Suntem într-un an în care mai toată lumea vorbește despre Unirea românilor, aflată la 100 de ani. A devenit o obligație să-ți duci mâna la piept când auzi imnul, și să ai și un rând despre pomenitul centenar, în speech, atunci când faci ceva, orice – academic, instituțional – oricum. Dar, de prea puține ori românii își pun întrebări, deși tema merită. Oare așa trebuia să se facă unirea asta? Oare mai e uzual statul național? Oare autonomia regiunilor distruge o țară? Am discutat despre aceste lucruri, și nu numai, cu istoricul Lucian Boia.
La sfârșitul lui martie, istoricul a ținut o conferință, „100 de ani de la Unirea românilor din 1918. România germanofilă – înaintea și în timpul Primului Război Mondial”, la Timișoara. Evenimentul a fost organizat de Asociația Clubul Economic German Banat, Agora Unit și Universitatea Politehnică din Timișoara. Am parcurs, în principal, pentru interviul pe care l-am realizat a doua zi după conferință, volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918 – Națiuni, frontiere, minorități”, de Lucian Boia, apărut în 2017 la Editura Humanitas. Le mulțumesc Claudiei Florentina Dobre și Simonei Hochmuth pentru ajutorul oferit la realizarea acestui interviu.
Conferința lui Lucian Boia a fost interesantă și a adus nu doar date, celor prezenți, dar, ca la orice interferență cu „universul Boia”, și o invitație, primită cu deschidere de către participanți, spre a gândi împreună, ceea ce s-a văzut la momentul întrebărilor din public, precum și prin răspunsuri. Dar nu mă voi referi direct la această conferință, pentru că unele lucruri sunt atinse și în discuția de după, realizată pentru Oradea Press.
Cine înflorește istoria?
Și încă ceva, la zona de precizări. Cred că există o sumă de români care s-au săturat de „istoria înflorită”, cea roz, când e vorba de țara aceasta. De hiperbolele sfătos-ridicole ale lui Dan Puric. Dar și de discursul naționalist al lui Ioan Aurel Pop. Puric este, sigur, un actor care și-a găsit nișa pentru spectacolul vieții – Andrei Pleșu o spune la obiect: „(…) Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a națiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârșirea”. Ce are Pop în plus? Aceleași ingrediente sunt temperate prin mai multe date, angrenate să dea… cam același rezultat. Și faptul că e istoric, profesor, rector la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, și academician. Pe când am realizat interviul cu Boia, Pop era doar academician. Acum e șef al academicienilor români.
M-am întrebat, atunci când am luat primul interviu din carieră, la Cluj, în 1992, cu Gheorghe Funar (primarul de atunci al orașului), dacă omul chiar crede în naționalismul extrem, și de gust îndoielnic, pe care îl afișa, sau este doar nișa pe care și-a găsit-o, ca să prindă niște voturi. Îmi pun aceeași întrebare, de când am dat de lucrările și declarațiile lui Pop – desigur, cu stropul de ștaif în plus pe care îl au. Și totuși… Boia și Pop formează o axă ciudată, în ceea ce îi privește pe istoricii români. Pot înțelege că și Pop are o nișă, în care crede, sau care îi e convenabilă, dar nu îmi e clar cum de mai reprezintă declarații pe care nu e firesc să le facă un istoric, în mileniul nostru, o momeală la care să se mai prindă ceva. Exact așa cum nu e firesc să dai de o reclamă la Bere Timișoreana drept „Berea românilor din 1719”, cum exista cândva, acum vreo 15 ani. Nu e firesc.
Venit la Oradea în 2014, pentru a lansa o carte în care încerca să îl desființeze pe Boia, pe marginea unui volum în care acesta din urmă decantează istoria de mit (dar o decantează în șapte ediții, cu un număr record de exemplare vândute), Pop spune, printre altele: „Pentru că mulţi dintre foştii mei studenţi sunt aici, mă simt ca acasă. Încă din capul locului, pot să vă spun că nu cunosc niciun istoric mare care să-şi fi denigrat propria ţară. Ne criticăm patria fără să ne dăm seama că e ca şi cum ne-am critica mama.
Cărţile lui Lucian Boia sunt atât de multe şi scoase atât de des pe piaţă încât nu le citeşte nimeni. Din acestea, înţelegem că românii sunt un popor fără identitate, că nu am avut niciodată conducători buni, că nu am avut creatori spirituali pentru că nu prea am câştigat premii Nobel, că nu am avut niciodată victorii militare şi morale pentru că am fost mereu învinşi”.
Ciudat, nu știu să se fi consemnat că s-a ridicat cineva la frazele astea, să plece – dat fiind că nu e frumos să fluieri aberațiile unui academician. Dar acesta este un îndemn spre „istoria roz”. Iar istoria nu trebuie să aibă o anumită culoare. Dacă mamele greșesc, primesc critici. Dacă patriile greșesc (prin exponenții lor, desigur), primesc critici. Sau primesc o înșiruire a faptelor greșite, urâte, triste, mici, desuete. Pentru că ele există peste tot. Iar istoria roz e bună pentru tabloide, nu pentru a fi recomandată de către un istoric. Care își susține declarațiile împănându-le cu termeni ca „nimeni”, „niciodată”, „mereu”.
Întrebări se pun față de orice. Se critică oriunde este ceva de criticat. Se analizează contexte. Se gândește. Se discută. Fără a se idealiza, fără a se cufunda cineva în miturile plăcute urechilor celor ce au nevoie de povești.
Poate aș fi putut avea conturat un răspuns, legat de academicianul Pop, dacă și-ar fi citit tot speechul pregătit pentru deschiderea Congresului Național de Istorie a Presei, din martie 2017, de la Cluj, care fusese trimis participanților, înainte de întâlnire, cu titlul „Reflectarea trecutului românilor în presa contemporană”.
Aveam nedumeriri legate de mai multe pasaje, dar unul îmi stârnea cele mai vii întrebări. Doar că nu a fost dintre cele citite. Îl redau aici: „După cum se vede și după cum este normal, presa noastră reflectă copios viziuni despre trecut, destinate publicului, din întregul arsenal extremist evocat mai sus. Cu alte cuvinte, găsim concomitent în presă clișee accentuat autohtoniste de genul „românul este etern ca timpul”, „românii au inventat acum opt mii de ani scrisul” sau „dacii, adică românii, au stăpânit Europa” sau de genul „românii nu sunt nimic”, „românii sunt hoți și criminali”, „istoricii sunt naționaliști și mincinoși” etc. Interesant este faptul că ambele tabere extreme îi acuză pe istorici, pe de o parte fiindcă nu ar ține destul la români și la țară (toate realități „mari” și „sublime”, prezentate de istorici ca meschine), iar pe de alta, fiindcă ar fi prea cantonați în tradiție, autohtonism și naționalism. Un singur lucru uită acești propagatori de iluzii (ca să nu spun propagandiști), anume că istoricii sunt singurii îndreptățiți, prin meseria lor, să dea mesaje despre viața oamenilor care au trăit în trecut și că istoricii care nu apelează la surse încetează să fie istorici.”
