Niște bănuți care pleacă dinspre Parlamentul României, și ajung pe un card din Timișoara, își continuă drumul puțintel mai aparte. S-a spus despre ei că țin de o schiță de imagine. Și totuși, ei nu se opresc în poza de ziar, de după o declarație de presă. Am bătut județul în lung și-n lat, să vedem unde ajung ei, unde zbârnâie – metaforic – firul de telegraf de la poștă, să-i anunțe, și cum se schimbă viața unor copii din coadă de Timiș bogat, cu venirea lor, de dincolo de cuvinte, în mână. Pentru că bogăția și sărăcia se cuantifică altfel, pe drum de țară, decât în vreunul din mall-urile timișorene. Și se numără frumos, în lucruri importante: o carte, o hăinuță, o vioară, mâncare.
Cristina stă sub copacul mare, din curte, și se joacă. E într-o rochiță roz mai specială iar copacul e un Sophora japonica bătrân. Și rochița, și copacul sunt, parcă, din alt film. Nimeni nu pune un astfel de copac la țară – nu aduce nimic, decât păstăi nefolositoare, nu face nimic. Așa că precis are o poveste, despre cum a ajuns aici, în vârf de deal, într-o margine de după Pișchia, din Bencecul de Jos, cum urci spre cimitir și faci stânga pe un drum nepietruit, pe lângă o bibilică albă și nevropată. Dar povestea copacului nu o mai știe nimeni. În schimb, rochița bună, de oraș, roz, a Cristinei are o logică mai ușor de pătruns: bunica și fetițele au fost anunțate că azi vine un reporter de la oraș, să scrie despre ele.
Nu prea credeau ele treaba cu reporterul, și totuși… Suntem aici pentru că am vrut să vedem de se pierd undeva, pe drum, banii despre care se spunea că pleacă din salariul de parlamentar al rectorului Universității de Vest din Timișoara, profesorul Marilen Pirtea. Sau dacă a fost un enunț al unei minuni ce ține, ca la noi, trei zile.
O carte de istorie strânsă tare în brațe
Nu trei zile au trecut – am intrat deja în a treia lună de la comunicatul de presă despre donația rectorului. Iar banii aceia ”de București”, pentru care despre mulți se spune că au ales drumul Parlamentului, nu s-au încurcat la trecerea de la drumul județean Timișoara – Lipova, apoi la dreapta, după Pișchia, pe lângă halta CFR, apoi prin pădure, apoi pe dealuri, cu suișuri și coborâșuri, apoi prin Bencec, și să nu uităm de bibilica aia albă unde musai faci dreapta. Și ajung, regulat, la o pereche de bunici, ce au grijă de nepoțelele lor rămase dincolo de ”familia tradițională”, și de fata lor cu mai multe dizabilități, mătușa copilelor. O căsuță cu flori de geață pe acoperiș (o plantă grasă), ce dă semne că nu vrea să mai stea multă vreme în picioare, cu alta ce crește greu, lângă, cu o grădiniță unde anul ăsta nu a fost plantat nimic, cum bunica a mai umblat și prin spitale, la Timișoara, și cu câteva animale (căței, pisici) ce sunt și paznici, și jucării, și tovarăși de trecere a zilei, pentru cei de aici. Și cu cei 300 de lei în plus, care, după atâta drum, nu au foarte mult timp să se odihnească, pentru că este nevoie mare de ei.
Fetița care primește, aici, bursa, a terminat clasa a III-a și are timp să doarmă ceva mai mult, acum, în vacanță. Este bună la învățătură, ne spune învățătoarea ei, nu lipsește, e un copil exemplar, vine cu temele făcute întotdeauna. Cristina citește bine, caută cărțile, îi e drag de ele, dar la școala lor nu mai există bibliotecă folosibilă, cărțile s-au risipit, nu există o frântură de normă de bibliotecar. Învățătoarea le mai dă din cărțile ei, și le vorbește despre ele, să-i deprindă pe copii să fie curioși față de cuvântul scris. Cristina stă la bunica, împreună cu sora ei mai mică – mama s-a recăsătorit, sau așa ceva, e altundeva, tata mai trece pe la fetițe uneori, ”din Paște-n Crăciun”, spune bunica. E greu. Și trist. Un amestec de greu și trist, din care bunica împletește zilele, să nu cadă greul pe copii.
Plantele de gheață sunt pe casă de vreo șapte-opt ani – spune bunica. Sunt frumoase, vesele, au deja tije florale, unele dintre ele. Sub ele, casa ține pe cei cinci – bunic, bunică, fetițe, fata ce nu merge, nu vorbește. Din alt unghi, la numărătoare, există niște pensiuțe – bunicul ia ceva de la CAP, bunica, nu. Doar ca însoțitoare a fetei. Cu toate astea, bunica nu stă cu mâinile încrucișate, vrea să dea jos casa veche, pune cărămidă peste cărămidă la căsuța nouă, de cealaltă parte de copacul bizar. O-ntreb de unde mai primește ajutor. De la biserică, poate? Răspunde cu obidă: ”Poate în alte părți ajută, la noi, nu”. Bursa Cristinei vine cu ajutorul directoarei de la școală, ce i-o aduce. Nu sunt o avere, banii ăștia, dar sunt foarte bine primiți: ”Așa cum îs, te servești din ei, oamenii se mulțumesc și cu mult, și cu puțin. Mai demult, toamna, ți-o fost podul plin de bucate. Acum nu mai e așa” – spune bunica. Alte vremuri.
La Internet se gândesc pe când s-o termina casa nouă. Fetițele spun că au avut tabletă dar s-a spart, Cristina are și Facebook. Povestim puțin. Spune că i-ar plăcea să se facă doctoriță de copii. O întreb dacă știe câți ani se face ”școala simplă”. Încearcă să ghicească: ”10?”. ”Nu, 12” – răspund. ”Și știi ce vine după?” Fata răspunde logic: ”13?” ”Nu, facultatea”. Și îi povestesc câte ceva despre cum e cu facultățile, și cu nenii care le conduc, și cum unul dintre ei, de acolo unde învață ”copiii mari”, i-a trimis ei bursa asta. Ochii bunicii se înoată în rouă: ”Cât aș fi de bucuroasă să vină să spună: Babi, ni, o pită din banii mei”. Îi spun părerea mea: să mai amâne cu pita, și să o lase pe Cristina să ducă școală, cât poate.
