Gânduri, la plecarea Regelui Mihai

Plecarea ultimă cea mare, a Regelui Mihai, a dat loc exprimării unor sentimente pe care le credeam uitate, la români. Credeam că oamenii nu au ochi pentru frumusețea, decența și profunzimea lucrurilor spuse de acest om. Dar romanii și-au amintit. Sau au învățat (fie ca modă a momentului, fie onest) câte ceva despre Rege. S-ar putea da doctorate în sociologie, legat de felul în care au trecut compatrioții noștri prin dispariția Regelui Mihai. Poate se vor și face, cândva.

Am cunoscut mulți monarhiști de conjunctură, în ani. Ei nu sunt decât o mulțime subinclusă a „românului de conjunctură”, a „liber-schimbistului”. Dar nu despre ei e vorba acum, ci despre ceilalți. Pentru cele mai multe zile din cele ale doliului, am tăcut. Murea un vis. Un vis păstrat ca o scânteie mică, undeva în inimă. Și atunci nu prea e mult de spus. Și apoi i-am văzut pe ei. Pe oamenii frumoși.

M-au mișcat sutele și sutele de mesaje pe care le-am citit, în presă și pe Facebook, în zilele acestea. Fusesem de față la un strop din pregătirile Belgiei pentru înmormântarea Reginei Fabiola și m-a mișcat, dar, de data asta, era personal. Pe lângă amici vechi, pe care îi știam cu convingeri monarhiste, asemeni cu ale mele, am descoperit simpatia față de monarhie, sau măcar față de Regele Mihai, și la alții. Probabil târziu pentru monarhie, dar bine pentru cei rămași, ca să mai cernem puțin apele dintre noi. Sigur, acum suntem, iar, divizați de o problemă teoretică – „ea” sau „el”, din cei rămași – și mă limitez la pronume, ca să nu intru în aberațiile gen cine e prinț, cine principe, cine „păstrător”, cine paharnic și cine securistul de servici.

Primul mesaj la care am simțit, iar, acea sfâșiere tăcută a inimii, de „trist și târziu”, a fost la mesajul prietenei mele din Timișoara, Monica Vidoni, în care vorbea despre bunicul ei, și amintirea lui, păstrată prin ea, legată de Regele Mihai. Și atunci mi-am spus că, într-una din zilele astea, o s-o scriu și eu pe a mea, ce vine de la bunici. Apoi s-a mai întâmplat ceva.

Un om bun și blând, pe care îl respectam, și cu care făcusem lucruri frumoase împreună (mi-a fost aproape și când am lansat, la Timișoara, volumul „Cardinalul Todea – Omagiu – Centenarul nașterii” – publicat la Galaxia Gutenberg, în 2012, atunci când alții au stat departe, din prostie sau frică), a… murit. Am aflat, după, că se supărase când cu discursurile televizate ale unor fățarnici, de după moartea Regelui. Revoltă, inimă, s-a dus. Nu îi voi trece numele pentru că nu am cerut acceptul familiei. Dar, și în amintirea lui, pentru că… nu mai e altceva de făcut, acum, m-am hotărât să strâng un strop din litania asta care a cuprins țara. Un doliu nu impus, ci auto-impus. S-ar fi bucurat…

E un strop subiectiv. Au fost sute și sute de postări care m-au mișcat. Zeci de discursuri în care s-au spus lucruri înțelepte, despre Regele Mihai. Sigur, ar fi fost mai de folos să se spună în anii ’90. Așa a fost să fie… Mă bucur că am avut acces la gândurile unora dintre cei cu care comunic pe rețelele de socializare, și că le-am putut citi deja. Cum ele sunt publice, le voi da mai departe, citându-i cu numele celor ce le-au scris. Nu cu funcțiile, nu cu titlurile. Să ne aducem aminte de ritualul de înmormântare al Habsburgilor (a se vedea la Împărăteasa Zita, în 1989, și la Prințul Otto von Habsburg, în 2011, unde preotul capucin păstrează poarta criptei închisă, atunci când ceremonierul îi spune titlurile defuncților, și o deschide doar la numele simplu, urmat de „un muritor păcătos”. Oameni și gânduri. Un mănunchi. Voi păstra grafia lor. Adaug și mesajul meu, ca mulțumire pentru bunicii mei.

Ar durea ca aceste gânduri să se piardă. Nu știu ce rămâne după ele. Ce va da retorta neamului ăstuia din atâta simțire. Eu am învățat Imnul Regal, de mică, de la bunica, pe ascuns. Și n-am scris niciodată „Regele Mihai” cu literă mică, în 25 de ani de presă. E bine să ducem amintirea lui pe mai departe, celor care vin. Poate și așa. Cu lucrurile spuse zilele astea, de doctori, jurnaliști, politicieni, artiști, preoți – sau, mai bine zis, simpli oameni ce au suferit la moartea Regelui Mihai…

Monica Vidoni

Drum bun Regelui

Cand eram copil, bunicul, demult plecat si el dintre noi, imi povestea lucruri din al doilea razboi mondial. Era foarte tanar pe atunci, in scoala de ofiteri. Spre finalul razboiului i-a scos si pe ei din scoala si i-a bagat pe front si in garzi.

