fost sortită să plece altundeva? Aparent, nimic. Dar, dincolo de aspectul fizic, pentru credincioși (și, după ultimele recensăminte, tot ei sunt majoritari, deci contează), este un prilej de bucurie și sărbătoare. Iar sărbătorile ce se întâmplă sincer sunt mortar pentru coeziunea unei comunități.

Am văzut, la Oradea, în data de 14 mai 2017, ziua când craniul lui Ladislau de la Gyor s-a apropiat de fragmentul osos de la Oradea, oameni bucurându-se, sărbătorind împreună istoria comună a locului. Am văzut steaguri ale Ungariei fluturând în Oradea, alături de cele românești, și de multe altele, fără ca nimeni să se isterizeze. Am văzut oameni trecând cu ușurință și amabilitate de la o limbă la alta, pentru a se îmbrățișa și a schimba două vorbe, sau măcar pentru a zâmbi în același idiom. Și dacă este nevoie de două fragmente din craniul unui rege de demult pentru ca acest lucru să poată să se întâmple, firesc, atunci… de ce nu?

Sigur, am ridicat o sprânceană la cifra de 825 de ani de la canonizarea Regelui Ladislau, care arată oarecum ca și colțul spart al cubului perfect al lui Nichita Stănescu. Dar m-am gândit și că, de la numirea episcopului Bocskei și de la beatificarea lui Bogdanffy (nu, înmormântarea episcopului Tempfli nu se numără, și nu pentru că ar fi fost un eveniment mai puțin fericit), Oradea avea nevoie de un eveniment catolic major, care să lege, care să vie vizibil. Romano-catolic.

Care să readucă aminte de istoria locului. Care să explice primarului că nu doar cele ce „țin intrinsec de administrația orașului” sunt importante, și locuitorilor, că oricât i-ar îndemna curentul naționalist majoritar la crosuri împotriva istoriei reale, nu pot fugi de faptul că Oradea nu ar fi existat fără unguri – măcar nu în forma de civilizație și dezvoltare la care a ajuns în timp. Fără ungurii catolici. Și fără mulți alții, desigur, altfel decât români – diversitatea trebuie reamintită, acceptată și cinstită – e parte din genetica noastră, în vestul țării.

Am fost prezenți, toți cei care ne-am aflat, duminică, în preajma Catedralei Romano-Catolice din Oradea, la o sărbătoare gândită nu doar pentru a se bifa o data din calendar – ca atâtea, azi… O sărbătoare în care fiecare dintre cei aflați aici a contat. Detaliile fac diferența – am privit cu plăcere cum forțele de ordine au fost la datorie, cum poliția, jandarmeria, cei de la primul ajutor, oamenii care împărțeau apă, cei de la panourile prin care se transmitea slujba, toți și-au făcut treaba frără ostentație dar cu eficacitate. Toalete, scaune, oameni care să îndrume – tot, după cerință.

Sigur, s-a găsit și unul mai breaz, dintre îndrumători, care să nu înțeleagă că nu poți spune unui ziarist că nu are voie să meargă acolo unde se află deja alți doi ziariști, deși este spațiu – dar asta așa, tot pentru că, fără colțul spart, cubul ar fi fost perfect… În rest, chiar și jandarmi și polițiști zâmbitori și amabili – ceea ce la mine, în Timișoara, nu prea găsești.

Cardinalul Erdo Peter a fost invitatul cu cel mai înalt rang eclesiastic. A fost secondat de arhiepiscopul Miguel Maury Buenida, nunțiu papal, precum și de episcopul greco-catolic al Oradiei, Virgil Bercea. Au avut locuri de cinste oficialitățile din celelalte biserici și din administrație. Ciudat – în atâta vreme, „frații” ortodocși încă găsesc greu să învețe exemplul catolicilor, de a accepta și a cinsti la fel cum sunt ei cinstiți. Acum câteva zile, ortodocșii „furau”, în Oradea, înmormântarea unei cunoscute cântărețe de muzică populară, desigur, în colaborare cu familia, ținând episcopul catolic, ale cărei slujbe le frecventa dispăruta, pierdut în mulțime, și numind-o pe cea dusă ca fiind a bisericii lor – o minciună ușor de dovedit. Unii veți întreba de ce e asta de spus aici. Noțiunea de Sf. Ladislau era și despre ordine în cetate, și despre furt.

Cu o zi înainte de ceremonie, episcopul Bocskei Laszlo, gazda evenimentului, a acceptat o discuție despre ce urma a se întâmpla la Oradea, despre cine a fost Regele Ladislau și despre ce a rămas așa important de la el, încât să îl omagieze un oraș întreg, și nu numai.