Bunica o ține în brațe, de la spate, pe fata ei care nu poate sta singură în picioare. Cu mâini muncite, care, și ele, spun o poveste. Pe una scrie ”Nuțu”, un tatuaj de demult. O întreb dacă Nuțu e bunicul. Nu, e unul anterior lui, dar bunicul de acum n-a avut treabă cu asta. Aletele sunt daraverile. ”Bunicul bea de la motorină în sus. Dacă e să plec undeva, nu am cu cine lăsa fetele – chiar și rudele, pe care io i-am crescut, cer bani să stea cu copiii. De faci ceva, se întreabă că de unde or avut”. În cel mai fițos județ din țară, de ”frunce”, banii se fac și din camătă familială.
Întreb cât timp îi ia Cristinei să-și pieptene părul lung și puțintel cârlionțat. Îmi aduc aminte cât m-au chinuit pe mine, bunicii, cu părul. Nu se piaptănă ea. Încă. Și-i pare că-i stă rău cu părul scurt. ”Mie-mi plac fetele să aibă părul lung, nu vreau să le văd cioplite ca la băieți. Podoaba la femeie e părul, așa ne-o lăsat Dumnezeu” – explică bunica.
Cristina îmi spune că a fost ”cu baba”, la spital, la Timișoara, și i-au scos firele, după operație. ”M-am dus nu că am vrut să văd spitalul. Dar mi-a promis că ne ia papuci și colanți. Și cum verișorul nostru s-a grăbit, mi-a luat aici din sat. Da’ măcar am văzut Județeanul”. Cam asta e, deocamdată, povestea ei cu marele oraș. Unde, dacă ce spune învățătoarea se va adeveri, va avea drumul deschis spre Medicină.
Bunica are ochii roșii și se vede că ceva nu e bine cu ei. I-ar trebui un oftalmolog, s-o vadă. Dar cu cine să lase copiii? Pe bunic pare că nu se poate baza. Așa că lasă timpul să treacă, poate o trece și boala. Până vorbim, printre cățeii mari ai locului și cei doi pui plini de căpușe cu care se joacă, încântate, fetițele, mai apare unul. Ca la el acasă. Un câine imens, care nu dă bună ziua ci purcede direct la a căuta ceva. E al vecinilor, dar vine aici să mânce – spune bunica. Și caută apă, să se scalde. I se pregătește o troacă și se pune să se îmbăieze, fericit. La atâtea guri de hrănit, mai e loc pentru încă una, de ești om bun.
Banii din bursa ce vine de peste dealuri, de la rectorul Universității, merge pe multe lucruri mici și necesare, acelea ce te-ngrozești ce balaur de listă știu să facă, atunci când le numeri pe hârtie. Era mâncarea de pus la școală, de numărat, erau niște datorii la butic, erau niște hăinuțe de luat. Dar tot a rămas ceva din bănuți și pentru o carte frumoasă. O rog pe Cristina să mi-o arate. Vine cu ea în brațe, cu ambele mâini strânse bine peste ea, ca nu cumva să cadă. E o istorie a României. Mare și frumoasă. Și pentru care au bodogănit-o colegele de salon, de la spital, pe bunica, pentru că e scumpă și că de ce i-a luat-o fetiței.
Mă pregătesc de plecare. Cel cu care sunt, pentru drumurile în județ, Morar Gabriel, și el din marea noastră familie de absolvenți ai Universității, și doctorand, acum, se trăsese mai într-un colț. Îmi spune că a vorbit deja la telefon cu tatăl lui, preot ortodox, să vadă de s-ar putea găsi un scaun cu rotile pentru fata cu probleme. Așa se leagă, uneori, să răsară binele. O luăm iar pe delușoare, în sus și în jos. Îmi aduc aminte de anii mei de început, de la facultate, ani deloc avuți, și de ziua când mi-am cumpărat Enciclopedia Webster – din bursa mea socială, de orfan – pentru care am avut destule de auzit de la maică-mea. Cum mergeam cu cărțoaia imensă în brațe, spre casă, și mi se părea că tot universul mă va invidia pentru ea. Țineam brațele încrucișate strâns pe ea, și o lipisem de rochița lungă, pe care mi-o cususem cu mâna mea, fără mașină de cusut, inclusiv volanul de jos. Era roz.
Vulpița ce încă n-are cărți…
În altă zi plecăm spre Brestovăț, cum mergi spre Lugoj, și cândva o faci la stânga. Și încep și aici dealurile, și mersul în sus și în jos, și, ca să fie totul ok cu găsitul casei celor pe care urma să îi vizităm, oprim mai întâi la primărie, să întrebăm ce și cum. În prag, un cățel, deloc sperios, deloc refractar la mângâieri. Semn de loc cu oameni buni.
Înțelesesem deja că Narcisa, fata cu care urma să ne întâlnim, e dintr-o familie de romi, și că părinții trăiesc din ajutor social. Că e cumințică, în zona de mijloc și puțin peste, în clasă, ca învățăură. Că știe să își apere drepturile și că nu se lasă bătută de alți copii. Iar mama e grijulie cu ei, cu copiii.
Vine cu noi, de la primărie, și asistenta socială Tatiana Garjitzky, care ne povestește că sunt, în această comună, cinci localități, și că au 16 dosare de asistați sociali. O întreb dacă le și găsesc câte ceva de muncă oamenilor respectivi. ”Ne-ar mânca balaurii, aici, cu ierburile astea, de nu ar lucra” – spune însoțitoarea noastră. Nu, nu au ambrozie, o întreb. Au alte buruieni. Și o plantație de aluni au, pe raza comunei, la Coșari. Doar că nu prea vrea nimeni să lucreze acolo. O întreb pe doamnă cum e sărăcia, în comuna lor. ”Noi facem anchete sociale. Telefoane, televizoare au toți. Dar sunt nevoi”.
Mama Narcisei mai lucrează cu ziua, din câte mi se spusese. Și mai au câte un animal pe lângă casă, să se ajute. Casa nu e, în acte, pe numele lor, și e pitită bine, într-un grup de trei case, undeva mai depărtișor. Dacă nu venea asistenta socială nu noi, ne-ar fi fost greu să o găsim. Dar familia nu își face probleme că va trebui să plece din casă. Așa că un lucru e sigur. Celelalte lucruri, însă, stau des sub semnul întrebării.
Vorbisem deja la telefon cu mama Narcisei, mi-a spus că îl voi găsi pe tată acasă, și că fata e plecată la niște rude, și nu e foarte clar când se întoarce. Totuși, când ajungem să batem în ușa familiei, este și Narcisa, care ne privește mai mult decât circumspect. Îmi aleg un loc la o măsuță, afară, unde tata tăia mult-mult usturoi, și încerc să explic ce facem acolo. Totuși, și Narcisa și fratele ei mai mic, un băiat cu niște ochi superbi, nu sunt foarte convinși că e ”de bine” treaba cu vizita noastră.