Bunicul a povestit ca a fost in garda regelui in ziua in care acesta a abdicat si a parasit tara. Ultima oprire a trenului regal inainte de a iesi din tara a fost la Chisineu Cris, care era pe granita atunci.  Garda s-a dat jos din tren si a mai dat onorul pentru o ultima oara. Regele a coborat si a dat mana personal cu fiecare soldat. Erau aproape de aceeasi varsta, toti prea tineri pentru vremurile pe care le traiau. Povestea bunicul ca stateau toti drepti, cu armele in onor si le curgeau lacrimile pe gulerele uniformelor. Apoi trenul s-a pus incet in miscare. Si asa s-a schimbat istoria. Acum nu mai conteaza. Drum bun…

Tudor Fărcaş

Pe 16 decembrie 1989 la Timișoara începe revolta anticomunistă. După exact 28 de ani, la 16 decembrie 2017 e înmormântat simbolul ei.

”Cea mai frumoasă coroana regală este încrederea și dragostea românilor.”

Regele Mihai I al României

1921 – 2017

Cotizo Draia

Cei care isi varsa veninul inutil impotriva regelui Mihai in aceste zile nu fac decat dovada unei inculturi si proaste-cresteri sinistre. Putem sa respectam optiunea republicana, dar nu si manelismul republican.

Liviu Mihaiu

Cred că românii au plâns azi la fel de mult ca la pierderea Basarabiei.

Oana Monoran

Tatăl meu și-a dorit din tot sufletul întoarcerea Majestății Sale în țară. Am crescut cu acest portret al Regelui Mihai în casă, o pictură înaltă de aproape doi metri realizată de Nicolae Popa. În 25 aprilie 1992, îmbrăcat în unul dintre paltoanele lui în care arăta atât de elegant, cu un buchet mare de flori în mână, l-a întâmpinat pe Regele Mihai la Putna. Avem și acreditarea de presă de atunci, am postat-o pe site.

Marilena Rotaru

Momentul decembrie 1990 povestit de Regele Mihai.

„În timp ce colegii mei își strâng aparatura îl rog pe Rege să facă filmul venirii în România din decembrie 1990. „Nu-i o amintire plăcută, dar românii trebuie să cunoască adevărul. Inițial am vrut să vin în 1990 de Paște. Am luat legătura cu domnul Paleologu- era ambasador la Paris – rugându-l să transmită guvernului această hotărâre a mea. Am fost vizitat de ambasadorul României la Berna pentru a pune la punct problemele de viză și pașaport. Totul părea pregătit și, când urma să mă urc într-un zbor regulat spre București, autoritățile române mi-au anulat viza. Am lăsat să mai treacă un timp. De Crăciun am făcut altă tentativă. Doream să mă reculeg la mormintele bunicilor mei de la Curtea de Argeș și să merg la Catedrala din Timișoara. Principesa Margareta se afla în decembrie la București. I-am cerut să-l informeze pe Petre Roman în legătură cu venirea mea. Principesa a obținut destul de greu o audiență la primul ministru care i-a spus că nu era momentul potrivit. “Porțile României sunt închise pentru Rege ? a întrebat Principesa Margareta.” “Nu, bineînțeles că nu”, a răspuns Petre Roman. Fiica mea mi-a telefonat și mi-a relatat convorbirea. I-am spus imediat că sosesc. Între timp renunțasem să merg la Timișoara, doream doar douăzeci și patru de ore, la Curtea de Argeș. Margareta i-a adresat lui Petre Roman o scrisoare prin care îl informa despre decizia mea.  Am închiriat un avion particular la Geneva pe numele unui fotoreporter care ne însoțea. Eram șase la bord: Regina Ana, prințesa Sofia, secretarul meu român, un membru al gărzii personale, englez,  fotoreporterul și cu mine. La aeroportul Otopeni se știa doar că vine un avion din Elveția, nu că eu eram în el. Am aterizat, un microbuz  a venit și ne-a luat și … s-a aflat. Am fost primiți de șeful aeroportului, cordial – cred că împărtășea cauza noastră – ne-a oferit salonul de onoare și ne-a spus că nu ne vor controla bagajele. Ne-a ștampilat pașapoartele, totul era cât se poate de normal. Era puțină lume în aeroport din cauza unei greve. Doi soldați de gardă mi-au adresat salutul militar, iar vreo treizeci de lucrători din aeroport au aplaudat venind în jurul meu. Le-am urat Crăciun fericit și-am ieșit către cele patru automobile închiriate. Când să plecăm, am fost opriți de un bărbat venit în fugă din aeroport, care ne-a cerut pașapoartele pentru o ultimă formalitate. I le-am dat bineînțeles, au rămas la Otopeni două persoane pentru a le recupera și am plecat spre București, la doamna Mezincescu. Acolo se aflau mulți ziariști străini și o echipă de la TF1. Cum am ajuns, un telefon ne anunța că formalitățile cu pașapoartele vor dura mai mult și mi se recomanda să-mi continui drumul. Am plecat spre Curtea de Argeș. După o oră, la intrarea în Pitești, ceva ce semăna cu un accident, ne-a oprit. Un stâlp de telegraf bara șoseaua. Erau vreo trei mașini de poliție și cam douăzeci de automobile civile. Imediat ce am oprit am fost înconjurați de polițiști cu pistoale mitralieră în mâini. Echipa de filmare de la TF1 care ne urma a pus un proiector pe acel loc și a început să filmeze. Asta a făcut ca armele să dispară imediat. Dacă nu erau cei de la canalul 1 al televiziunii franceze nu știu ce-ar fi ieșit! Un colonel de poliție ne-a ordonat pur și simplu cu brutalitate să ne întoarcem la Otopeni și ne-a acuzat că am trecut frontiera fraudulos. Mai mult de două ore am discutat fără nici un rezultat. La unsprezece seara ne-am întors în cele din urmă, escortați  de  foarte multe mașini ale poliției, cu girofarurile în funcțiune. Echipa de ziariști care ne urma se înmulțise considerabil. La un moment dat, în loc s-o ia spre aeroport, polițiștii ne îndreptau pe un drum în plin camp. Mi-am dat seama și i-am cerut șoferului să întoarcă. Zece mașini  apărute din întuneric ne-au blocat. Fiica mea și secretarul meu s-au angajat în alte discuții care au durat până la patru dimineața. Un general de securitate a venit în civil de la București să stea de vorbă cu “domnul Mihai”. Am acceptat, dar la aeroport, nu în mijlocul câmpului. Generalul a dispărut imediat. Pe urmă a venit un general de aviație care ne-a  permis  – primise și el un ordin – să pornim spre aeroport. Ajunși la Otopeni n-am avut voie să coborâm din mașină. Ni s-a spus că un avion militar românesc ne va duce în Elveția. Am protestat susținând că același avion cu care venisem să ne înapoieze. Generalul pretindea că echipajul elvețian era “beat mort”. Bineînțeles că n-am crezut, iar ulterior am aflat că piloții fuseseră sechestrați în aeroport, ca nu cumva să aterizăm în alt oraș din România.

