Îmi aduc aminte de pâinea primită în vecini, în copilărie, cu Rosh Hashanah acesta. Nu de la a avea și a nu avea, ci de la cât de bună era bucățica de pâine „de la alții”, pe care o ronțăiam nu de foame ci de poftă, alături de ceilalți copii, pentru că nimic nu era mai bun decât lucrul primit, în care celălalt se punea întrucâtva, ca să trăiască prin tine, și tu prin el, încă puțin.
Așa e și acum, aceeași senzație – Noul An evreiesc, la care am ajuns, ca în atâția ani, din drag de a fi alături de prietenii noștri, de ”pata de culoare” fără de care nu-ți poți închipui Timișoara veche, fără de care n-ai vrea să ajungi să vezi Timișoara nouă… E Rosh Hashanah, deci ne repetăm, în gând, fiecare, înainte de a ajunge la sinagoga din Cetate, formula magică, replică – răspuns, prin care se trece, cu bine, pragul dintre ani.
Am pus încă de dimineață pe pagina mea de Fb un shofar, cu mere și miere lângă el. Cine știe, știe, cine nu, ori va întreba, cândva, ori e dintre-aceia care nu-nvață niciodată, și care pot trăi și metaboliza la nesfârșit cu doar spațiul de lângă ei. În Timișoara veche, noi am fost deprinși altcumva, și ne bucurăm prietenii vechi prin alăturare, prin îmbrățișarea în momentele de sărbătorire sau comemorare, prin deschiderea de a fi aproape la frumoasa întindere de bucăți de măr înmuiate în miere, de piază bună.
Pentru mine, întâlnirile în ”teritoriul diplomatic” al sinagogilor din oraș au fost – cu foarte vagi excepții – reconfirmări și recunoașteri gen ”soartă bună” (că tot s-a dus recent și Vasile Andru) – spus simplu, trebuie că cei cu care mă intersectez aici sunt dintre cei sensibili la vibrația veche și bună a orașului, cu respect și dragoste față de alteritate, cu un oarecare ștaif, ca un apus de soare întâmplat lângă o mare caldă, chiar dacă după un mic cutremur.
Cutremurele, de toate felurile, au devenit o constantă în viața unei mici comunități evreiești din România. Împuținarea care macină, lipsa de atenție din partea autorităților, relațiile uneori ciudate, desfășurate sub semnul unui ecumenism mimat, cu majoritarii, sunt doat unele dintre mișcările tectonice nenăscute sub zodia tihnei, care pun la încercare viața evreilor rămași în Timișoara, și a celor din jurul lor. Și iată că, la această intrare într-un nou an, cadoul sorții a fost încă unul dur.
Luciana Friedmann, zâna cu ochi verzi cu care am împărțit băncile facultății, o vreme, și care conduce deja de niște ani Comunitatea Evreilor din Timișoara, vorbește celor care, chiar pe o ploaie câinească, au umplut sinagoga, despre ultimele încercări. Marea furtună din Banat, de la mijloc de septembrie, pe lângă că a omorât oameni și păsări și copaci, lângă noi, a dus la avarierea gravă a unor clădiri, iar printre ele este și Sinagoga de pe Strada Reșiței.
În seara furtunii, primul drum l-am făcut pe Reșiței, la sinagogă. Aflasem că a căzut acoperișul, mototolit de furtună, și una din turle. Nu era vorba doar de curiozitate jurnalistică, de dorința de a fi acolo unde s-a întâmplat ceva important – era vorba și despre prieteni. Prieteni a căror casă, una din trei, ajunsese într-o stare gravă și tristă. Am plecat de acolo cu Stelele lui David în mână, încercând să nu am mișcări repezite, de hoț.
Știu ce trebuie să fac de arde o biserică catolică lângă mine, din cursurile pe care le-am făcut la Vatican – încerc să salvez ostia. E lucrul considerat cel mai important în acea casă de rugăciune. În această casă de rugăciune, de după furtună, bănuiesc că ce e pe interior stă bine, dar alt simbol aparte e jos și, la câți srângători sunt în jur, mai bine vine cu mine. E ciudat. Acum vreo 25 de ani, o Hanuka aici. Apoi, mai încoace, acum vreo 12 ani, un material al meu, pentru care pozasem aceste stele, începea așa: „Peste sinagogile din Timișoara apun vremurile. Dar ele, cu Steaua lui David în vârf, ca un paratrăsnet, îşi caută geana de lumină”. Acum, stelele astea sunt jos, în mâinile mele, la mine pe umeri. Oare există formula gen „sacrilegiu de salvare”? Aș fi vrut să nu trebuiască să le ating niciodată. Cu toate astea, mă bucur că le-am putut salva.
Le luăm cu noi, cu Arthur și cu Mihai, în timp ce căutăm să vedem ce alte dezastre au rămas în oraș – inclusiv la Sinagoga din Traian. Între timp, Luciana, pe care o anunțasem ce și cum, și ce am la mine, mă roagă să ne sunăm urgent. Și se bucură. Și, încet-încet, încep să mă conving că nu am făcut un lucru rău, că are rost. Suntem deja la Traian, sinagoga de aici nu are mai nimic, putem pleca spre intrarea în oraș unde poarta de intrare, din căpușeli, a Municipalității, a omorât un om.