„Propaganda”
„Propagandist” e Boia, pentru Pop – ceea ce nu spusese printre zeci de ziariști, în 2017, la Cluj, era enunțat la Oradea, printre „prieteni”: „De două decenii, Lucian Boia face propagandă în România. Cărţile şi ideile lui se încadrează perfect la acest capitol iar editura Humanitas, moştenitoare a editurii Partidului Comunist Român, care a primit bani de la toate guvernele care s-au perindat la conducerea ţării, este cel mai bun mijloc de propagandă”.
Să spunem că ar fi doar un război între doi istorici. Dar pentru un om care, la Oradea, jongla cu bilele lui „nimeni”, „niciodată” și „mereu”, fără a-i cădea vreuna din mână, e înduioșătoare ascunderea propriei persoane între „istoricii sunt naționaliști și mincinoși”. Și nedumerirea personală: ca ziarist, cu mii de pagini scrise, și cu niște volume publicate, scrieri – oarecum ciudat pentru un congres, azi – care chiar erau pe tema întâlnirii, îmi închipuiam că nu e pierdere de vreme să merg la Cluj cu lucrarea pe care o pregătisem. Atâta doar că… era despre „oameni care au trăit în trecut”. Deveneam, oare, o impostoare, eu dar și colegii mei, iar „istoria roz” a lui Ioan Aurel Pop îl făcea/face infailibil? Să trecem, însă, la culori ceva mai reale ale lucrurilor.
*
„Constituția îți garantează dreptul la opinie”
Ramona Băluțescu (RB): Atunci când auziți cum vor fugi ungurii cu pământul României, datorită lui Lucian Boia, cum vi-i închipuiți, călare sau cum, ca să bifați până la capăt mitul?
Lucian Boia (LB): Nu mi-i închipui în nici un fel, asta-i o manipulare, pur și simplu. Ideea că Transilvania mai poate fi luată de la români, de unguri. Transilvania, dacă lucrurile vor evolua în direcția asta în Europa, spre federalizare, autonomie, mai știu eu ce, asta vor decide românii înșiși, românii transilvăneni sau românii bănățeni. În orice caz, nu mai există în nici un fel pericolul unguresc, ca să spun așa, între ghilimele. Dată fiind și populația. Transilvania, plus Banat, plus toate cele, dincolo de munți, în raport cu Bucureștiul – românii au ajuns să reprezinte o majoritate foarte consistentă. Când s-a unit Transilvania cu România, la sfârșitul Primului Păzboi Mondial, românii erau cam 53-54% adică aveau majoritate dar nu o majoritate foarte mare, însă acuma au ajuns, de la 54%, la aproape 80 %. Populația maghiară a scăzut sub 20%. Și problema nici nu se mai pune. Cum să ia, Ungaria, Transilvania? S-o ia cu milioanele și milioanele de români?…
RB: Încercam o glumă. A doua: legea defăimării va avea, ca poreclă, numele dumneavoastră, sau al Monicăi Macovei?
LB: A, nu știu, eu n-am vreo relație de nici un fel cu Monica Macovei.
RB: Cum credeți că se va întâmpla legea asta, și cum vor curge lucrurile, având-o? De fapt ați spus și ieri.
LB: Cred că legea asta… Sper că legea asta nu va exista, pentru că este, în primul rând, neconstituțională. Constituția îți garantează dreptul la opinie, la exprimare liberă, prin scris sau prin vorbă. Dacă va deveni lege, vom vedea cum se va interpreta. Nu-mi dau seama. Ce înseamnă defăimare, mai întâi. Înainte de a vota o lege, trebuie să înțelegem ce înseamnă…
RB: Termenii…
LB: Termenul respectiv. Deci ce-i aia defăimare. E un cuvânt atât de vag. Dacă eu declar nu-știu-unde că românii nu prea sunt în stare să facă, nu știu, autostrăzi, am defăimat România?
RB: În mod cert. (Râd).
LB: Da? Bine. Atunci n-o să mai spun. (Râde).
RB: Și vă veți conforma? Ieri, la conferință, spuneați că atunci va trebui să ne conformăm. Dar cred că era mai degrabă o glumă.
LB: Eu nu mă conformez la nimic. Eu am ideile mele în cap. Le zic. Cine dorește, le ia în seamă. Cine nu dorește, nu le ia, sau le combate, și să fie toată lumea sănătoasă. Eu îmi urmez drumul meu.
RB: Domnule Boia, la intrarea în Penny Market sunt afișe cu „sărbătorim Unirea”, și așa mai departe. Nu mai pot să cumpăr ouă fără un afiș că cineva sărbătorește Unirea. Eu nu simt că trebuie să sărbătoresc Unirea. Spuneți-mi, credeți că mă includ la crimă de lezmajestate?
LB: Eu cred că tot omul e liber să creadă ce dorește, și să exprime ce are de exprimat, pur și simplu.
RB: Spuneați undeva, de fapt în cartea „În jurul Marii Uniri de la 1918”, „ca și cum singura menire a istoriei e de a justifica România”. Ieri, spuneați de pretențiile statelor, că fiecare poate să emită pretenții teritoriale privind istoria sa, din spate…
LB: Dacă te orientezi după dreptul istoric – ce înseamnă asta? La ce perioadă te referi?
RB: Exact. Cât mergi în spate? Exact asta-mi spunea, în ‘96, Haris Silajdzic – era prim-ministrul Bosniei. „Cine ne dă dreptul la ce moment din spate să ne oprim, pentru a decide că acela este statul care ne convine?”
LB: Păi nu trebuie să judecăm așa. Ceea ce contează nu e dreptul istoric, ci este dreptul natural, cum se numea cândva, adică dreptul fiecărei etnii, sau fiecărei națiuni de a-și avea propriul stat național, și așa mai departe. Dar astea sunt niște lucruri care se judecă în prezent, nu se judecă în raport cu dacii…
RB: Stat național, judecat în prezent? Nu este o noțiune perimată?
LB: A, bine, asta este altă discuție. Deocamdată există statul național.
RB: El există. Dar dacă vorbim despre creații noi, sau despre justificarea creațiilor deja existente, încă trebuie să luăm în considerare statul național?