Tatăl, însă, nu are vreo apăsare, și ne povestește despre familia lui. Are patru copii, o fată de 18 ani, una de 15 ani, apoi vine Narcisa, de 9 ani, și Ionuț, de 5. Fata mare are 11 clase, vrea să se angajeze, cealaltă s-a oprit la 9 clase, e pe acasă, îl întreb pe interlocutor dacă va continua școala, după vacanță, îmi răspunde, cu o oarecare lehamite, că ”are un prieten”. Genul acela de ”are un prieten” care nu lasă loc pentru școală. Nu mai întreb nimic, aici.
Copiii încă nu par foarte deschiși la a socializa, așa că merg mai departe în discuția cu tatăl, acordând cuvenita atenție și uneia dintre pisicile familiei, ca oricare orășean care vede mamifere cu blană cel mai des la televizor. Omul spune că problema ar fi cu munca, ”nu prea găsim de lucru, avem un cal, găini, copiii ar vrea computer”. El îi duce dimineața la școală, când e școală. Ionuț merge la grădiniță, peste drum de școală. Narcisa, spune tatăl, ar merge bine la matematică dar, la vârsta ei, încă nu-s concursuri, să vadă ce și cum.
Din discuția cu mama, de dinainte de a ajunge aici, înțeleg că bursa Narcisei a mers pe mâncare, în primul rând. Dar spunea că i-a luat și niște rechizite. Și că o să mi le pună e undeva, să poată să le scoată soțul, pe când îi vizităm, să pot să le fotografiez. Dar soțul nu știe de ele. Nu le găsește. Îmi spune că, oricum, rechizite au primit de la școală. Până aruncă tata o privire prin casă, schimb, totuși, câteva cuvinte și cu Narcisa, care încă nu se simte confortabil să mă privească în ochi. Dar răspunde. O întreb de cărți. Nu are nici o carte în casă.
Nu știe să înoate, în vacanță stă la televizor, și doarme până târziu. O scormonesc puțin până găsește un răspuns, dincolo de televizor, cu ce îi place să facă. Îi place să picteze. ”Îmi cumpără mama culori dar le pun undeva și nu mai știu unde…” – îmi spune. Doctoriță ar vrea să se facă, să lucreze cu bătrăni. La Lugoj nu știe de a fost, la Timișoara, însă, da, cu mama. Porumbeii i-au plăcut, din tot orașul. În rest, a pierdut autobuzul la excursia școlară. Era de mers la grădina zoologică, dar a ajuns prea târziu. Și a mai fost o excursie, în Moldova, dar spune că doar elevii cei mari s-au dus, că altfel mergea și ea.
Narcisa are o rochiță roz cu buline mari și o cordeluță cu niște urechi de vulpe sau de veveriță, simpatică. Totuși îmi ia un oarecare timp până o ajut să treacă de rușine, și să ridice capul spre mine. Mă simt de parcă aș fi în postura să îi fac ceva rău, sau să îi iau bursa înapoi. Dar nu de asta am venit aici, ci să vedem, și, iată, să spunem mai departe că banii aceia, bursa aceea oferită de rectorul de la UVT, chiar ajută, și este extrem de binevenită, undeva departe, acolo unde copiii aceștia iau ca pe un noroc rar faptul că au ajuns să vadă Timișoara.
Și îmi vine o idee. Nu știu dacă bună sau rea, dar care în mod cert o pune în dificultate pe Narcisa. O rog să citim ceva împreună. Laptopul este deschis, net am, deschid primul articol din Oradea Press pe care îmi pică ochii. E ceva despre niște tablouri din mărgele de sticlă, și primul cuvânt al titlului articolului este ”Inedit”. Fetița stă. Se chinuie. Tace. Se frământă. Spune prima literă. O citește ca pe un ”L”. Îi explic. Liniștit și cu multă răbdare, cu voce caldă și așezată, cum e cu literele mici și cu cele mari. Reușim să le citim pe primele trei, apoi pe ultimele trei. Încercăm să le și legăm, să auzim cum sună. E greu, foarte greu.
Nu, bursele acestea nu au fost date doar celor mai străluciți copii din clase, ci acelora cu situație materială mai dificilă, dar care se și descurcă la școală, și nu absentează. Și nici nu se pune problema să se schimbe ceva. Dar sunt eu panicată, deși nu o arăt. Încerc să-mi aduc aminte cam ce trebuie să știe un copil care a terminat clasa a II-a. Cititul e o cheie pentru tot ce va veni, ce trebuie să vină… Mă gândesc la tomurile după care învățau prietenii mei, la Medicină. Da, știu, mai e timp. Dar… startul?… Fetița aceasta încă nu a luat startul. Și ar fi trebuit să-l ia deja…
Poate e o clasă în care învățătoarea a luat-o mai încet, cu toți. Poate sunt și emoțiile că vine cineva necunoscut, îți pune o mașinărie în față, cu care, poate, nu te-ai mai întâlnit, și atunci e mai greu în primul rând cu comunicarea. Fata are calificative bune la școală…
Îi explic, cu toată convingerea pe care o poți strecura în dialogul de câteva minute cu un copil pe care probabil nu îl vei mai vedea niciodată în viață, dar căruia ai vrea să-i fie bine, că e extraordinar-de-fantastic-de-important să învețe să citească bine. Și că tot ce e în jurul nostru mustește de o groază de lucruri de citit. Că ar fi bine să-și rupă câteva minute, măcar, în fiecare zi, chiar și în vacanță, să încerce să citească ceva. Da, nu are cărți în casă. Dar peste tot va fi ceva de citit. Încerc să exemplific. Îi arăt o plasă de supermarket ce stă agățată la soare, lângă noi, în curte, și cele două-trei rânduri de informații ce sunt trecute acolo. ”Profiiiiiii!” – se bucură fata. ”Da” – zâmbesc. ”Dar treci de asta, că asta știi deja. Citește orice. Doar citește”.