Cândva ajungem și la Comunitate, și facem predarea efectelor. Ce lumină te umple, când poți ajuta! Iar un simbol e important – e ceva de unde începe durerea sau, după ea, vindecarea.
Dar evreii noștri au o capacitate de a se organiza și a se vindeca deosebite – în câteva zile, nu mult, vreo două, sinagoga lovită de furtună e iar acoperită, iar prietenii ce țin de ea au tăria și de a se organiza pentru noul an, primindu-ne cu zâmbet.
Despre încercarea aceasta ne vorbește Luciana, în seara care ne-a strâns laolaltă. Parcă toate aviversările evreilor sunt și, măcar un pic, comemorări. Dar e bine să fie așa – să nu se uite nimic, să se așeze toate întâmplările la locul lor, să se cumpănească și să se învețe ceva după ele. Și mă simt iar evreică, odată cu ei, din vreo genă pierdută a familiei – nu legat de credință, ci doar prin felul în care mai poți privi viața, dincolo de vizeta ta, din unghi aparte, iscoditor altfel, și altfel înțelept.
Luminile, rugăciunile, speechurile, amintirea numelui lui Nicolae Corneanu pe care Marius Florescu, preot ortodox, o face, firesc, în această sinagogă, fotografiile, îmbrățișările, merele, strugurii și mierea, și, afară, ploaia ca un câine ud, care se gudură, acum, dacă tot n-a reușit să ne ține departe. Mierea aceasta. E ceva cu ea. E aparte. Și atunci mă lovește amintirea din copilăria mică. Și strada pe care atunci, acum aproape 40 de ani, se ajungea cu un tramvai ce pornea din apropiere de noi, cei de-acum, în capătul îndepărtat al Ronațului, unde vecina de lângă noi, din stânga noastră, rupea copiilor din pâinea ei, deși aveam și noi, toți – mierea asta aparte e din același regn al împărțelii bune, al bucuriei de-a te învecina tihnit cu cel de lângă tine.
Zâmbesc tinerei pe care apucasem să o-ntreb de miere – ea-mi răspunde cu o etichetă, răspunsul adevărat e, probabil, în amintirea de demult, în amintiri ce tivesc cu fir aurit sau de zgură, totul, după felul evreilor noștri-nțelepți, pe al căror teritoriu fiind, boala se ia, de bine.
Sunt în preajma mierii și merelor, la finele zilei de lucru, o zi în care a înghesuit în ea și una din cele mai încercări din viața mea, și mă cred deja la momentul relaxării de dinainte de somn sau leșin, când o doamnă drăguță, care-mi zâmbise toată seara, cum mă foiam, pozând, fără să știu cine e, mă întreabă ce senzație am trăit, cu Stelele lui David în mâini. Aha – de aia mi-ați zâmbit cât lucram – zic. Aprobă. Și-i spun de șapoul articolului de demult, și mă lovește un val de emoție, în ușa sinagogii, și-mi zic că, uite, nu știm niciodată când se termină o zi, sau de unde începe și se termină un rost, un rostru.
Și nu se termină nici așa – puțin și mai târziu, la masă cu prieteni, printre prieteni, bucuria pâinii frânte (da, alt simbol ce are și traiect religios) transformată în bucuria mierii cu mere, ajunge la cel mai neobișnuit (în bine) vin pe care l-am băut în viața mea, și vine timpul poveștilor, și decanul meu, Robert Reisz, mă întreabă ce e cu o anumită vorbă pe care i-o tot spuneam, despre evrei, în care mă subincludeam, și-i explic cumva peste capul lui Silviu Rogobete, de la Politologie, tot de la noi, cum e cu legătura mea cu Comunitatea, și întâmplări nostime de demult, și totul curge atâta de cald și de bine de parc-am fi într-o noapte de vară, pe podul Guglie, cu un pahar de ceva kosher în mână, la intrarea în primul ghetou al lumii, într-un moment când, încă, totul s-ar fi putut și altfel.
Mai încoace, cu o zi înainte să scriu gândurile astea, mama unei prietene îmi spune, în confortabila absență a fetei ei, că Despi a plâns când m-a văzut în fotografie, cu Stelele lui David în mână. Se pare că are sens, că a ne culcuși împreună în gândul bun, pentru cel de aproape, încă încălzește.
Zile aparte de septembrie, întâmplări aparte. Nu e prima dată când o frântură din lumea credinței își găsește odihnă și alinare în palma unui necredincios. Viața e bizară. Și, probabil, plină de învățături mai greu de deslușit, care doar e bine să fie puse undeva, spre decantare. Am intrat, împreună cu evreii Timișoarei, în noul an, 5778, după tradiția lor. După tradiția noastră, a celor legați în snopi, pe prietenii, un an nou începe mereu cu intrarea pe o ușă, împreună. E prima lecție a Banatului, de care trebuie să avem grijă să nu se piardă, cu… timpurile noi… și cu… oamenii noi…