Fiicei mele Margareta nu i s-a permis să vină să mă îmbrățișeze la aeroport. La un moment dat un colonel venea în fugă cu pașapoartele noastre în mână. Înainte de a ni le înapoia, ofițerul care îl deschisese pe al meu, i-a spus polițistului: “Priviți! Este ștampilat bine. Totul a fost în ordine.” Încercuiți de polițiști, am fost conduși pe pistă și am văzut un avion românesc de construcție sovietică. “Dacă nu vă grăbițí avem și alte mijloace de a vă urca în avion”, a spus unul dintre polițiști. Am decolat la șase fără un sfert dimineața, după douăsprezece ore de la plecarea din Geneva… Asta a fost…”

Daniel Man

Rămas bun, Majestate! Va urma un val de ipocrizie şi câteva regrete sincere…

Roxana iliescu

In plus fata de toate exprimate zilele acestea, cuvintele mele ar fi de prisos.

In schimb, va spun sincer ca i-as inchide pe mulți intr-o camera unde i-as pune sa citească și sa reciteasca de mii de ori Discursul Regelui Mihai din Parlamentul României, din 2011.

Iată câteva fragmente:

„Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

(…)

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

(…)

A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.”

Condoleanțe membrilor familiei regale!

Rămas bun, Majestate!

Radu Pruteanu

Am fost in Piata Palatului. Interesante emotii. Acum stau intr-o cafenea de pe Brezoianu, am in fata o bere artizanala si o latte – ambele produse imperialiste si capitaliste – si incerc sa imi cern sentimentele inca proaspete.

Am avut ochii incarcati de lacrimi. Nu sint nici militaros, nici religios, dar ceremoniile care onoreaza un om in care am crezut, chiar daca doar la nivel de simbol, ma misca.

Dar nu pentru Rege am plins. Am plins pentru fiica-mea. Are trei ani si habar n-are ca oamenii pusi in functii inalte si platiti din bani publici sa aiba grija de ea, de sanatatea si de educatia ei, se pregatesc sa-i asasineze orice sansa la un viitor decent in tara in care s-a nascut.

Am plins pentru mine. Aveam 16 ani in ‘89. Acum am 44 si simt ca partea aia in care aveam puterea, entuziasmul, naivitatea sa cred in ceva s-a cam dus. In 28 de ani, visurile mi-au cam fost calcate in picioare de iliestii, romanii, constantinestii, basestii si taricenii dintr-un partid ori altul. Ramine undeva o licarire de speranta, dar e departe, ingropata in dezamagiri si pesimism.

Am plins pentru tara asta, pe care hotii si banditii se pregatesc sa o incalece definitiv, dupa ce 70 de ani au umilit-o si sodomizat-o din toate pozitiile. In ‘47 au impins-o pe sine stabilindu-i destinul. In ‘90 Iliescu i-a mai futut un sut in cap condamnind-o definitiv cind Piata Universitatii ori intoarcerea Regelui incercau sa agate cu disperare Romania de un alt viitor. Acum, odata cu florile calcate de cauciucurile noi ale BMW-urilor sclipitoare din coloana funerara a lui Mihai Intiiul, a venit si trenul care a tavalit-o si zdrobit-o definitiv. Imaginile cu Dragnea stind cu curul pe marginea scaunului la catafalcul Regelui, miscindu-si agitat ochisorii vicleni evitind parca orice privire, avindu-l in dreapta pe un Tudose care batea un fel de darabana cu degetele, nerabdator ca ceremonia asta bizara pentru el sa se incheie odata, mi s-au parut extrem de sugestive.