Când ne conduc spre ieșire, deja suntem ceva mai aproape, și Narciza zâmbește, privindu-mă. Eu mă uit cald la ea, dar cu teamă să nu se vadă că sunt puțin panicată. Iau totul ca pe o ecuație în care nu știu ce e de făcut cu o necunoscută. Oare am reușit să explic bine cât de importantă e treaba cu cititul?… Sigur, familia are ceva mai mulți bani pentru mâncare, acum. Mâncarea vine în pungi și cu etichete pe care sunt scrise multe lucruri. Dar…
Plecăm de lângă casa făinucă, dar fără cărți. Poate ar trebui să nu o iau așa în tragic. Dar e ceva extrem de trist să te gândești că o casă nu are cărți. E ca o coajă de unde a plecat un duh bun. Sau poate că încă nu a venit…
Coconul cu mingea și cu matematica
Trebuie să ajungem și la Darova, în ziua asta toridă, și încărcată cu multe altele. Alegem un drum, din cele trei posibile, nu știu dacă e cel mai bun dar îmi impun să nu îmi bat prea mult capul, cum nu sunt eu la volanul mașinii. Și atunci când ne oprim într-o localitate, la o intersecție cu multe tăblițe, care arată chestii legate de tot felul de locuri de care nu am habar, mă mulțumesc să fac o poză în care să încadrez bine toate elementele.
Pornim mai departe, ajungem la un pod care e sau dărâmat, sau încă neconstruit, ideea e că avem apă plus piloni, și nici o punte pe care să trecem. Arăt un vad, la dreapta, probabil animalele trec pe-acolo, șeful mașinii pornește într-acolo, aruncă o piatră să vedem cât e apa, și… trece. Aștept să ne scufundăm, nu ne scufundăm. Cred că m-am uitat prea mult la desene animate. E, totuși, o experiență inedită. Concluzia e că următorul copil, Daniel, are o încercare în plus în drumul dinspre sat spre ”civilizație”. E ca și cum custura, și piaptănul, și oglinda aruncate de… nu-mai-știu-cine, din poveste, în spate, pentru a se distanța de o amenințare, au mai primit un frate – râul fără pod. Deși, cine știe, poate e chiar de bine să stai departe, azi, de ”civilizație”…
Ajungem în Darova, nimerim și la casa pe care o credem a familiei pe care o căutăm, dar nu ajungem bine. Ei nu mai locuiesc aici. Nu au casa lor și au fost nevoiți să plece de aici. Acum locuiesc în altă parte de sat, li s-a promis că vor putea să stea acolo măcar 10 ani… Ajungem și acolo. Șefa casei, pe care o bănuiam din Maramureș, după nume, ne așteaptă în capul străzii și ne duce în casă. Știu despre Daniel că are o inteligență nativă, remarcată de învățătoarea lui, și că, la cei șapte ani ai lui, citește deja – citea încă din clasa pregătitoare. Nu scrie frumos, dar citește. În rest, aflu de la mamă.
Sigur, familia este din Maramureș, din Ieud, așa că trecem în revistă toți cei cu numele de Dunca și de Chindriș pe care îi știm în comun de pe-acolo, și venirile și plecările unora mai însemnați, și bisericile locului, și oamenii cu care m-am intersectat în drumurile mele de pe-acolo, și despre care am scris. Și se întâmplă ceva ciudat. Încep… aproape brusc, fără voie, și fără să îmi fie măcar foarte clar de ce, să vorbesc cu felul de a accentua al maramureșenilor, folosind cuvintele lor, necunoscute sau nefolosite în Banat. Probabil e o reacție a unui filolog la felul extrem de pitoresc de a vorbi și explica al interlocutoarei. Vorbim de ”jâzii” (evreii) la al căror cimitir am fost, în Ieud, despre Biserica din Deal și cea din Vale, despre coconi (copii). Și, la final, mama casei îmi spune, îmbrățișându-mă, că nici n-ar zice că nu-s din Maramureș, după cum vorbesc, și că ce mare lucru e să stai o oră de vorbă cu cineva și să fie de parcă-l știi de o viață.
Doamna casei are 50 de ani, și nouă copii. Tata (tatăl lui Daniel) lucrează în construcții, muncă de trei anotimpuri, din care trebuie să strângi și pentru al patrulea. E și acum undeva pe lângă Timișoara, și vine la sfârșit de săptămână. Acum, mai patru dintre copii sunt în casă, iar Daniel e cel mai mic. Peste el, ca vârstă, mai sunt o fată de 13 ani, un băiat de 15 și o fată de 17. Ceilalți sunt mari, sunt la casa lor, unii au și ei copii. O întreb pe femeie cum se s-a încumetat să-l aibă și pe băiatul mic, așa târziu. Se pune să râdă și-mi povestește cum a fost la doctor și i-a spus că are-un chist – dar ”chistul” mișca, adaugă. Și nu s-a-ndurat să nu-l lase să vină pe lume: ”Am zis că ce dau la opt să mănânce, dau și la nouă, oi pune un pic de apă și iese. Fata mă mai întreabă cum m-am descurcat cu atâția, că ea-și crește coarne și cu unul. Nu i-am alintat atâta”.
Dar nu-i numai bucurie cu copiii… Una dintre nepoate i-a murit de câteva zile, la șapte ani, cu o tumoare la creier… Îmi povestește câte ceva despre fetiță, despre cum a sunat-o din spital de ziua ei de naștere (doamna e născută de 1 iunie) și i-a spus că ar vrea să-i fi putut duce o floare… N-a mai fost să fie…
Nu-i ușor de trăit când n-ai casa ta, chiar de ți-au plecat cei mai mulți dintre coconi din casă. Și patru sunt de ajuns, și trebuie să tragi de bani ca să fie bine tuturor. Un frate i-a chemat din Maramureș, să lucreze, dar credea că se vor ajunge altfel cu toate, aici, în Banat. De două săptămâni stau în casa unde îi găsesc acum, mare, de văiugă, și aflu că este a treia casă în care locuiesc de când au venit aici. Doamna s-ar duce înapoi, dar nu vor copiii…
Mama lui Daniel e femeie muncitoare, chiar dacă a stat acasă, cu copiii. Îmi spune că și-a pus la vecina, pe o bucată de pământ, morcovi, pătrunjel, păstăi, cartofi, ceapă: ”Am ceapă cum îi Dunărea de mândră și de verde. Io cred că m-aș beteji să nu am pusă”- spune. Și tot nu îi e de ajuns, ca muncă. Spune că merge și-n sat, la lucru, atunci când are timp. Îmi arată și ce cuptor are în casa de acum. Și spune că trebuie să se pună să facă pită. Îi povestesc despre mașinuța mea de făcut pâine, arunci toate-n ea, apeși pe bumb și scoți pâinea peste o oră și jumătate. Se miră ca de minuni mari, și spune: ”Oare ce-o mai apărea, mașina de făcut coconi?”. Eh, e și de-aia, dar e cam lungă povestea.