– La ce moment aniversar ne invitați, Prea Sfințite Bocskei?

– În primul rând, avem o sărbătoare a Diecezei, ce se leagă strict de canonizarea Regelui Ladislau, care a avut loc aici, în Oradea – și asta ne îndreptățeste să amintim de acest eveniment. Apoi, el fiind rege al Ungariei, în această calitate este aniversată și urcarea lui la tron, în 1077. Aceste două aniversări au făcut să fie dedicat acest an Sfântului Ladislau, nu doar pe linia bisericii ci și în spațiul în care cinstirea lui – cutul lui – este recunoscută.

– Este acesta anul dedicat lui în toate țările din zonă cu dieceze catolice?

– Da doar că noi am inceput mai repede decât ceilalți. În ce privește aspectul nostru local, el fiind o personalitate ce s-a remarcat la vremea lui tocmai prin faptul că a continuat opera Sfântului Ștefan, care a încreștinat poporul magia, și, în tensiunile care au urmat după moartea regelui, care au urmat pe linia succesiunii, Ladislau a adus din nou echilibrul și a asigurat stabilitatea, în continuare, acestei lucrări începută de Ștefan.

– Care sunt lucrurile care i-au păstrat popularitatea?

– El este recunoscut ca și conducător, dar deja în primele timpuri a fost cinstit și ca și om al credinței. În această conjunctură a creat acele practici fundamentale – justiție, proprietate, organizarea comunităților, prin legile pe care le-a adus a asigurat stabilitatea și dezvoltarea pentru țara lui de atunci – pe teritoriul acelei țări, astăzi sunt cel puțin nouă țări, și aceasta se va evidenția și în procesiune, când vor apărea drapelele acestor țări, care pe undeva sunt păstrătoare ale cultului – Ungaria, România, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Austria, Croația, Serbia și Lituania, care, ca si geografie, nu e chiar pe teritoriul de care vorbeam, dar, în anumite părți ale istoriei, cultul lui a jucat un rol determinant acolo. De aici pornind, se poate vorbi chiar de o figură europeană ce a fundamentat principii și forme de organizare din care s-au inspirit comunitățile de mai târziu.

Cinstirea lui e legata de relicva lui. În Gyor se află relicva lui majoră, craniul – cea mai cunoscută. Aceasta a plecat în 1557 din Oradea, când cetatea orașului a fost cucerită și prostestanții i-au alungat pe catolici, i-au împiedicat să mai rămână aici. În aceste vremuri și relicva și-a început pelerinajul, la Alba Iulia, apoi episcopul Napragyi Demeter (ce a avut și o dispută cu Mihai Viteazul), a dus-o la Bratislava și Praga. În 1607, acest Napragyi Demeter a ajuns episcop de Gyor, cu tot cu relicva, și de atunci se păstrează la Gyor.

După această perioadă, orădenii au încercat să recupereze relicva, apoi a fost recucerită Cetatea Oradea de la turci, și imediat după, s-a revendicat relicva. Nu s-a obținut. Dar, la consacrarea noii catedrale, în 1792, episcopul de Gyor a scos o bucățică mică și a trămis-o, într-o casetă, orădenilor. Ea se păstrează în relicvariul pe care îl avem noi.

După atâtea sute de ani, relicvele se reîntâlnesc mâine (n.r.: duminică 14 mai) la Oradea. De la ora 9 până la 12 jumătate vor fi în Catedrală, apoi, în procesiune, merg ambele relicve în Cetate. Până la ora 18 seara, când cea de la Gyor pleacă înapoi și cealaltă se întoarce la Catedrală.

– De o vreme, Biserica Catolică cere sau minuni, pentru  canonizare, sau moarte ca martir. Și Regele Ștefan, și Emeric, fiul său, și episcopul de Cenad, Gerardo Sagredo, au fost canonizați ca fiind încreștinătorii Ungariei, ceva mai repede. Cum a fost în cazul Regelui Ladislau?

– La el s-a mers pe linia de procedură, în care papa de atunci și-a trimis emisarul. La Sfântul Ștefan, poporul a declarat asta. Aici s-au făcut cercetări. Pe Ștefan, Emeric, Gerardo și pe încă doi călugări, i-a făcut sfinți Ladislau, a considerat ca trebuie să existe modele, în 1083 – în schimb, când a ajuns el la rând, acolo s-a aplicat procedura de care spuneați. S-au constatat minuni la mormânt.

– Cum e cu seria de „părinți încreștinători” ai acestui teritoriu? I-am numit deja pe primii patru – Ștefan, Emeric, Gerardo și Ladislau – cine ar mai intra în acest șir?