Am plins pentru aia care fix acu’ 28 de ani strigau „Jos, Ceausescu!” in Timisoara. Sau pentru aia care faceau acelasi lucru citeva zile mai tirziu aici, in Bucuresti. O coincidenta ironica face ca fix in aceeasi piata, azi marcata pompos cu un cartof in bat, acum 28 de ani mureau oameni in timp ce tovarasul Iliescu, scaldat in lumina reflectoarelor, instaura panica de la balconul fostului CC al PCR, indemnind racanii de 19 ani cu Kalashnikoave sa traga, sa apere Revolutia.

Am vazut azi oameni tineri si batrini in piata. Unii au strigat numele Regelui, altii au invocat o salvare prin monarhie. Cam tirziu. M-as bucura insa sa vad ca duminica, in alta piata, romanii vin in numar de 10 ori mai mare sa strige numele tarii pe care alti romani au pus deja gheara si sint gata sa ii dea, oficial, lovitura decisiva. Si as mai vrea sa vad ca oamenii aia imbracati in uniforma militara, aviatori, infanteristi, marinari ori jandarmi gindesc cu propriul cap, ca “intorc armele”, ca in laudatul ‘44 sau ca in tragicul ‘89, si trec din nou nu “de partea poporului”, ci de partea tarii.

Cam atit acum ca mi s-au terminat berea si cafeaua. Ma duc sa vad „revolutia la televizor”, cum face romanul. Hai, Romania!

Dan Negru

In ‘92 am trecut cu Dacia mea de atunci prin Petroșani și un nene la un semafor a urlat la mine “regalistu’ ma-tii” aruncandu-mi o cărămida in parbriz doar pentru ca aveam număr de TM. Unde erau monarhiștii astia mulți pe care-i văd azi la televizor cand ăla mi-a spart parbrizu’? Televiziunea ca breasla l-a “îngropat” prima data pe Rege in anii ‘90 cu aceeași vanitate cu care-i poarta acu’ sicriul !

Mihai Mihuț

S-a stins Regele Mihai… Dumnezeu sa-l odihneasca in pace. A fost un om deosebit; o spun cunoscandu-l prin corespondenta de dupa revolutie si prin vizitele prietenilor mei la el acasa.

Devenise rege in 1927 la varsta de 6 ani, insa in locul lui Romania a avut parte de tot felul de uzurpatori si domnitori impusi de puteri straine, ori „emanati” ai republicii: Carol al II-lea fustangiul, Antonescu fanaticul, Gheorghiu Dej prietenul lui Stalin, ceausescu macelarul poporului, ilici parintele mafiei, Constantinescu marele fricos, Basescu taietorul de salarii, pensii si spitale…

A apus un simbol al Romaniei, unul care a stiut ce inseamna razboiul si diplomatia, care s-a luptat din rasputeri pentru tara sa. Ma astept sa vad toti ipocritii, toti cei care l-au persecutat si l-au batjocorit, aliniati in primele randuri la inmormantare.

Majestate, o sa ne lipsiti.

Viorel Şerban

Mă miră tenacitatea și redundanța informațiilor și imaginilor despre Regele Mihai. Pare o ironie a sorții să nu-l bagi în seamă, cât a fost în viață, și sa-i ridici osanale prelungite -12 zile-, pe toate căile posibile, la toate nivelurile, acum, după ce a murit la o vârstă venerabilă. O doză mare de fariseism (sigur) și/sau s-a primit ordin de undeva și/sau se sugerează (degeaba!) vinovăția tuturor românilor. Am fost contemporan cu oameni care s-au săvărsit dupa ce au facut istorie (buna, rea, nu conteaza): Papa, Kennedy, Brejnev și alții, în era TV; la ei în țară, a durat câteva zile, cu tot cu mausolee, cu înmormântare. Tot ce este prea mult, nu e bun, fiindcă poate naște atitudini contrare. Părerea mea!

Eu mă plec, cu respect, în fața memoriei sale de om blajin, la fel ca în fața oricărui om care moare, și cred ca asta ar trebui să conteze. Dumnezeu să-l ierte.

Miriana Pelivan

Intram in normalitate.Bul Gh Lazar nr 40 usa de intrare in bloc????imi vine sa ma mut pe aceasta scara.Jos Palaria si o reverenta in fata tuturor locatarilor

Doru Căstăian

Nu ştiu să spun nimic care să mi se pară de bun simţ în momente din acestea. Am rămas mai mereu prostit în faţa morţii, dar când cel care moare duce către eternitate atâta istorie, absurdul mi se pare şi mai stupefiant. Mă gândesc, însă, că este şi poticneala asta o formă de respect şi de afecţiune. Rămas bun maiestăţii sale.

Dorel Săndesc

Doctorul și Călusarul Regelui Mihai.