Îmi povestește despre Daniel, că-i place matematica, dar mai mult îi place mingea. Când îl rog să-mi arate ultima minge, ochelaristul nostru, cu dioptrii destul de mari, deja, sare bucuros să o aducă. În timpul ăsta, mama-mi povestește cum mergea ea cu opincile ude la școală, cu straița peste umăr.
Cu banii din bursă spune că l-a îmbrăcat bibelou pe Daniel. Că așa a vrut el. Și a spus că frățiorii să-și bată capul, pentru că banii aceia sunt pentru el. Și mici a vrut. Mititei. E pofticios după mititei. Mama lui povestește cum au fost în Joia Mare la Timișoara, și cineva din conducerea Universității i-a primit într-un amfiteatru, și i-a spus celui mic că pe locul lui a stat și președintele Iohannis. Dar cel mic ar fi fost mai încântat dacă i-ar fi spus de Messi.
De o parte din bursă vor mai lipi ceva bani și-i vor lua lui Daniel ochelari noi, că cei de acum au lentilele zgâriate. Că-s șapte milioane jumate, în bani vechi, și-s necesari. ”Când vi-i greu?” – întreb. ”Iarna. S-o făcut lemnele, doamnă, mai scumpe ca grâul și ca farina” – spune femeia. Măcar un dram le va fi mai bine, acum, cu banii aceștia. Pozez, la plecare, pantofii copiilor, frumos aliniați, afară. Până-s coconi în casă, ai pentru ce te da peste cap. Chiar și trăgând de bani ca de guma de mestecat…
Noroc și nenoroc, dinspre primari…
Treaba cu Dudeștii Noi e puțin mai specială, pentru mine. Auzisem și despre celelalte locururi, pe unde am trecut deja, sau unde urmează să mai ajungem, că primarii, directorii de școli, învățătorii și diriginții s-au implicat în a găsi copii ce să fie propuși pentru bursele lui Marilen Pirtea. Sau măcar de primari care au spus ”da, ok, facem” și au știut unde să dea mai departe, în lucru, propunerea venită din partea Fundației Universității. Alin Nica, primarul din Dudeștii Noi, e unul dintre cei care s-au implicat ca povestea să fie folosită, ca oportunitatea să nu se piardă.
Alții, mulți, cei mai mulți, în număr covârșitor de mare, nu s-au sinchisit să facă ceva. Mă întreb de ce. Propunerea nu a venit condiționată de vreo adeziune de partid, nu a fost trimisă pe canale preferențiale, nu a însemnat, de tragi o linie, decât încercarea de a ajuta niște copii. Buni la școală și cu o situație familială nu tocmai roz, ca finanțe. Pot înțelege că unora nu le place fața lui Pirtea, sau a PNL-ului, sau că au fobie la unități mai serioase de învățământ, cum e Universitatea de Vest din Timișoara. Dar îmi pare o ticăloșie să răpești unui copil șansa de a avea un pachețel pe masă, sau hăinuțe mai bune, sau o carte…
Am mai fost în Dudeștii Noi acum niște ani, să scriu despre cum sunt lucrurile aici. Nu mă interesează politica, în ciuda faptului că primarii se aleg, măcar aparent, în funcție de partidele care îi susțin. Sau pe care le distrug, așa cum e la Timișoara, de mă întrebați pe mine. Mă interesează ca omul să facă treabă în jurul lui. Iar Alin Nica făcea – îmi aduc aminte cu plăcere de cât de firesc erau așezate toate în jurul lui, în comună. Și, de nu o fi dat vreo boală ciudată a măririi în el, mă aștept ca așa să fie și acum.
N-a dat. Nu după faptul că ne primește neanunțați, deși nu mă aștept să mai știe cine sunt, după nume. Nici după firescul de a da relații unui ziarist, chiar dacă e zi topitoare de vară, și te puteai aștepta să găsești, lângă biroul unui primar de comună, eternul ”vin imediat”, lipit pe pieptul vreunei secretare. Ci pentru că explică implicat, și cu firesc, despre cum curg lucrurile, legat de initiative și de copii. Acolo, în primăria frumoasă ca o floare, cum era și acum vreo opt ani, când am mai fost aici.
Sunt supărată pe ceilalți primari. Așa, în bloc, fără vreo legătură cu partidele. Îl întreb pe Alin Nica de ce la el se poate, și la alții nu. Dar nu e un model de professionalism, întrebarea. Așa că spăl puțin supărarea, și reformulez. De ce la el se poate să se implice primarul ca treaba cu bursa lui Pirtea să găsească un copil? Îmi spune că a reușit să pună pe șine un proiect european pentru prevenirea abandonului școlar. Că în comună sunt 12% romi, dar nu după recensământul oficial, ci situația reală. Și că, în general, populația din comună este săracă și cu nivel de educație nu foarte mare. ”Nu sunt oameni cu mulți bani, au lucrat aici pe vremea Comtimului, venind în locul nemților, în agricultură sau zootehnie. Inițiativa cetățenească este redusă și este nevoie de un catalizator”.
Primarul e pe fugă, mai rezolvă o chestie cu cineva, rapid, în timp ce îi fac și lui o poză, îmi string lucrurile, a ”da, nu vă ținem mai mult” atunci când pun ultimele întrebări. Daniel, Danielul de azi, de aici, din Dudești, e jucător de șah, și nu a rămas un simplu jucător de șah pe computer exact pentru că cei de la primăria de aici au avut inițiativa de a forma un club de șah pentru copiii din comună.
Primarul vorbește laudativ despre Daniel, despre suma de premii pe care le-a obținut la concursuri, ne spune despre faptul că primăria a găsit sponsorizări pentru excursiile educaționale ale școlii și pentru deplasările, la concursurile de șah, ale lui Daniel. Sunt în ușă când aud și de finanțarea nerambursabilă Proeducația, Procultura. Aici ar mai fi de scris. N-a dat boala măririi în primar, doar timpul, puțin. Nu mai e extrem de tânărul și entuziastul edil pe care l-am întâlnit acum aproape un deceniu – acum e doar entuziast, un entuziasm de gradul doi, care știe mai mult despre obstacole. Cred că nu e ușor să reziști printre rechini.
Și, apropo de ”alți primari”, la plecare (că tot suntem la capitolul primari) intru și una din primăriile ce-mi sar în ochi, în drum spre Gottlob, spre următoarea familie. Aș vrea să înțeleg de ce, spre exemplu, Șandra e așa făloasă că nu s-a găsit un dosar care să răspundă propunerii lui Pirtea.
