M-am săturat de aberații și de ipocrizie. De marșurile Coaliției pentru Familie. De talibani ai credinței. Și de situația în care familii trebuie să se jure pe cravata lor că-s familii, chiar de nu au numărul standard de membri. Teatrul trebuie să fie turnesolul acestei societăți nenorocite. Iar piesa celor de la Teatrul 3G din Târgu Mureș a fost.
Așa a fost filmul, că nu știam la ce piesă o să asist, seara aceea, în cadrul Festivalului European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești. E ca atunci când iei un medicament fără să fi citit prospectul. Totuși, uneori e bun și ajută.
Am aplaudat în picioare un spectacol ce ar fi fript ficații CpF
După primele replici din spectacol, mi-am dat seama că tema e de actualitate: homosexualitatea din Transilvania – și încă și la minoritari. Așadar, minoritari de minoritari. Adică gay maghiari din Transilvania – de parcă doar una dintre ”probleme” nu ar fi ajuns.
Zâmbesc. Mă gândesc la reversul medaliei. La homofobul transilvan. La ortodoxul român verde, cu steagul Noii Drepte deasupra capului, între catedrala unde putrezește Bartolomeu Anania și Avram Iancu cel suspendat de clujeni. Și mă uit repede în sală. Va întrerupe cineva spectacolul? Sau le-a scăpat, de data asta? În timp ce, de pe scenă mi se vorbește – da, în maghiară, și nu e nimic extravagant în asta, în Timișoara – despre animalul acela aparte, sub-omul homosexual maghiar din Transilvania, cu ironia împrumutată din discursul homofob majoritar, îl caut din ochi pe cel ce ar putea livra acest discurs. Nu pare să fie aici. În seara asta vom fi doar între noi.
Se pornește ceva mai slab. Dar motoarele se degripează pe parcurs, la actori. Am decis să nu îi pun pe căprării, deși am avut, între ei, favoriți și mai-puțin-favoriți. Cred că spectacolul acesta este despre sume. Sume de lucruri adunate. Simt, din trupa aceasta tânără de profesioniști, că s-a încercat ca fiecare membru să aibă o partitură unde să poată da ceva la care este bun. Dar, dincolo de asta, e textul lui Csaba Székely, care e genial, și întrețesătura de stări și situații a regizorului Ándi Gherghe.
Dar spectacolele nu sunt o piatră ruptă din munte, și care se așezată într-o expoziție. Sunt migală, și lucrătură fină, prin care piatra se angrenează cu altă piatră, în curgere de fir de metal. Iar curgerea de aici e absolut remarcabilă. Avem situații, tablouri, momente care ne aduc în față frânturi de viață, în care apare (sau nu, nu încă) el, animalul prezentat: homosexualul. Îmi readuc aminte rapid toate cuvintele de alint sau ocară, din maghiară, pentru ”homosexual”. Probabil dincolo de xenofobie, homofobul ungur ar putea liniștit bea o bere cu homofobul român – aceeași cocleală a prostiei autosuficiente le individualizează acțiunile.
Avem, de-a valma, școala ce se dorește ”mai catolică decât Papa” și unde autorii de mare literatură nu au voie să existe, de au fost homosexuali, profesorul ostracizat pentru că nu ține seama de asta, birtul de țară, fetele gay care sunt cât pe ce să se despartă când ”homofobul de serviciu”, omologul masturbatorului de prin parcuri, o agresează fizic pe una din ele, asistenta de spital băgăcioasă, un CpF mai mic al sătenilor ce vor să convingă birtașul să nu ofere găzduire unui necunoscut – și scenele, aparent rupte una de alta, la început, încep să-și găsească locul, una lângă alta, în mozaicul cotidian.
Tatăl secui, care, la fiecare aparent insucces al fiului său, îl întreabă de nu e homosexual, ca titlu de ocară, până i se răspunde: ”Ba da, sunt”. Urmează ruperea. Dar ruperile au și readunări – fostul elev și profesorul, antrenoarea și unchiul ei, ba chiar și agresorul fetei, care se dovedește a fi polițist (perfect credibil, în societatea de azi) dar care intrevine în agresiunea dintre birtaș și profesor (singurul lucru ce nu mi s-a părut verosimil, din piesă). O lume. O lume cu ale ei. Și totuși, ce e aparte, ce e demn de prezentat pe scenă? Cum și de ce devine captivant?
Ceva, un spectacol, te prinde în măsura în care te regăsești acolo, ceva cu care empatizezi, care constituie o problemă pentru tine, care îți oferă adierea unei rezolvări. Eu m-am regăsit. În lupta mea, ca ziarist, împotriva homofobiei. În greața față de ipocrizie. În grija față de cunoscuții mei, gay, care trebuie să se ascundă, într-o societate ce mai are mult până să treacă de talibanism. M-am regăsit în sentimentele, pe care le știam, ale unei prietene ce stătea în public, la acest spectacol, cu o rudă homosexuală ce pătimește din cauza familiei, ale unui actor homosexual ce a străbătut sala înainte de spectacol, ale bisexualei pe care am întâlnit-o, după, pe un coridor. Suntem buni în a inventa cuvinte de ocară, în a cumpăni pietre, în a nu înțelege, în a lovi. Ce nu e ca noi ne sperie, și trebuie distrus. Și totuși, vorbim despre oamenii de lângă noi.