LB: Bine, putem să nici nu-l mai luăm în considerare. Eu, ce am vrut să spun, e faptul că nu istoria ne ajută în privința asta. Istoria e interesantă, e tot ce vrei, dar… România, așa cum arată astăzi, nu s-a construit pe istorie. România Mare, între frontierele ei, a avut, în fond, ca justificare teritoriile cu majoritate de populație românească. Deci, nu fiindcă au stăpânit dacii în Transilvania, a revenit Transilvania României, la 1918, și prin tratatul de la Trianon din ‘20, ci, pur și simplu, pentru că românii erau și sunt din ce în ce mai mult majoritari pe acest teritoriu.
„Trebuie să ne adaptăm lumii în care trăim”
RB: Spuneați undeva, într-un interviu, că suntem mult mai apropiați de suedezii de acum decât de dacii de atunci.
LB: Era o glumă, în sfârșit, dar bineînțeles…
RB: Asta era replica dumneavoastră – identificarea cu Dacia Mare s-a făcut datorită comuniștilor. Dar iată că o mână de români se declară daci. Încă. Acum. La recensămintele care se fac.
LB: Se declară daci? Avem o rubrică?
RB: Nu mai știu dacă există rubrică, dar poți să te declari ce vrei. Ei, și sunt în jurul Hunedoarei, Orăștiei, oameni care se declară daci. Este un curent de genul ăsta.
LB: Păi, dacă le face plăcere, să se declare daci…
RB: Sigur. Dar, în același timp, sărbătorim Dragobetele, despre care, iarăși, cercetători serioși, ca și Otilia Hedeșan, spun că este o creație a comuniștilor, și justifică lucrul ăsta. Avem pe Puric care ia bani, vin oameni care plătesc ca să participe la conferințele lui, care ne povestesc cu hiperbolizare a României, a românului. Bun, spuneți-mi, vă rog, fiecare țară are pătura aceasta de oameni necultivați, sau România excelează în domeniul ăsta, al celui care are nevoie, și care plătește miturile astea, care le întreține?
LB: Eu nu pot să spun exact care e ponderea…
RB: …ciudaților…
LB: …ciudaților României, în raport cu ciudații din alte țări. Cred că românii sunt o nație complexată. Am avut o istorie mică, până la urmă, pe care o transformăm, în imaginar, într-o istorie mare, și, având o istorie mică – mereu stăpâniri străine, presiuni din afară, și așa mai departe – încercăm să ne-o facem mare, în imaginar. De asta amplificăm și factorul dacic și factorul roman. Nu? Suntem fie urmașii dacilor, care „au fost o civilizație foarte avansată”, sau mizăm în continuare pe romani. Deci avem nevoie, simțim nevoia să ne sprijinim în niște cârje din astea istorice. În realitate, România e ce este astăzi, indiferent de dacii sau romanii din antichitate, și ceea ce am avea noi de făcut ar fi tocmai să mizăm pe viitor, nu pe trecut, deci trebuie să facem ceva, astăzi, în România. Apelul ăsta, la istorie, și iar la istorie, e un fel de alibi, un fel de justificare, deci noi nu facem azi ce ar fi cazul să facem pentru România, ci invocăm pe daci, pe romani, pe Mihai Viteazul, și așa mai departe. Nu cu reperele astea vom merge înainte. Trebuie să ne adaptăm lumii în care trăim și să încercăm să fim performanți în lumea de astăzi. Asta vreau să spun.
„Când s-a făcut Unirea de la 1859, s-ar fi putut merge pe soluția federală”
RB: De ce am amintit de cât putem merge în spate, în istorie, pentru a justifica pretenții teritoriale. Tot din cartea dumneavoastră, „În jurul Marii Uniri”, am găsit un lucru pe care nu îl știam. Spuneți despre Franz Ferdinand că ar fi avut un proiect de federalizare a Austro-Ungariei.
LB: A, nu e nimic inedit în treaba asta.
RB: Stați, eu sunt ziarist, nu sunt istoric, așa că pentru mine este inedit.
– Nu știu dacă l-a avut sau nu l-a avut.
RB: Că „se vorbea” despre treaba asta.
LB: Dar i se punea în seamă.
RB: Spuneți-mi, credeți că a trecut momentul în care se putea discuta firesc despre federalizare? Aici, să nu ne ascundem, este vorba de România. Cred – din câte am identificat – că lucrurile astea se pot întâmpla, acești pași, zic eu, înainte, se pot întâmpla atunci când ai un decident luminat, deci cineva care e deja la frâiele conducerii, dar care e luminat, ceea ce la noi nu prea se întâmplă, sau dacă ai presiunea unei zone mai mari de… să zicem electorat, sau masă critică. Cum credeți că, în Transilvania… Suntem în Banat acuma, dar să luăm Transilvania Mare, deși nu vă place noțiunea. Dar lucrăm cu noțiunea asta.
LB: Nu că nu-mi place, dar nu e corectă.
RB: Nu acoperă, da. „Ne sperie” pretențiile secuilor, dar, în același timp, cum s-ar putea ajunge firesc a se discuta, la masa tratativelor, despre un stat federal, în România? Adică știrbim cu ceva integritatea țării ăsteia dacă discutăm despre asta?
LB: Bineînțeles că nu știrbim în niciun fel. Pe de altă parte, conceptul ăsta, de națiune unitară, e bine implantat în România. Așa a fost România de la început, și vechiul regat. Când s-a făcut Unirea de la 1859, s-ar fi putut merge pe soluția federală, pentru că, oricât de mari au fost apropierile între Țara Românească și Moldova, ele au avut istorii separate. Au fost două entități apropiate, dar separate în același timp. Și soluția cea mai potrivită, probabil dată și realitatea lucrurilor, ar fi fost o soluție federală, sau, mă rog, aproximativ federală. Însă s-a mizat pe statul național unitar, după modelul francez. Modelul îl aveam în față, și modelul cultural…
RB: Și ieri vorbeați cât de tributari eram culturii franceze.
LB: Dominant în epocă. Nu, dar s-a mers și mai departe, la 1918, pe o formulă de stat unitar, și nu stat federal, tocmai fiindcă deosebirile erau destul de mari între provinciile românești – minoritățile numeroase, maghiarii în Transilvania, rușii și ucrainienii în Basarabia – și a existat temerea că edificiul nu va rezista. Dacă lăsăm provinciile să zburde fiecare în voie.
RB: Era justificată temerea asta?