Habar n-am din ce partid e primarul de aici, nici numele nu i-l știu. Caut pe net, în mașină, înainte de a intra în primărie să întreb ce și cum. Aha, Luchian Savu, Partidul Național Liberal. Ca și Alin Nica, și ca și Marilen Pirtea. Păi bine, băieți, nici între voi nu se poate?… Ceva mâncătorie internă? Ceva polițe de plătit? Abia aștept să mă intersectez cu primarul, să încerc să înțeleg, mai ales că primul link pe care l-am găsit pe google, căutând informații despre el, vorbește și despre grija care este purtată, în jurul lui, persoanelor care necesită protecție socială. Mi se confirmă, de la Consiliul Județean Timiș, că ce am găsit pe net este adevărat: fata lui Luchian Savu, care lucra anul trecut la Direcția de Urbanism, la CJ Timiș (acum nu mai e acolo), a primit, spre închiriere, un apartament social. Înduioșător.
Și atunci cum de primarul acesta trece așa de repede peste un ajutor, venit pe linie educativ-socială, ce poate face viața mai ușoară unui copil din comuna lui? Nu știu, nu e la primărie, secretara spune că e la Timișoara, ”la ședință”. Și când mergem spre Gottlob, și când venim, e tot ”la ședință”. Și, desigur, nu îmi poate da numărul lui de mobil. (Nu că ar fi o problemă să fie aflat numărul, doar că prefer să o luăm pe calea simplă, de om care are ceva de întrebat la primărie). A doua intrare în primărie, cu primarul care ”nu a venit”, mă face să întreb și ce e cu Duster-ul de afară, care la prima intrare aici nu era. Mi se spune că e al primăriei, dar nu cu el e primarul. Ce bine – poate e mașina cu care se ajută primăria pentru a livra o supă la domiciliu celor săraci, sau vreo hăinuță, copiilor cu nevoi!
Sun și în ziua următoare, pe fixul primăriei, de mai multe ori. Primarul e pe-acolo, din spusele secretarei, dar nu chiar acolo. Spre finele programului, totul devine simplu. O rog pe secretară ca, la următoarea intersectare a ei cu primarul, sa îl întrebe pe el când să sun. A treia zi, nu prea devreme, sun iar și întreb dacă a trecut primarul pe la muncă. Mi se spune că a trecut – cum să mi se fi spus că n-a trecut?… Așadar, întreb când a spus să îl sun. ”Ăăăăăăă. N-a spus”. Clar: omul nu vrea să discute cu cei de la presă. Sfios, sfios, primarul Luchian Savu… Așa că încă n-am aflat de ce a tăiat șansa unui copil. Și s-ar putea ca Duster-ul ăla cu 02PCS (probabil Primăria Comunei Șandra) să nu fie teleguța pentru cei asistați social, ai comunei, cum speram.
Trist. Mă bucur pentru primarul Alin Nica – a rămas același om săritor, care își sprijină locuitorii comunei. Mă bucur că Marilen Pirtea dă bănuții ăștia pentru cei cinci copii din județ, aleși cât de bine s-a putut, și nu-i sparge pe artificii sau pe alte nimicuri. Dar văd că PNL-ul are și nenorociți (nu că n-am ști, deja, asta) – pentru că cred că e o mare lipsă de noroc să poți să ajuți un copil, fără să-ți consume nimic, absolut nimic din substanța ta, și să n-o faci.
Șahistul din casa cu arbore de mătase
Să revenim la Dudeștii Noi. Primarul ne explică și cum găsim casa lui Daniel, șahistul de care vrem să dăm. Urc, din grabă și neatenție, în mașina viceprimarului, care avea ușa neîncuiată. Bine, oameni buni, dar nici hoți nu aveți pe aici? Zâmbim toți. Ce bine ar fi ca toate vizitele la o primărie din județ să fie așa de eficiente ca cele de la Dudeștii Noi, Gottlob sau Brestovăț…
Daniel a terminat opt clase și e în focurile de dinaintea intrării la liceu. Bunica lui e și ea emoționată. E exact ziua când trebuie să vină rezultatele examenelor, dar mai sunt câteva ore. Așa că ne primește în casa lor mare și frumoasă, și putem admira și o curte bine pusă la punct, atât cu cele necesare pentru bucătărie precum și cu flori, o mare de flori. Se simte mâna de om gospodar.
Știu atât de la Fundația UVT, care a acordat bursele, cât și de la directoarea școlii din Dudești, că primarul de aici s-a implicat să facă să existe dosarele de aplicații. Chiar el îmi spunea, înainte să ajungem la familia lui Daniel, că ar fi fost păcat să se piardă oportunitatea. Chiar dacă în comună mai există proiecte ce sprijină școala. Au fost trei dosare depuse, a fost ales cel al lui Daniel, chiar dacă nu a fost primul elev din clasă – pentru rezultatele extrașcolare și pentru că familiei i-ar ajuta un strop de ajutor.
În fapt, de ne-am lua după ”Coaliția pentru Familie”, care face furori sociale, mai nou, aceasta nu este o familie – patru din cele cinci familii vizitate nu împlinesc ”baremurile” talibanilor ortodocși. Dar ce bine că șeful unei universități importante, de stat, din România, nu gândește în paradigma asta! Avem în față o familie, un copil și o bunică ce are un venit mic, și e util să fie sprijiniți.
Ne așezăm la răcoare și Daniel îmi spune că șahul a apărut în viața lui de la finele grădiniței, când se juca la computer. A învățat singur mutările, iar explicațiile erau în engleză. După un timp, a venit un profesor de șah, la grădiniță, și a testat toi copiii, iar el a fost aproape de punctajul maxim. Nu prea înțeleg. Ce e cu Dudeștiul ăsta? A testat omul copii, la grădiniță, în Dudești, și a găsit mai mulți care știau deja să joace șah? Daniel spune că da. Că erau vreo 16-20. Hmmm…
După treaba asta, s-a organizat un concurs, pe Dudești. Daniel a făcut câteva lecții cu profesorul respectiv, înainte. La concurs, a intrat la categoria de până la opt ani. Clubul s-a format mai târziu și, din copiii de la început, au rămas patru care s-au ținut de șah.