În 1996, cu ocazia vizitei Majestatii Sale Regele Mihai în România, care a început de Paști la Timișoara și a continuat cu un pelerinaj prin țară, în special pe la mănăstiri și obiective istorice, am avut onoarea de a fi selectat ca medic al Majestatii Sale și  Familiei regale ! Am primit pe fax fișa sa medicală, l-am consultat- și am constatat cât era de sănătos!-, am comunicat, l-am cunoscut așa cum puțini oameni au privilegiul să o facă. Desigur că după această vizită am păstrat legătura cu Casa regală. Ultima dată l-am întâlnit pe Rege acum vreo 4-5 ani, când m-am deplasat la Săvârșin(împreună cu colegul Claudiu Macarie) pentru că nu se simțea bine. Nu era nimic grav, o ușoară amețeală după o cursă cu ATV-ul pe coclauri…I-am recomandat să reducă dozele de antihipertensive, să bea un pahar de vin roșu seara, iar dimineața o bucată de ciocolată neagră și ceai verde. I-a plăcut mult și a spus: „Iată un doctor bun: scoate din medicamente și îmi dă vin și ciocolată!”!.

Dar cea mai specială amintire este de prin anii 2000, când am organizat la Săvârșin o sărbătoare tradițională în onoarea regretatului mare Profesor Petre Drăgan. În prezența Familiei regale și a invitaților, am jucat Călusarul împreună cu consătenii mei din Munții Orăștiei. Spre marea lor surpriză, Regele și Regina și-au recunoscut „doctorul”  pe scenă și au venit, ne-au felicitat și îmbrățișat, lăsând în sufletele noastre o amintire de neuitat, alături de atâtea altele.

Dumnezeu să îl odihnească și să  ocrotească sufletul Regelui Mihai !

Dorothea Iordănescu

La Mulți Ani, Nagymami! Azi, de ziua ta, ne-am uitat cu toții, împreună la înmormântarea Regelui tău drag. Să ne trăiești cât mai mult…oamenii cu adevărat modești, așa cum a fost Regele și ai fost toată viața ta și tu, nu prea mai există…

Ruxandra Giuglea

Nu stiu voi ce ati simtit astazi dar pentru mine a fost zi foarte trista, o zi cu o incarcatura emotionala mare. Ceea ce am vazut si trait azi, nu se va mai intampla niciodata. A fost o lectie de istorie.  Intr-un timp scurt, de cateva zile, multi romani au realizat ce a pierdut Romania. Din pacate oamenii realizeaza mult prea tarziu ceea ce au pierdut.

Nu am cum sa nu-mi aduc aminte, povestile bunicilor mei despre Regele Mihai. Bunica mea imi povestea, in acele timpuri cand  nici nu aveai voie sa-i pronunti numele, de cate ori avea prilejul despre Regele Mihai, despre tot ce a trait ea in acele vremuri si cat de mandra a fost de acele vremuri…

Bunica avea o insigna cu coroana regala, pe care a tinut-o mereu…undeva ascunsa dar imediat la inceputul anului 1990 a pus-o la loc de cinste alaturi de o fotografie a Majestatii sale si ii simteam bucuria pe care o avea de fiecare data cand auzea o veste despre Regele Mihai…si de speranta ca ar putea reveni in tara.

Azi am avut acea senzatie ca o parte din Romanie a fost dusa pe ultimul drum.

Va rog sa nu ma judecati si nici sa nu comentati daca nu simtiti la fel ca mine. Va multumesc!

Drum bun Majestate!

Adrian Orza

Una din nefericitele apucaturi ale societatii noastre romanesti e ca  ne-am „ingropat de vii” valorile  umane, de-a lungul istoriei.  Le-am tradat, le-am vandut ,le-am izgonit, le-am ponegrit sau le-am ignorat. Abia dupa ce au murit cu adevarat am inceput sa le descoperim si  sa le apreciem. Fie din ipocrizie, din falsa apreciere sau pur si simplu  asa cum e normal, din real respect. Abia la catafalcul lor ne-am recuperat, macar si pt o clipa imaginea a ceea ce am fi putut deveni, daca stiam sa punem in valoare  acesti oameni pe care istoria si vremurile i-au harazit pt acest popor. Tardiv insa. Pentru ca de fiecare data,  se ingropa nu doar trupul acestor oameni providentiali ci si partile din viitorul ce il puteau aduce.

Ramona Băluțescu

In casa mea, Regele nu a trebuit sa „vina”, dupa vreo moda, revolutie sau zodie ce aducea zvon de capatuieli. A fost intotdeauna. Bunica tinea monede cu chipul lui in sertarul noptierei noastre, si am crescut cu Regele Mihai la cap, asa, ea vorbindu-mi din timp despre el. Din timp, ca sa inteleg.