LB: S-a mers pe organizare perfect unitară, după modelul francez, tocmai pentru a asigura perenitatea României Mari. A existat temerea că, alminteri, dacă fiecare e lăsat să se autoguverneze, degeaba am mai făcut Unirea, că România riscă să se dezmembreze, într-o bună zi. În ce privește viitorul, aici trebuie să ne raportăm la Europa. Depinde ce se va întâmpla în Europa, până la urmă. Europa va reuși să ajungă un stat federal, cum sunt Statele Unite ale Americii? Până unde se va merge cu integrarea europeană? Și atunci România va trebui, va fi normal să se adapteze ritmului european. Deocamdată e o oarecare derută în Europa, nu mai știm… Englezii deja o părăsesc, aici, în partea central-răsăriteană, vezi Polonia, vezi Ungaria, vezi și România, sunt evoluții care merg, până la urmă, împotriva unei integrări europene depline. Dar cred că răspunsul, pe care nu-l știu, se află în evoluțiile europene. Suntem parte a Uniunii Europene, și depinde ce se va întâmpla cu Europa.
„Sunt ultra-convins că nu știm nimic despre viitor”
RB: Domnule Boia, eu cred că dumneavoastră sunteți întrebat, deseori, aceste lucruri pentru că ați dovedit că puteți lua în considerare mai mulți vectori decât avem noi la îndemână, noi ceilalți, care suntem preocupați de lucrurile astea. Fie ca istorici – sigur, în primul rând -, ca ziariști, ca sociologi și așa mai departe. Deci dumneavoastră aveți în calcul mai mulți vectori, poate și mai mici, dar mai mulți. Totuși, luând regulile acestei Europe unite, care trebuie să fie urmate și de către România, cum putem ajunge la o federalizare sau la o determinare pe entități, altele decât după criteriile limbii? În zona în care ne aflăm. În Banat sau în Transilvania?
LB: Ce să vă răspund? Eu nu știu cum se va putea ajunge, și unde se va ajunge. Nu sunt decât un istoric. Nu sunt mai mult decât istoric.
RB: Futorolog. Nu vă vedeți așa! (Râdem).
LB: Absolut. Sunt perfect-, sunt ultra-convins că nu știm nimic despre viitor.
RB: Ați mai spus asta.
LB: Poate am dreptate, poate nu, dar, zic eu, că despre viitor se spun numai prostii. Deci dacă vreți să spun prostii, pot să spun prostii.
RB: Spuneți-mi o prostie despre viitor, nu de peste 100 de ani, pentru că nu avem cum să știm ce va fi, dar…
LB: …dar gîndiți-vă cât de mult s-a transformat lumea în ultimele două decenii! Cu toate tehnologiile, care au intervenit și care nici nu erau bănuite în urmă cu câteva decenii, internetul, telefonia mobilă – s-a schimbat complet modul de viață. Deci nu știm. Ce va fi peste 10 sau 20 de ani – nu am nici cea mai mică idee, iar peste 100 de ani e ridicol, e absolut ridicol să te întrebi. Te poți întreba, poți să fabulezi, dar nu poți să vii cu soluții care să pretindă că sunt științifice, vorbind despre cum va fi lumea nu-știu-când. E ridicol.
RB: Dar suntem măcar de acord că ideea euroregiunilor, de a avea o putere ceva mai mare decât o au acum, nu trebuie să ne sperie?
LB: Nu trebuie să ne sperie nimic.
RB: Dar suntem într-o țară de speriați, după cum vedem.
LB: Fiindcă românii sunt complexați, de felul lor. Au rămas – deși am devenit o țară măricică – au rămas cu mentalitatea unei țări mici. Le e teamă de toate, și de agresiuni din afară și de agresiuni din interior. Suntem complexați și de aici decurg foarte multe.
De ce a fost desființată Biserica Greco-Catolică?
RB: O întrebare pe care o pun celor care-mi închipui că au pătrundere logică-n istorie. O logică pe care eu, ca ziarist, nu o am în așa măsură. Domnule Boia, de ce credeți că a fost desființată Biserica Greco-Catolică, în 1948? De ce greco-catolicii? De ce nu și romano-catolicii, eventual?
LB: Păi romano-catolicii nu puteau să fie desființați.
RB: Oare?
LB: Da. Nu puteau… În primul rând că cei mai mulți dintre ei nici nu erau români de naționalitate, deci ar fi fost un act îndreptat împotriva ungurilor din Transilvania. Și nu mergea. Nu se putea face. Nu puteai să mergi atâta de departe. Pe când Biserica Greco-Catolică era o biserică… cum să spun… Sigur că aparținea catolicismului, dar, ca aspect general, rămânea legată și de ortodoxie, de tradiția ortodoxă. În fond, e vorba de ortodocșii români din Transilvania, care, pe la 1700, sub presiunea sau ținând seama de promisiunile autorităților habsburgice, au devenit catolici. Versiunea asta intermediară, în fond, între catolicism și ortodoxie, versiunea greco-catolică – deci pur și simplu s-a zis că românii revin la matcă, că au fost forțați să devină greco-catolici, și acum revin la biserica-mamă, la biserica ortodoxă.
RB: Dar de ce s-a ajuns la treaba asta? V-ați pus problema, aveți un răspuns? De ce s-a considerat necesară forțarea acestei reveniri?
LB: S-a considerat necesară fiindcă toți românii trebuiau să se alinieze la o anumită ideologie. Nu – pentru mine e evident, nu puteai să desființezi Biserica Romano-Catolică, cum să o desființezi?
RB: Vi se pare mult mai interesantă partea asta de întrebare. Dar revin: de ce s-a desființat Biserica Greco-Catolică?
LB: Ca toți românii să fie de-un fel.
RB: Românii… cei care vorbesc română…
LB: Bineînțeles. Doar nu era să-i bagi pe unguri, ortodocși. N-aveai cum să desființezi – nici nu i-a trecut cuiva prin cap să desființeze Biserica Romano Catolică. Să-i treci pe unguri la ortodoxie? I-ai întors pe românii greco-catolici la ortodoxie, de unde plecaseră. A fost mai simplu și mai logic, într-un anume fel.
RB: De ce era lucrul ăsta prioritar, sau cum a devenit prioritar pentru comuniști?
LB: În comunism, toată lumea trebuia să se alinieze unei singure ideologii, să gândească la fel, să se comporte la fel. Era o parte a românilor transilvăneni care depindeau într-o mai mare măsură de papalitate, de Vatican, decât de regimul comunist. Nu știu, ce explicație să dau? Mie mi se pare elementar, punându-mă în logica comunistă.