Lecții de șah se țineau în fiecare săptămână, lunea, de la ora 4, primăria finanțând existența acestui club de șah. Doar că Daniel a evoluat rapid, și spune că de vreo doi ani simte că a ajuns la pragul că nu prea mai are de învățat în comună. În schimb, s-ar putea să ajungă să învețe el pe alții, în Dudești. Însă și el mai are de crescut, în clasamente, în învățătură, în experiență. Așa că îi vorbesc de clubul de șah de pe lângă UVT. Oricum, cel mai degrabă va ajunge să învețe în Timișoara, din toamnă. Așa că posibilitățile se vor mări. După ce ajung la Timișoara aflu că discuția despre clubul de la UVT fusese deschisă și cu alte persoane din Universitate, pentru Daniel. Foarte bine – pe lume există mai mult decât fotbal.
Văd o parte din medaliile pe care le-a obținut Daniel la șah, și încerc să fac astfel încât să se simtă cât mai puțin stingher, când îl pozez în colțul acela. E important. E ce îl va face pe el special, și pe viitor. Dacă va trece de toate lucrurile care îi fac pe copii să renunțe la darurile pe care și le-au descoperit. Vorbim despre concursurile de șah la care a participat Daniel. Îmi povestește despre un turneu în Italia, la Spoleto, în cadrul căruia s-a clasat in primul sfert. Acolo n-a fost o grupă de vârstă ci s-au luat în considerare punctele accumulate de fiecare jucător. Anul trecut ar fi trebuit să meargă și în Grecia, dar au fost întorși pentru că profesorul său nu a avut la el un cazier. Și existase și finanțare pentru drumul respectiv…
Discuțiile despre școală nu sunt tot așa de aprinse ca cele despre șah. Daniel învață bine, dar e loc și de mai bine. Îmi spune că nu s-a simțit prea motivat în primele clase dar că și-a dat drumul mai apoi. Îl întreb spre ce crede acum că ar vrea să se îndrepte, ca meserie. Răspunde că s-a gândit să se facă asistent medical. Îl iscodesc legat de opțiunea lui: de ce nu medic? Pleacă ochii. Știe că e nevoie de multă învățătură, c ear lua din timpul de șah. Cine știe, poate va fi loc și pentru asta.
Bunica lui Daniel, ce ne povestește și ea despre una-alta, pe subiectele pe care le discutăm, este mama mamei lui Daniel. Parinții lui sunt despărțiți și de la un an si câteva luni e la bunica. Mama e ”dincolo”, și trimite bani. Lucrează între martie și septembrie. Îmi cer scuze lui Daniel că întreb, dar e deja la vârsta la care se prea poate să aibă deja un răspuns: el ce ar prefera, de ar avea de ales între o situație materială ceva mai bună, și prezența mamei alături de el? Îmi spune că pe mama. Nu am întrebat tendențios. Nu aveam un răspuns pentru mine. Nu cred că există un răspuns stas. Dar știu cum e să fii printre puținii copii din clasă pentru care, la ședințele cu părinții, venea bunica. Sau mătușa.
Tata trimite și el cam 170 de lei pe lună. Bunica are o pensie de 700 de lei. Îmi spune că i-a luat nepotului hainele pentru festivitățile de la terminarea anului școlar, din bursa primită. ”Cămașa alba, pantofi – să fie în rând cu copiii” – zice. E important. Și-mi arată, mândră, și frumosul album de la absolvire, în care Daniel e cu colegii. De dioptriile băiatului va trebui să mai aibă grijă. Au schimbat deja niște medici, încearcă să facă să fie cât mai bine. Îmi spune că este vorba doar de strabism. E de ținut sub control și el.
Ieșim în curte. E fascinantă grădinița cu flori și cu legume, și fac câțiva pași cu Daniel. Îi spun: uite, pe planta asta o cheamă Gypsophilla. Și acolo ai un arbore de mătase, Albizia julibrissin. E puțin uimit. Îi explic despre denumirile latinești, după Linnaeus. Este o lume întreagă de informații care se află în fața lui, avidă de a fi descoperită. Simt nevoia să-i dau un sfat. Să se încreadă în munca lui, în primul rând. Și să nu renunțe. E un truism, da. Dar un truism plin de încredere. Să iscodească, să gândească, să judece. Îi arăt ce scrie la el pe tricoul verde. E vorba despre o competiție de șah. Scrie anul, scrie numele turneului, dar nu și locul. Nu e logic. Îl sfătuiesc pe Daniel să caute logica din orice. Poate.
Bunici în cârje, lângă vioara din Gottlob
Ultima localitate din Timiș unde trebuie să ajungem este Gottlobul. Ar fi fost de-a dreptul amabil ca în Lovrin să existe și un indicator cu locul unde s-o facem la stânga, spre Gottlob, dar pare că e o idee prea stufoasă pentru un sat din Banat. Așa că ratăm drumul și ne declarăm extreme de încântați că GPS-ul de pe tabletă ne scoate, totuși, la liman.
Urmează să vizităm o familie (în ciuda ficatului celor din CpF) unde copiii sunt crescuți de bunici, cu ajutorul unor rude, dat fiind că ambii bunici au probleme de sănătate. Andra-Andreea, la care a ajuns bursa, aici, este plecată din țară, la mama ei. Dar știam că ne vor primi bunicii, și că ne vor spune despre ce și cum, cu nepoții lor. Ne ajută cei de la primărie să găsim casa, la care trebuie să ajungem amabili.
Casa e mare, înaltă, curtea e primitoare, totul are alura unei școli de la sat. Dar nu e școală, e doar casa de demult a unor nemți care știuseră cum să-și înalțe și țină gospodăria. Acum, doar casa din dreapta e mândră – cea din stânga e toată crăpată și stă să cadă – nu sunt bani…
De la diriginta fetei – care fată a terminat clasa a șasea – aflasem că și Andra Andreea, și Alin Adelin, fratele ei ceva mai mare, sunt copii cuminți și îngrijiți, cu medii bune. Bunica, ce se mișcă mai greu, fiind în cârje, ne primește după ce ne conduce bunicul spre ea, și el fiind cu un picior paralizat. Cu toate astea, bătrânul se oprește cu bucurie, când remarc rândunicile care ies și intră nestingherite din grajd. Îmi spune că are acolo două cuiburi de rândunici, care se foiesc toată ziua prin curte, nestingherite.
Tatăl copiilor s-a stins în urmă cu un an, iar copiii au o pensie după tată. Băiatul e diagnosticat cu distrofie musculară, și are dreptul la un însoțitor. Dar ar putea să-l piardă, cum diagnosticul lui pare că încă ridică niște semne de întrebare medicilor. Mama lor e departe, are un fel de cheag de altă familie, acolo. Copiii au rămas cu bunicii, bunica are o pensie de șapte milioane (bani vechi), bunica nu are pensie. Mai e aici un unchi al copiilor, cu copiii lui. Stă aproape, deci ajută și el familia cum poate.