– Din Casa lui Arpad, ar mai fi Elisabeta de Turingia, apoi mai e Magdalena. Ei sunt cei care stau la începuturi, Ștefan fiind considerat începutul și Ladislau stabilizatorul, să nu rămână neîmplinite cele începute – așa se face că în unele locuri e mai popular, există mai multe date păstrate, el a rămas în memorie ca și conducător de oaste, legiuitor, dar și pentru spiritualiate. Se vorbește mai puțin despre aspectul acesta, dar el există.

– Ați planificat o sărbătorire amplă, cu vizitatori de la rang înalt până la pelerini ce vin împreună cu ai lor, în comunitate, din mai multe țări. Înțeleg că nu îl vom avea aici pe cardinalul de Zagreb, dar Ungaria, spre exemplu, va fi bine reprezentată. În ceea ce privește Oradea, cum vedeți această întâlnire catolică la nivelul orașului?

– Această sărbătoare noi o gândim nu doar ca fiind a catolicilor sau a maghiarilor, ci a Oradiei, e vorba de rădăcinile creștine, de un trecut al unei comunități, de un model de viață și de comportare, ce au rămas după Regele Ladislau – să-i aperi pe cei neputincioși, pe cei săraci, să lupți pentru dreptate – lucruri care sunt actuale și acum.

Ce rămâne, în ani

Sigur, duminică au mai fost discursuri, și procesiunea, și orele din Cetatea Oradiei. Dar, în afară de însoțirea procesiunii, pe jumătate de drum, și pe aproape toată slujba de la Catedrală, cea mai adâncă respirație a sărbătorii acesteia am avut-o la discuția cu un domn de 82 de ani lângă care m-am găsit să uneltesc urcarea pe gardul de lângă poartă, pentru poze. Am început dialogul în maghiară, pentru că așa m-a apelat, i-am spus că sunt din Timișoara și m-am scuzat că nu vorbesc așa bine maghiara, a concluzionat „A, păi atunci vorbiți româna” și a trecut firesc la prima mea limbă de conversație.

Mi-a povestit despre facultatea făcută la Politehnica Timișoara, despre vizita lui din vara trecută la Vatican, despre multe. Despre cum este cu a fi prezent, atunci când Dieceza sărbătorește ceva. Lucram cu tableta, cu pozele, atunci când mi-a spus, mândru: acum vorbește episcopul nostru (urmăream finalul ceremoniei la panourile de afară). I-am răspuns, fără să ridic capul; da, știu, îi cunosc vocea. S-a bucurat. Atunci când am auzit acordurile imnului Ungariei, mi-am avertizat inima, cu un bobârnac. Nu, nu e patriotism, sau lipsa lui – era una din cele două melodii preferate ale tatălui meu, lângă Boleroul de Ravel. Am voie să nu uit asta, nu-i așa?

Cândva, convoiul a pornit pe drumul spre Cetate. Jumătate de drum am mers cu cei prezenți, apoi am cotit spre gară. Am fotografiat, pe drum, multe dintre steagurile celor prezenți la sărbătoare, și numele locurilor de unde veneau ei. M-am bucurat să dau de colegi, de prieteni, de cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de ani de zile, de oameni cu care ne știm mai mult de pe Facebook decât real. Multe din aceste întâlniri, sub cadrul aproape ireal confluenței dintre vechi și nou, dintre tradiție și modernitate, dintre rădăcini și fructe.

Apropo, o altă legendă despre Sfântul Rege Ladislau, sub mantia căruia și-a primit numele și actualul episcop romano-catolic de Oradea, spune că, în timp de ciumă, acest rege s-a rugat pentru izbăvirea poporului său de sub boală, a tras o săgeată în sus și iarba care creștea în locul unde aceasta a atins pământul a fost folosită drept vindecare. E un tip de gențiană. Nu sunt religioasă și mi-e greu să înțeleg credința. Dar, atunci când mă uit la Oradea, la munca celor din comunitățile catolice de aici, spre folosul orașului, la cei doi episcopi prezenți în locurle cu săraci, cu flămânzi, cu bolnavi, la munca celor două Caritasuri ale lor, ce dau o pâine, și haine, și dușuri, și medicamente celor în nevoie, mă gândesc că gențiana Regelui Ladislau încă nu și-a pierdut puterea de vindecare. Și poate chiar și doar acesta este deja un prilej bun de întâlnire și sărbătoare, dincolo de cei 825 de ani ai cubului aproape perfect.

Ramona Băluțescu