De Craciunul din 1992 am ramas de serviciu in Redactia Timisoara. Aveam o agenda albastra la mine, si m-am asezat pe scaunelul de la fax, cu ea alaturi, cum se golea redactia. Am ramas doi, eu si cu Ion Monoran (Oana, te taguiesc pe tine, in amintirea tatalui tau). M-a intrebat de bag tromf (una din vorbele lui, cind ne intreba de aducem materiale tari). Am vorbit putin despre singuratatea din jurul Craciunului. Nu aveam cum banui ca al lui va fi ultimul. Mono e cel care oprise tramvaiele in Revolutie, la Timisoara…

Dupa ce a plecat Mono, m-am pus si am scris un fax Regelui, luind numarul din Versoix din agenda mea albastra cu de toate. Era ceva cu monedele acelea, cu bunica, si cum l-am indragit noi de departe, ca intr-o poveste frumoasa…

Cind s-a strins lumea in reda, dupa Craciun, George Serban (da, ala cu Proclamatia) mi-a facut un scandal monstru ca de ce am dat faxul ala din reda, ca se interpreteaza, ca el nu e monarhist si o sa spuna lumea ca e, si d-asta. Desigur, secondat de unii din „marii monarhisti” decorati, de mai tirziu.

Dar Regele a ramas acolo unde il pusese bunica. Nu in sertar, ci in suflet.

Ramas bun.

Cherciu Avrămescu Laura

Sincer eu nu am deschis tv-ul deloc azi, de altfel nu il deschid decat o data pe saptamana la vocea romaniei, pt ca  ne ferim sa vada copilul toate tampeniile. Dar s-a intamplat sa iau un taxi pt a ajunge impreuna cu Filip in Cismigiu, vroiam sa donam ceva pr Copacul cu haine, iar traficul a fost oprit. Aflasem de la radio de ce, asa ca am luat-o pe jos. Era fix ora la care trebuia sa treaca cortegiul de masini al regelui si multa lume astepta pe trotuare. Ne-am oprit si noi, i-am povestit putin fiului ce se intampla si m-au trecut emotiile si lacrimile cand au ajuns masinile in dreptul nostru. Ma bucur ca am avut norocul de a ma afla acolo impreuna cu el, pt a fi alaturi de ultima pagina a istoriei noastre minunate. Regret ca nu am avut ocazia sa aflu mai multe pana acum despre el, si regret manipularea nesimtita de care am avut parte noi ca popor , in care ne-am intors spatele regelui.

Tiberiu Lovin

Tabloul societății românești. Telegrafic. Azi se împlinesc 28 de ani de când mai mulți români se revoltau la Timișoara, iar unii au fost uciși pentru ca noi azi să fim ceea ce suntem. Stop. Câteva doamne din topul societății au zâmbit și au râs la înmormântarea regelui. Inclusiv Principesa Margareta și prima doamnă a țării. Stop. În curtea Patriarhiei, Principele Duda s-a pupat cu invitații ca la nuntă. A nimerit chiar gâtul unei venerabile lady din  Europa. Stop. Mii de români l-au aplaudat pe Regele Mihai pe ultimul drum și au aruncat cu flori. Stop. Principele Nicolae n-a fost lăsat în trenul regal, pentru că are o relație cu o femeie care nu e de viță nobilă. Asta n-a împiedicat-o pe Margareta să își ia soț un actor moldovean. Stop. Întrebat de un reporter Pro tv ce a înțeles din ziua asta, un puști de 11 ani a răspuns: ”Că a plecat Regele şi am rămas cu comuniştii!”. Stop. Disperată în postări să-și găsească un iubit, o bloggeriță de 27 de ani spune că regele trebuia să moară și el cândva, că nu e Ion Iliescu, și să încetăm cu nebunia asta, ci să facem ceva, că nici nu știm dacă era ceva în sicriu. Încă nu și-a găsit iubit. Stop. Mâine, parlamentarii puterii continuă să atace justiția, prin modificare legilor în favoarea infractorilor actuali și viitori, iar magistrații vor protesta în stradă. Stop. Noi ce vom facem? Fără stop.

Bogdan Munteanu

Când eram mic, jucam cu bunicu-meu un joc de cărți, se numea Păcălici. Cel care rămânea cu păcăliciu-n mână, primea pedepse. Nu eram foarte inventivi, de obicei, eu trebuia să-l scarpin pe spate, iar el să-mi zică povești. După ce m-am săturat de greuceni și harapi-albi, am comandat altă poveste. Am primit-o – era vorba de o țară mică, de un rege tânăr și bun și cinstit, de un război, de o hotărâre importantă a Regelui, de sfârșitul războiului, de niște oameni mici și roșii care l-au alungat peste mări și țări și-au pus stăpânire pe țară și o conduc și-acum, mă nepoate. Și-am încălecat pe-o șa… Nu prea mi-a plăcut, cum adică și-am încălecat, așa se termină o poveste, nu-i corect! Tura următoare l-am pus s-o zică din nou, așteptam alt final, unde-i Regele, de ce nu s-a-ntors, cum nu poate, ba poate, că e rege! Moșul a tras o-njurătură printre dinți și m-a trimis la culcare. N-am comentat, mai degrabă m-am speriat, mi s-a părut că avea lacrimi în ochi.

Au trecut treizeci de ani de-atunci și uite, sunt pe punctul de a pierde la Păcălici. Chestia e că nu vreau să spun, la nesfârșit, povești cu oameni mici și roșii. Și nici să-i scarpin pe spate înainte de culcare.