Îi rog pe cei prezenți să-mi vorbească despre fetiță. Îmi spun că învață bine, că a luat mențiunea a treia din clasa ei. Că visează să se facă ”advocat sau polițistă” – ceva cu dreptate, după câte îmi dau seama. Întreb bunicii când le este cel mai greu, și cu ce, și-mi spun că la plata curentului și a lemnelor. Întreb ce au reușit să facă din banii din bursa pe care a primit-o nepoata. Îmi răspund că și-a luat o vioară.
Mi se pare un lucru nespus de frumos. Nu că ar trebui să fie așa la toată lumea, nu că există o formula tip pentru folosirea bursei ăsteia. Doar că mie mi se pare extraordinar că din bursa asta, pornită din Timișoara, de la rectorul UVT, care, printre altele, e și deputat, acum, niște bani s-au dus pentru o vioară. Îi rog pe cei din jur să o aducă, să pot să o pozez. Nu mă pricep la viori, la obiectul vioară. Dar iubesc muzica, cea clasică în special.
Poate pentru a nu părea că vor să mă pună pe o cale greșită a supozițiilor, prin tăcere, bunica și unchiul îmi spun că fetița învață să cânte la vioară la Biserica Penticostală din Gottlob. Și că deja cântă la trombon, tot la ei. E opțiunea lor. Dacă acolo merge, acolo e bine că învață. Unde ar fi problema? Muzica e muzică peste tot.
Povestim despre analizele băiatului, despre moartea tatălui copiilor, despre problemele de sănătate ale bunicii. Ar avea și ea nevoie de un medic, dar concluzia e simplă: ”De unde bani?” Îmi spune și de o excursie care s-a făcut la școală, și că unii copii au primit o sponsorizare pentru a participa, dar s-a considerat că ei au un ”barem mare” pentru acea sponsorizare, și n-au intrat în grilă. Așa că pentru fată ar fi trebuit să plătească, și… nu s-a dus…
Bătrâna se gândește cu îngrijorare la ziua de mâine. Nu știe ce va fi. Cei doi copii se bazează pe ei, pe bunicii bătrâni și bolnavi. Și pentru sănătatea lor, a celor în vârstă, nu sunt bani… Femeia începe să plângă. O îmbrățișez și încerc s-o încurajez. Au făcut treabă așa bună până acum. Nu mai e mult, și-și vor vedea nepoții mari…
Familiile se sparg și se întregesc, precum valurile, uneori. Oamenii vin, pleacă, mor. Urmele lor pot fi trecătoare, sau pot ține și uni, dincolo de prezență, o viață. Mă gîndesc la asta în timp ce pozez, iar, pantofii aliniați pe coridor, semnul celor de acum.
*
Fundația Universității de Vest din Timișoara a făcut o treabă bună solicitând colaborarea primăriilor din județ, interacționând cu primarii și cu directorii de școală, cu profesorii și învățătorii dispuți a ajuta. Doamnele Flavia Barna și Nicoleta Ciama au fost deosebit de amabile să-mi explice toate cele, legate de proiectul cu această bursă, și m-au ajutat în a contacta familiile pe care urma să le vizitez. Explicații amănunțite am primit și legat de felul în care trăiesc copiii care primesc bursa, de problemele mai vechi sau mai noi pe care le au.
Am solicitat, după strângerea datelor și a fotografiilor de pe teren, și punctul de vedere al profesorului Marilen Pirtea, rector al UVT și deputat pentru Timiș, legat de felul în care sunt folosiți acești bani din indemnizația sa de parlamentar, precum și de colaborarea, proastă, pe alocuri, cu primarii din județ.
„Trecând peste interentele sincope de la începutul oricărui program social, pot afirma fără nicio reţinere că sunt foarte mulţumit pentru că planul de a ajuta copii interesaţi de şcoală, dar cu situaţie materială şi familială dificilă, se realizează cu bine, în felul în care a fost gândit de Fundaţia UVT.
Pot spune, mai întâi, că simt o mare mulţumire datorită faptului că bursele de sprijin pentru copiii din judeţul Timiş ajung lună de lună la copiii care merită cel mai mult acest sprijin, iar familiile lor simt şi ele acest sprijin, astfel că donaţiile caritabile se transformă într-un suport binevenit în viaţa grea a acestor copii.
Mai apoi, chiar dacă se mai întâlnesc şi contraexemple, apreciez că edilii locali, primarii din comunele judeţului, ne ajută să identificăm cazuri speciale de familii aflate în situaţii aproape fără ieşire, pentru care este important să venim cu un sprijin real şi constant. Aici se vede şi valoarea unui primar, indiferent de partidul din care face parte, căci acela ce îşi iubeşte şi îşi cunoaşte comunitatea este bucuros să dea un sfat prietenesc şi să ne indice cazurile de copii cărora le place şcoala, dar care nu au tot sprijinul necesar din partea familiei, adică exact acei copii spre care Fundaţia UVT îşi îndreaptă sprijinul prin acest program de burse pentru educaţie în mediul rural.
Sunt foarte mulţumit şi pentru că oamenii inimoşi de la Fundaţia UVT au înţeles care este menirea acestor burse pe care am privilegiul de a le acorda lunar, şi nu s-au mulţumit cu o selecţie superficială, căutând, alături de timişenii din comunităţile rurale spre care ne-am îndreptat, cele mai relevante cazuri de copii care să se bucure de burse şi să le merite.
Cred că prin astfel de gesturi deschise şi concrete, îndreptate către unii dintre şcolarii buni, dar cu o situaţie socială precară, contribuim puţin şi la conturarea viitorului unor elevi buni, cei care mâine vor avea rezultatele pe care le doresc şi care poate că vor ajunge studenţi şi datorită suportului cu care noi i-am susţinut astăzi. Le doresc din inimă să reuşească!” – Marilen Pirtea
Poate ar mai fi lucruri de spus, despre această inițiativă. Totuși, cel mai important îmi pare acesta: în timp ce îmi redactam articolul, de la Fundația UVT mi s-a spus că s-au anunțat deja și alte persoane, care au spus că doresc să contribuie cu burse, în aceleași condiții și cu aceeași valoare, pentru copii din sate din Timiș. Cred că e tot ce contează. Și dacă, zilele următoare, în urma acestui material de presă, un alt om care își permite va bate la ușa Universității mele, spunând că vrea să urmeze exemplul de mai sus, toate aceste zile de muncă au avut un rost. Pentru că nu trăim decât prin ce dăm.