RB: Și cât timp vor mai rămâne greco-catolicii „trădătorii de la 1700”? Să ne aducem aminte că, la Alba Iulia, încă există o placă ce vorbește despre „revenirea la religia țării”.
LB: Ei vedeți? Așa s-a pus problema. Că e o revenire. Cu romano-catolicii ce să faci? Unde să revină? Nici nu se punea problema.
RB: Se va compromite iremediabil BOR? Vreodată? Anii ăștia?
LB: Prin ce?
RB: Prin orice. Există atâtea zone de scandal. Există problemele cu homosexualitatea, care ies mai des la iveală, acuma. Există problemele cu banii. Cursul lor, funcțiile plătite, DNA-ul care-i prinde când pe unul când pe altul, și-i lasă, în funcție de dorințele de imagine proprii, ale DNA-ului. Și totuși, BOR este, încă, o forță în stat, deși laic. Credeți că se va ajunge, în următorii cinci ani, să zicem, la o compromitere iremediabilă a BOR, astfel încât instutuția să fie determinată să-și facă o ordine ceva mai mare?
LB: Ce să vă răspund? Cred că nu știu. Deocamdată nu e vorba de nici o compromitere.
RB: Ba da.
LB: Există o majoritate de români care se simt atașați – cel puțin așa arată sondajele de opinie. Majoritatea românilor sunt atașați Bisericii Ortodoxe. Mai mult ce să spun? Nu mă preocupă în mare măsură chestia asta. E răspunsul cel mai sincer și cel mai corect. Sunt romano-catolic. Am prea puțin de-a face cu Biserica Ortodoxă. De altfel, n-am prea mult de-a face nici cu Biserica Catolică. Sunt chestiuni care nu mă preocupă, iar viitorul nu-l cunosc.
RB: Iată că ne polarizează în societate și acțiuni ale BOR. Dau doar două exemple. Suntem la exact 10 ani – de fapt 10 ani fără trei luni – de la împărtășania lui Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, la greco-catolici, care a dus la judecarea lui, în Sinod, pentru această crimă, da? 10 ani au trecut de când BOR a hotărât ca preoții ortodocși să nu mai poată să facă absolut nici un gest liturgic împreună cu alții, de alte culte. Ceea ce mie mi se pare o întoarcere spre Evul Mediu, de nu-i adevărat… În același timp, BOR-ul a fost cel care a pus scânteia pentru această monstruoasă coaliție, Coaliția pentru Familie. Care ajunge să ia o atitudine de genul „să nu avem reclame la lenjerie”, pe lângă că își dorește o reconfirmare, în Constituție, a unui drept pe care Uniunea Europeană îl cere, și anume căsătoria sau măcar drepturi mai multe pentru persoanele homosexuale. Iată că niște acțiuni ale Bisericii Ortodoxe Române ajung, cum spuneam, să polarizeze societatea noastră. Unde credeți că se va ajunge?
LB: Dar uite ce se întâmplă în Polonia cu Biserica Catolică. Deci există un conservatorism al Bisericii, sigur. Un tradiționalism. În ce mă privește, eu sunt pentru libertatea deplină a omului, să se căsătorească fiecare cum vrea, să gândească fiecare cum îi place, și să se exprime fără teamă, în orice fel consideră de cuviință. Așa că nu sunt deloc atașat, în aceste chestiuni, nici Bisericii Ortodoxe, nici Bisericii Catolice, de altfel. Și spun drept: nu mă interesează foarte mult. Îmi dau seama că-s lucruri foarte importante. Dar eu nu pot să mă ocup de toate lucrurile foarte importante. Și așa m-am ocupat de multe… Deci nu mă interesează ce face și ce-o să facă biserica. Să îi fie de bine.
RB: Dar iată că biserica ne schimbă și ne dă peste cap social.
LB: Asta depinde de oameni. Biserica nu poate să-ți ordone să gândești într-un anume fel. Dacă există, în România, o majoritate care susține Biserica, într-o privință sau alta, luăm act de acest raport de forțe. Eu ce să fac?…
„Dacă facem Uniunea Europeană – o să fie toți în Uniunea Europeană”
RB: Spuneați de Cehoslovacia. Tot în cartea la care făceam referință. Pe care am folosit-o ca material pentru interviul acesta. Spuneați de Cehoslovacia, că germanii și maghiarii aveau tot dreptul să se întrebe ce caută în țara asta. Și dădeați și exemplul populației Bratislavei. Dădeați procentele.
LB: Bratislava, până la Primul Război Mondial, a avut o majoritate de populație maghiară.
RB: Și mai pomeneați fosta Iugoslavie. Ca un exemplu că nu întotdeauna limba este cea care poate determina granițe, și anume treaba aceea cu „o limbă, un popor”. Exemplul Bosniei îl cunosc pentru că am lucrat în război în fosta Iugoslavie. Și, în mod cert, aveți dreptate. Am văzut că nu doar limba este cea care poate uni.
LB: Depinde, de la caz la caz.
RB: Din moment ce noi, românii, suntem în această nucă, suntem… ne-am trezit în această nucă datorită limbii pe care o vorbim – nu există grad de comparație la aberant dar, totuși, cât de aberant ar fi ca, de exemplu, Germania să spună „bun, ar trebui să ne unim cu Austria”.
LB: Păi s-a spus asta după Primul Război Mondial. Dar, între timp Austria, a devenit o națiune bine conturată, deci nu cred că se mai pune problema, mai ales dacă facem Uniunea Europeană – o să fie toți în Uniunea Europeană, și germani, și austrieci. Dar, când a dispărut monarhia Habsburgică, la sfârșitul Primului Război Mondial, exista această dorință, Austria rămăsese un stat mic, izolat.
RB: Dar avea o istorie, totuși, adică Austro-Ungaria era cu totul altceva.
LB: Da, aveau o istorie, dar erau și ei germani. Aveau o istorie germană, până la urmă. Nu erau prusacii mai germani decât austriecii. Deci atunci s-a exprimat dorința asta, dar n-au fost lăsați să se unifice, fiindcă ar fi însemnat că Germania mai curând a câștigat, decât a pierdut, cu Austria, și nu numai cu Austria, ci și partea germană din Cehia.
RB: Cu exemplul limbii, în ceea ce privește Austria, vreau să vă întreb… avem limbi, avem etnii – avem și națiuni, încă. Dar care credeți că este entropia pentru următorii 5 – 10 ani? Ne vorbiți despre cum se vor întâmpla lucrurile în Uniunea Europeană, despre o tendință…
LB: Încă o dată, nu știu …
RB: Toate lucrurile, la dumneavoastră, pot începe cu asta, dar să trecem de „nu știu”… (Zâmbim).