Carmen Ottvoss

Si eu am avut un bunic din asta, in tinerete l-au bagat 3 ani la inchisoare grea pentru ca a strigat „ noi vrem paine, nu malai si pe regele Mihai“. Asta nu uit io niciodata.

Lucian Tidorescu

Ca nepot al celui care a condus trenul care l-a dus pe Rege in exil, am crescut cu aceasta poveste. Imi amintesc ca spunea cum stătea lumea in frig, pe traseu, in zona barierelor si salutau toate trenurile, deoarece nu stiau care e trenul cu membrii Casei Regale. Bunicul meu l-a vazut o singură dată, in Gara Curtici când Regele a coborât din tren și a sărutat pământul. Odihnește-te in pace, Majestate !

Doru Braia

ÎNTREBĂRI  CARE  NU-MI  DAU  PACE…

În aceste zile, românii află în amănunt desfășurarea fiecărei secunde din viața Regelui MIHAI…

Uimit, mă întreb și-i întreb, mai ales, pe colegii mei jurnaliști, dar și pe întregul Corp didactic românesc, pentru ce nu a fost posibil să se întâmple așa ceva vreme de 28 de ani ?!?!

Pentru ce, în afara câtorva sporadice semnale corective, i-a fost ascuns poporului ADEVĂRUL și nu a fost lămurit de unde i-ar începe Dreptatea ?!?!

Pentru ce Istoria noastră a rămas atât amar de vreme doar la rangul de maculatură și nu i-au fost deslușite plenar toate meandrele prin care a trecut această chinuită Țară ?!?!

Pentru ce meschinăriile unor grupuscule veroase au avut mereu prioritate în fața jaloanelor fundamentale ale unei Națiuni ?!?!

PENTRU  CE ?!?!…

Horațiu Buzatu

A murit MS Regele Mihai I. Niciodată nu am mai avut un sentiment atât de acut că România se pierde. A trecut aproape un secol de la Unirea cea Mare, dar românii de azi nu mai sunt la fel de uniți ca atunci.

Dumnezeu să-l odihnească …

Liviu Mihaiu

1. Singurul șef de stat român pentru care suntem și am putut fi respectaţi in lume in ultima sută de ani
2. Singurul aristocrat de care comunștilor le-a fost frică punându-l sub urmărire continuă timp de peste 50 de ani. inclusiv după Revoluţie
3. Singura persoană care a transferat calităţile sale de om regalităţii române după 1947.
4. Singurul rege din lume care ar fi domnit 90 de ani dacă Lenin nu ar fi ajuns in Rusia.
5. Singurul rege din lume care a fost elogiat și decorat și de Rusia comunistă și de SUA.
6. Singura om la al cărui discurs in Parlamentul României, partidele au intrunit unanimitatea unei tăceri desăvârșite, ridicându-i pe toţi deasupra condiţiei lor politicianiste
7. Singurul conducător de stat român despre care a scris elogios toată presa internaţională și al cărui destin a fost urmărit intr-un documentar in peste 28 de ţări. (https://ok.ru/video/368935963173)
8. Singurul român providenţial de a cărui decizie cel de-al doilea război mondial a fost mai scurt cu 200 de zile și cu sute de mii de victime
9. Singurul monarh care și-a amuţit adversarii săi tradiţionali făcându-i să se plece și să-l respecte și pe cei mai aprigi republicani.
10. Singurul român a cărui moarte a fost providenţială intru oprirea războiului româno-român in care ne aflam până azi și care s-ar fi putut transforma intr-un război civil chiar in aceste zile.

Theodor Paleologu

Imensa tristete.

Adrian Papahagi

L-am întâlnit o singură dată pe Regele Mihai, prin anii ’90, la o ceremonie, în Paris. Scurta strângere de mână a monarhului mi-a transmis, pentru o clipă, un fior sacru, ca şi cum nu m-ar fi atins un muritor, ci o ființă de dincolo de lume şi de timp. Port încă amintirea acelui fior şi îl retrăiesc de fiecare dată când mă gândesc la ultimul monarh al României.

Dumnezeu să-l odihnească pe greu încercatul Rege Mihai!

Le transmit condoleanțe tuturor celor care au fost apropiați de ultimul nostru Rege şi fideli monarhiei, şi în special admirabililor mei prieteni Mihai Anton Angelo Ricci şi Toader Paleologu.

(Foto: Camelia-Snejana Iovanovici)

Mihai Anton Angelo Ricci

Pânà la sfârsitul doliului, nici un ràspuns la  comentarii polemice. Numai momente frumoase si adevàrul asa cum l-am tràit. Desi nu am cerut permisiunea, povestesc clipe intime tràite în casa Majestàtilor Lor. Am surprins – involuntar prima datà – si apoi invitat sà nu mà mai retrag, momentul în care de obicei, copiiii ureazà noapte bunà pàrintilor. Când urca Principesa Margareta de la subsol, de la biroul din secretariat în salon, Regele si Regina se ridicau din fotoliile din care urmàreau stirile din lume . Altetea Sa se înclina cu reverentà iar Regele si Principesa îsi fàceau unul celuilalt , cu degetul cel mare,  semnul Crucii pe frunte. Cunosteam acest gest pe care îl fàcea si bunica mea când mà ducea la culcare. Astàzi ,cu acelasi gest, ne culcàm si noi nepotii. Hadrien cere sà primeascà si ungere cu ulei frumos mirositor adus de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Vedeti, dragi prieteni, de ce Irina si cu mine stim cele ce altii nu stiu. Nu au nici o vinà, dar ar face bine sà tacà.