LB: Aș dori ca Uniunea Europeană să devină tot mai unită, tot mai coerentă, să se transforme într-un stat federal – de văzut cum se vor trasa granițele interioare, dar să fie cât mai puțin vorba de granițe interioare, deci într-adevăr să avem apoi de-a face cu o unitate europeană. Asta doresc, dar habar n-am ce va fi. Și nimeni nu știe. Depinde de ce se întâmplă pe planetă, depinde de ce se întâmplă cu tehnologia, depinde de ce se întâmplă cu oamenii. Nu știu! Noi trecem acum printr-o linie de fractură cumplită a istoriei. Istoria de mâine va fi cu totul altceva decât istoria de ieri. În condițiile astea, mă întrebați să vă spun eu ce va fi în Europa… Habar n-am. Dar va fi. Va fi altceva. Va fi o altă istorie.
RB: Da. Spuneați undeva că istoria nu se repetă.
LB: Dar bineînțeles că nu se repetă. Asta e la mintea cocoșului. Nu știu de ce oamenii continuă să creadă că istoria se repetă! Cum să se repete?
RB: Oamenii au nevoie de nostalgii, așa-i?
LB: Sunt idei simple, care au intrat mai mult sau mai puțin în mintea oamenilor. Cum să se repete?…
„În materie de istorie, majoritatea academicienilor sunt cât se poate de naționaliști”
RB: Ce feedback aveți de la studenții dumneavoastră? Sunt ideile dumneavoastră receptate deschis…
LB: … eu nu mai predau, sunt la pensie de… Doamne, când am ieșit ? În 2011, deci de vreo șase-șapte ani nu mai predau la facultate.
RB: Da, dar sunt sigură că urmăriți evoluția lor.
LB: Ba nu prea urmăresc. (Râde)
RB: Nu? Nu vin să vă spună, așa cum a spus doamna de ieri, „eu predau urmându-vă ideile”?
LB: A, nu vine nimeni la mine sau sunt cazuri izolate. Eu mă ocup de cărțile mele, nu mai sunt de ani de zile la facultate. Eu nu pot, doamnă, să le fac pe toate… Cred că am scris multe cărți, am scris despre multe subiecte, am exprimat mai multe idei decât oricare alt istoric din România, și mai mult decât atât nu pot să fac, nu pot să țin eu în brațe România, nu pot să schimb eu România, mi-e imposibil. Eu îmi fac treaba mea. Cine vrea, mă urmează, cine nu vrea, nu mă urmează, punct.
RB: Vedeți, există responsabilitatea asta: dacă Boia este cel care vine cu alte idei, atunci Boia trebuie să fie cel care urnește România. E o responsabilitate, până la urmă. De aceea vă întrebam: cum vedeți ideile dumneavoastră continuate de cei pe care i-ați format de la catedră? Îmi spuneți că nu aveți feedback-ul lor. Și totuși, cum ați simțit , poftim, să ne referim până la 2011, cum ați simțit…
LB: Eu cred că am dreptate în ceea ce spun, în ceea ce scriu…
RB: Bun, indubitabil.
LB: Păi nu e indubitabil că am dreptate.
RB: Nu, indubitabil e că credeți că aveți dreptate, că altfel n-ați fi spus ce spuneați.
LB: …și sper ca tinerii istorici să țină seama și de ideile mele, sau chiar să mă urmeze întrutotul. Dar nu știu – asta depinde de ei, nu depinde de mine.
RB: Și, în paralel, în ce privește mitologia…
LB: Mie nu îmi place, ca să vă spun până la capăt, nu îmi place să fiu un personaj public. Am devenit fără voia mea. Eu scriu cărți. Punct. Asta fac. Sigur că se poate dori să fac mai mult. Dar eu zic că fac destul de mult. În domeniul meu, acolo unde mă pricep, acolo unde am ceva de spus. Alte probleme nu sunt ale mele. Cum e și problema Bisericii Ortodoxe. Nu o simt ca fiind problema mea. Sigur că e importantă. Dar eu n-am soluții la toate.
RB: Știți ce mi se părea interesant? Poate veți spune iar că nu e treaba dumneavoastră, dar sunteți legat, într-un fel sau altul. Dumneavoastră ați devenit un pol. Îmi spuneți că n-ați dorit să deveniți persoană publică, dar, asta e, sunteți, e un dat. Și sunteți un pol pentru ceva unde, de exemplu, aș da… Clujul… Istoria clujeană. Pentru că îl avem pe acest rector de la UBB, care…
LB: Păi ce să-i fac eu lui?… Dacă el așa gândește… Dacă așa își vede el misiunea de istoric, să fie sănătos. Să meargă înainte – ce să-i fac eu?…
RB: Nu cred că e foarte sănătos pentru România.
LB: Nu e sănătos pentru România, dar ce pot să fac eu?
RB: Voiam să vă întreb… de ce a avut Clujul nefericirea asta? De ce a avut nefericirea să-l aibă pe Funar, de ce…
LB: Acolo există… totuși, suntem în inima tensiunilor între maghiari și români.
RB: Și atunci era firesc să apară un Funar și un Pop?
LB: Păi, dacă au apărut, atunci înseamnă că era să firesc să apară.
RB: Și ieri ați spus că războaiele „nu trebuie” să se întâmple. Că sunt lucruri de conjunctură. Și atunci?
LB: Bine, eu n-am răspuns la toate. Dar…
RB: Dar Pop candidează acum pentru funcția de șef al Academiei.
LB: Dar nu mă miră. Pentru că Academia este o instituție extrem de conservatoare. Iar, în materie de istorie, majoritatea academicienilor sunt cât se poate de naționaliști.
RB: Bine, și România nu se face de râs, în anul acesta, apăsându-se pedala, încă, pe un demers naționalist? În Europa nu ne facem de râs cu lucrul ăsta?
LB: Nu știu dacă ne facem sau nu de râs … ce e sigur e că nu câștigăm nimica. Adică dacă noi vrem să susținem, prin istorie, niște drepturi, înseamnă că procedăm, nu știu, ca în secolul XIX. Iar drepturile naționale le iei în seamă, ținând seama de situația care există în prezent, sau de un trecut apropiat. Dacă noi nu mai terminăm cu dacii și romanii, suntem niște penibili, în raport cu cercetarea istorică europeană. De asta nici n-avem acces, cu istoria noastră, la dezbaterea istorică din diverse țări europene. Că pe nimeni nu interesează să vină un academician român care să spună că dacii sunt strămoșii noștri, romanii, strămoșii noștri – să le fie de bine, cu dacii și cu romanii. Nu astea sunt problemele istoriografiei de astăzi. Deci, pur și simplu, avem impresia – sau au acești istorici impresia – că susțin drepturile națiunii române; nu susțin nici un fel de drepturi, că nu-i ia nimeni în seamă, ba, mai mult, deformează istoria, și rămânem în afară și în ce privește dezbaterea istoriografică, deci nu numai că nu câștigăm, dar pierdem. Suntem considerați niște întârziați. Cu ideile noastre de secol XIX. Suntem, totuși, în mileniul al III-lea, și altele sunt problemele lumii. Altele sunt problemele Europei.
RB: Spuneați ieri un lucru interesant, și anume că elevii din Germania și cei din Franța, măcar în ceea ce e vorba de Primul Război Mondial, pentru că asta era tema discuției…
LB: …nu numai – au ajuns la manuale comune.
RB: Exact, și întrebați când s-ar putea întâmpla chestia asta cu românii și ungurii…
LB: E mai greu. Între francezi și germani sigur că a existat o adversitate puternică. Da, dar cu ambele națiuni cam pe aceleași plan. Pe când, aici, altele sunt amintirile istorice. E amintirea românilor, a unei Transilvanii dominată de aristocrația maghiară – acum, lucrurile s-au schimbat, și stăpâni au devenit românii. Deci e un anume dezechilibru aici, care nu a existat în proporțiile astea, în lumea occidentală. Așa încât e mult mai dificilă echilibrarea raporturilor între români și maghiari decât a fost, în Occident, între francezi și germani.
„România are o gravă întârziere istorică”
RB: Domnule Boia, care credeți că e problema cea mai mare a românilor?
LB: O întârziere istorică. România are o gravă întârziere istorică. Nu vedeți, toate statisticile esențiale îți dau asta.
RB: Mi se pare un răspuns abstract. Credeți că, poate, cuvântul „corupție” este mai cu picioarele pe pământ?
LB: Nu, dar toate au fondul ăsta de întârziere istorică! Gândiți-vă cât de târziu începe istoria românilor. În secolul al XIV-lea se întemeiază principatele. Până atunci… putem noi vorbi de daci și de romani… Dar nu e istoria românilor. Românii intră în istorie abia în secolul al XIV-lea. E ultima țară, și din zona asta a Europei – nu mai vorbesc de Occident. Bulgaria avea deja o istorie de câteva secole. Ungaria – coroana Sfântului Ștefan, de asemenea. România de astăzi are un handicap care e generat de o mare întârziere istorică. Sigur, în secolul al XIX-lea ne-am format o elită, chiar o elită strălucită intelectuală, dacă ne gândim îndeosebi la perioada interbelică, însă elita asta a fost foarte subțire – marea masă a populației românești era, în continuare, mult rămasă în urmă. În perioada interbelică, România e țara cu procentul cel mai mare de analfabeți din întreaga Europă.
RB: S-ar putea să fie și acum.
LB: da, nu că s-ar putea, că așa e. E o chestiune de ordin istoric, nu se poate judeca doar în raport cu ultimii ani sau ultimele decenii. E un semn al acestei întârzieri istorice. Avem cea mai mare mortalitate infantilă. Și în perioada interbelică o aveam. Deci sunt niștre structuri care vin din trecut…
RB:…și care se păstrează, ceea ce e alarmant…
LB: Da. Românii au reușit foarte bine să-și construiască statul național, dar n-au reușit să facă ce mai era de făcut în interiorul statului național. Adică să devenim o nație prosperă.
RB: Mi-am dat seama, citindu-vă, că istoria e mai mult decât o înșiruire de date ale lucrurilor întâmplate. Că istoria are și o parte a șaradei de „ce s-ar fi întâmplat dacă”. Spuneți-mi, credeți că monarhia ar fi putut să ne scoată din marasmul ăsta? E urât cuvântul. Din băltirea asta a corupției.
LB: Depinde ce monarhie.
RB: După ‘90.
LB: Carol I a avut un rol însemnat în modernizarea României…
RB: După ’90, mă gîndeam.
LB: După ‘90? Mi-e teamă că nu.
RB: Nu ar fi putut, sau nu s-ar fi putut instaura monarhia, cu datele pe care le aveam?
LB: Cu cine?…
RB: Da, bună întrebare. Vă referiți la Legea Salică sau efectiv la Regele Mihai?
LB: Bine, Regele Mihai avea deja o vârstă. Iar cine venea după el… Nu, mie greu să zic ce ar fi fost, dacă ar fi fost. Dar nu mi se pare că monarhia era o soluție. În principiu, putea să fie, dar te uiți și la oameni, la cine reprezintă monarhia respectivă. Deci, așa cum se prezintă lucrurile, eu n-aș miza pe monarhie.
RB: Sunt sigură că, acum, momentul e trecut, dar…
LB: A, bine, dacă, în 1990, în loc să ajungă Iliescu la putere, era chemat Regele Mihai…
RB: Da, la asta mă refeream.
LB: Bine, dar asta e science fiction.
RB: O fi science fiction, dar exact asta spuneam, că istoria are și partea asta, „ce ar fi fost dacă”…
LB: Dacă întrebarea e cu cine ar fi fost mai bine, cu Regele Mihai sau cu Iliescu, răspunsul meu e, sigur, cu Regele Mihai ar fi fost mai bine… Doar că lucrurile astea n-au fost și nici nu se puteau întâmpla, fiindcă românii își pierduseră, cei mai mulți dintre ei, sentimentul monarhic pe care l-au avut, într-o măsură destul de mare, cred, înainte de apariția comunismului.
„Nu am nici un fel de legătură, nici cu Soros, nici cu mama lui Soros”
RB: Domnule Boia, cum vă simțiți să fiți persona non grata pentru atâta lume…
LB:…nu sunt persona non grata!…
RB:…cum vă simțiți să fiți înjurat, „plătitul lui Soros”, considerat a fi dușmanul României, și așa mai departe, doar pentru că afirmați niște lucruri, spun eu, de bun simț, și îndemnați oamenii să gândească asupra unor tabuuri?
LB: Dar, încă o dată, eu mă simt un om liber, mă exprim cum vreau. Așa încât nu pot să închid gura celor care au câte ceva de spus în defavoarea mea. Corect ar fi să mă critice pe lucruri reale, adică să nu fie de acord cu interpretările.