Mihai Şora

Decât să pronunț cuvinte, aș prefera să păstrez câteva clipe de reculegere.

Regele Mihai nu a fost, pentru mine, «doar» un Rege; a fost un suflet apropiat, de când eram copil mic: așa l-am simțit, așa am ținut la el, așa l-am iubit.

O ființă care și-a păstrat inocența de-a lungul întregii vieți, – a unei vieți lungi…

Este un suflet curat care ne părăsește; sau poate nu ne părăsește; poate stă, prin preajma noastră, și – de-acolo de unde este – ne ocrotește, într-un fel.

Cu toată modestia care-i era, ca să spunem așa, consubstanțială, avea măreția maiestății: simple, zâmbitoare, calde.

Dumnezeu să-l aibă în paza Lui !

Virgil Bercea

„Probabil că unii dintre dumneavoastră vă mai aduceți aminte vizita Maiestății Sale Regele Mihai, în urmă cu 20 de ani, la Oradea. Dacă vă aduceți bine aminte, atunci nimeni nu a vrut să-l primească, doar noi. Și a venit – eu am pozele de-atuncea – în capelă. La intrarea liceului scria Biserica Greco-Catolică vă așteaptă, bine ați venit, Maiestatea Voastră. Apoi a intrat, împreună cu Regina, duși de doi copii. A urcat acolo unde era altarul la data respectivă, și a intrat prin ușile împărătești, pentru că regele, întotdeauna, unsul Domnului fiind, are dreptul. După 20 de ani, Maiestatea Sa se întoarce în casa Tatălui. A fost Regele tuturor românilor. Maiestatea Sa iertat pe toți și totul. Inclusiv acest gest de a nu fi fost primit la Oradea.

 (…) Dar ce rămâne pentru noi, dragilor? Dumneavoastră, care aveți părul alb, v-am auzit cântând Imnul Regelui. Noi, care am fost crescuți în timpul regimului știți, și dumneavostră exact ce am fost învățați. Dar, dincolo de aceste lucruri, acasă ni se spuneu anumite lucruri. Eu am știut constant despre ce înseamnă regale. Un om, un rege, putem să spunem, fără să greșim, de o umilință extraordinară dar de o demnitate regală. Un om care nu a făcut compromiuri de nici un fel. Cât de mare nevoie avem de acest tip de personlități! Este o mărturie a românilor, acum, la București, extraordinră. Nu știm exact ce rămâne dincolo de aceasta. Vedeți, arcul de timp în care s-a încercat o spălare a creierelor, a tuturor, nouă,  fost destul de mare. Amintirile sunt acelea care sunt – har domnului că televiziunile ne spun acuma mai multe despre Maiestatea Sa. Cât ar fi de bine ca noi, romanii să ne regăsim acea demnitate regală, care ne-a fost imprimată dintru început. Un rege dac și un împărat roman. Și, apoi, un rege, care astăzi ni se duce. Reușim să facem niște legături peste timp? Ar fi extraordinar. Apoi, din atitudinea Maiestății Sale ar trebui să învățăm, la fel, sobrietatea. Nu era un tip locvace dar, vedeți, anumite propoziții care apar pe ecranele televizoarelor – cât de multă înțelepciune, cât de mult adevăr, cât de multă demnitate transpar prin aceste cuvinte. Preluăm noi ceva din aceste lucruri? Părerea mea este că Maiestatea Sa se odihnește în împărăția cerurilor doar dacă noi învățăm ceva și dacă nu uităm. Foarte important. Bunul Dumnezeu să-i facă parte cu drepții, să-l odihnească în împărăția cerurilor, iară nouă, românilor lui, tuturor românilor lui, să ne dea lumina, înțelepciunea, demnitatea. Amin.

Daniel Dancea

Acum trei ani, realizam un interviu cu fostul adjunct al Securităţii din Timiş, Radu Tinu. La moartea Regelui Mihai, mi-am amintit un fragment din acest interviu în care fostul securist a folosit, referindu-se la Rege, apelativul „bâlbâitul”.

Nici după moarte, Regele nu a scăpat de ura fostului adjunct al Securităţii din Timiş. În 15 Decembrie, Radu Tinu a postat pe pagina sa de Facebook următorul mesaj: „Neata , stie cineva cat va mai dura circoteca asta televizată cu Mihai Viteza ? Rog un monarhist.să mi zică si.mie o fapta demnă de lauda lui Mihai……nici macar nu si a invatat fufele limba boborului pe care cică l a iubit……parerea mea”.

E şi asta o dovadă a faptului că după ’90 s-au instalat la Putere, tot comuniştii. Iar vorba copilului ajuns deja celebru: „Regele s-a dus şi noi am rămas cu comuniştii”.

Credit foto portret: Emanuel Stoica

Ramona Băluțescu