RB: Și să-și justifice…
LB: Să-și justifice sau să nu-și justifice, dar nu să spună minciuni ordinare – cutare istoric spune că eu de zeci de ani n-am mai lucrat în arhive. E o tâmpenie, e o minciună ordinară, cum să spun? Oricine se uită – luați cartea asta, „Germanofilii”, și veți vedea că e doldora de informații din arhive. De ce trebuie să spui o asemenea minciună? Sau alții, sau aceiași, care susțin că aș fi plătit de Soros. Nu am nici un fel de legătură, nici cu Soros, nici cu mama lui Soros, nici cu cine o mai fi pe la Budapesta sau în America. N-am nici cea mai mică legătură. Da. Deci… minciuni de genul ăsta, minciuni ordinare…
LB: O mitologie nouă?
RB: Nici măcar nu e mitologie. Sunt niște minciuni. Ale unora care, poate, au și misiunea să vorbească așa despre mine. Nu vreau să cad în vreo teorie a comploturilor, dar s-ar putea să existe și o asemenea misiune pentru unii sau pentru alții. Este și multă lume care… oameni care mă citesc, mă aprobă – ați văzut câtă lume a fost și ieri … Deci nu mă pot socoti o victimă. Cred că, până la urmă, există o majoritate în favoarea mea, sau, în orice caz, nu împotriva mea.
RB: Nu sunteți o victimă, dar, în același timp, nici nu vă vom vedea academician, cu cei care sunt acuma în Academie. Spuneți-mi, vă gândiți uneori, poate chiar și cu umor, la această – zic eu – nedreptate?
LB: Că nu sunt academician?
RB: Și că nici nu veți fi, cu cei care sunt acuma în Academie.
LB: Bine, dar n-aș fi fost, oricum. Pentru că n-aș fi acceptat să fiu academician. Nici în Franța. Bine, nu se pune problema. Nu mă interesează să fiu academician, doamnă.
RB: De regulă, lucrurile care sunt primite nu sunt ceva ce ar trebui să intereseze pe cel care le primește. Sunt o răsplată firească.
LB: Nu, dar nici n-aș accepta să fiu academician. Nu mă interesează lucrurile astea, înțelegeți? Sunt o mulțime de lucruri care mă interesează pe lumea asta, și cărțile mele stau martore, și, pe de altă parte, sunt o mulțime de lucruri care nu mă interesează absolut deloc. Deci nu mă interesează să fiu academician, nu numai în contextul actual, al Academiei, dar chiar dacă Academia ar fi perfectă, în felul ei, eu nu aș intra în Academie!
RB: Da dar un for din ăsta ar trebui să cuprindă pe cei mai valoroși oameni într-un domeniu. Iar dumneavoastră îmi închipui că sunteți dintre ei. Poate greșesc eu, poate grupul de la Cluj are dreptate. Dar, iarăși, suntem, totuși, o parte din țara asta care ne închipuim că dumneavoastră ați avea un loc acolo. Chiar dacă pe dumneavoastră nu vă interesează.
LB: Da, dar trebuie să țineți seama și de libertatea mea de a alege – deci nu mă interesează. S-a tras de mine ani și ani la rând pentru decanatul Facultății de Istorie. Ca să dau un exemplu. L-am refuzat. Nu m-a interesat. N-am avut niciodată nici o funcție în Facultate, în Universitate. Nu m-a interesat. N-am fost nici șef de catedră, n-am fost nici decan – luați-mă așa cum sunt. Sunt lucruri care nu mă interesează. Academia Română nu mă interesează!
RB: Da. Pe noi ne-ar fi interesat, pentru dumneavoastră.
LB: Bine, dar nu se poate trage de mine chiar așa, în toate direcțiile. Sunt și eu o ființă umană, care trebuie lăsastă să-și trăiască viața cum crede de cuviință!…
RB: De multe ori începeți răspunsurile cu „nu știu”. E firesc. Este decența unui om care, cu cât știe mai mult, își dă seama că mai sunt spații de completat. Care va fi viața lui Lucian Boia, mâine? Mâine, în anii următori? Știu: doriți să scrieți cărți, în continuare. Dar care sunt lucrurile pe care vi le propuneți, prioritățile dumneavoastră pentru următorii ani?
LB: Am priorități. Cred că opera mea se apropie de sfârșit, totuși. Nu știu câte cărți o să mai scriu. Cât timp o să mai am idei o să merg înainte și o să mai scriu.
RB: Care sunt titlurile pe care vreți să mergeți, în principiu?
LB: A, nu, n-am idee… Deocamdată cred că mai am niște lucruri de spus legate de comemorarea Marii Uniri. După aceea, nu știu, după ce va trece și anul ăsta – deci nu știu. Ce vă pot asigura e că voi rămâne un om liber, nu mă interesează demnitățile publice, nu mă interesează Academia, nu mă interesează să primesc vreo decorație – nu numai că nu mă interesează, dar nici n-aș accepta lucruri din astea. Deci sunt un om… deja am trăit atâtea decenii în comunism, odată ce s-a prăbușit comunismul eu am înțeles să fiu un om liber. Și cred că sunt un om liber. Asta e și asta vreau să rămân.
RB: Excelent.
LB: Asta e. Nu v-am răspuns la toate întrebările, că n-am răspunsuri la unele…
Ne despărțim și mulțumiți, și puțin frustrați. Profesorul Boia, pentru că am încercat să trag de la el mai multe decât putea da. Eu, pentru că am încercat să trag de la profesorul Boia mai mult decât putea da. Chestie de unghi. E paiul din malul apei, când te îneci. Nu-mi place istoria roz. Boia trece prin tot spectrul culorilor. Nu mai e foarte tânăr, nu mai e, poate, nici foarte sănătos sau răbdător. Dar e cel care, în România, oferă istoria care nu e „la înălțimea de cornișă impusă”, cu floricele și cu sulemeneli. E cel de care cred că se pot agăța cei ce vor să gândească istoria, nu s-o primească în calupuri de galantar.
Eram în Sarajevo, în timpul războiului, și o bătrână m-a auzit vorbind engleza, pe stradă, cu translatorul meu, m-a apucat de mână și s-a pus, plângând, să mă roage ceva, disperată, disperată. Neven mi-a tradus că mă roagă să o scot din asediu, să ajungă dincolo, în Vest, la familia ei. Nu aveam cum s-o ajut… Cam așa îmi vine să-i păstrez, încă o vreme, mâna lui Boia, după ce i-o strâng, la plecare. Și să o scutur încă puțin, a cerere mare. Dar e un singur om. Din păcate.
Aveam pneumonie, dar nu-l puteam pierde pe Boia. Acasă, printre altele, sirop de tuse. Cu reclama, deasupra titlului: „Sănătate din inima Daciei”. Sirop gălbui, cu aroma… roz. La două săptămâni după, încă tușesc…
Ramona Băluțescu
Foto 1: Alina Ghenciu