Deosebit de bine construit, și puternic, momentul în care unul dintre actori vine în sală, între spectatori, și îi invită la o participare, pe motive statistice, la benignul joc de-a ”Cine e născut azi?”. Pentru că, statistic, unul poate fi. Pasul imediat următor, ”Cine e homosexual?”, rămâne fără nici o mână ridicată, la Timișoara (spre deosebire de Cluj). Pentru că, tot statistic, unul din zece s-ar putea să fie – ni se spune. Dar, la Timișoara, nimeni nu își asumă asta. Pentru că așa sunt vremurile. Este firească întrebarea următoare: ”Atunci cine minte?”. La Cluj, cineva a ridicat, aici, mâna. La Timișoara, tot nimeni… Doar că mi s-a părut un moment adevărat, extrem de adevărat, și am pornit aplauzele. Nu era doar părerea mea – publicul aflat în Naționalul timișorean (sala pe care cei de la Operă o vând și unor întâlniri dubioase, cum ar fi cele cu Dan Puric) a răspuns, aici. Aplauzele ce au întrerupt, în acel minut, spectacolul, compensau, cu un dram, faptul că încă nu a venit timpul ca o parte esențială a a identității noastre să fie asumată public. Măcar cu un dram.
De pe scenă primim și firescul relațiilor unor persoane gay, între ele, precum și cu cei ne-gay (sau presupus, deocamdată, ne-gay), dar și toxicitatea, subliniată, uneori cu două linii, a băgătorilor-de-nas-în-treburile-altora, a ”binevoitorilor”, a revoltaților. Și te uiți, ca într-un muzeu cu caricaturi, și te întrebi: ”Oare homofobul nu realizează cât de grotesc e?” Și nu, nu e ficțiune, nu e ceva din decadenta Americă, nu e o aberație neîntâlnită – e viața prietenilor, amicilor, cunoscuților noștri – pe care nu îi știți, dincolo de celelate însușiri ale lor, ca gay, doar pentru că nu ați fost deschiși să îi înțelegeți și luați așa cum sunt. Dar ei există. Omul amabil din tramvai, care a cedat locul unei bătrâne, doctorul care ți-a salvat viața, scriitorul după a cărui carte spui că te topești, episcopul căruia-i săruți inelul. Aici. În Transilvania. În Târgu Mureș, Cluj, Oradea, Timișoara. Români și maghiari.
E bun spectacolul. E bun, pentru că îmi vine să mă ridic, de câteva ori, și să fac ordine printre personajele de pe scenă. Pentru că mă doare. Pentru că râd amar. Pentru că tac. Habar n-aveți cum doare tăcerea, de nu v-ați pus problema asta. Tac pentru prietenii mei plecați în Berlin, ca să se poată ține de mână pe stradă. Pentru medicul pe care toată familia sa îl crede doar religios. Pentru preotul târât la acțiuni homofobe, ca să nu fie demascat. Pentru prietenul care s-a despărțit de prietenul lui. Pentru artistul despre care am scris, cu drag, căruia cineva i-i bălăcărește pe homosexuali pe wall, pe Fb, fără să știe că și el e homosexual. Nu pot să îi îndemn să nu se mai ascundă. Nu încă. Pot doar să încerc să vorbesc celorlalți. Dar, acum, în seara spectacolului cu ”Bucurie și fericire”, sarcina aceasta a fost luată de trupa de teatru din fața mea.
Se termină spectacolul. Nu se termină bine. Rămânem cu un nod în gât. Așa și trebuie. Heblu. Aplauze. Nu, nu sunt printre cei care se entuziasmeaă ușor, amicii mei vă pot confirma că au fost spectacole, chiar și în sala asta, la care eram printre singurii care nu se ridicau la aplauze. Dar acum o fac. Mă ridic. De la început. Nu, nu e un spectacol de 10 din 10, nu mi-a plăcut cum a fost jucat începutul, dar e un spectacol adevărat, cu un text de zile mari, onest și sclipitor, gândit bine ca regie, jucat fain, e exact ce spuneam mai sus: ansamblul care trebuie, dintre piatră, formă, metal, utilitate. E un spectacol adevărat. Cu sânge, în loc de plastic. Cu viață, în loc de ipocrizii de carton.
Și nu sunt fericită. Sunt bucuroasă. Că am fost aici. Că am devenit parte din încă o cărămidă pentru dinții monstruoasei coaliții care a dus România spre Evul Mediu: Coaliția pentru Familie. Cum se poate anihila acel monstru? Exact așa. Cu spectacole despre stereotipuri, ipocrizii, despre cum suntem de fapt. Ciudat amestec, ăsta: furie, bucurie, neputință, comuniune, dorință de participare împreună… Nu-mi place titlul piesei. E vag. Și totuși, când ajungi la capătul spectacolului, dai un zâmbet trist și aici: da, viața e făcută din câteva bucurii, și prea puțină fericire. Bucuria nu e fericire. E mult, dar nu e tot. Toți ne-am dori să fim fericiți. Doar că bucuriile unora dintre noi cresc – ciudată floare… – din nefericirile altora…
(Despre aceste spectacol am vorbit, mai încolo, în lună, celor care au fost prezenți, în 17 mai, în Ziua împotriva homofobiei, transfobiei și bifobiei, la o întâlnire sub egida LGBTeam Timișoara.)
Nu plec imediat, după. Felicit actorii, discut puțin cu Ándi Gherghe, regizorul. Habar nu am ce vreau să îi spun, când ne așezăm pe scaune, față în față. Dar, după 26 de ani de presă onestă, vă spun ceva: nici nu e nevoie să am habar. Contează onestitatea, că, uite, mă bucur că am fost azi, aici, cu voi, că ne-ați dat asta. Și dialogul se leagă cumva. Și plec spunându-mi că asta e calea de luptă, pentru a deschide ochii societății. Pentru că plec având ca mărțișor un lucru frumos. Un preot reformat i-a scris regizorului, după unul dintre spectacolele cu această piesă, vorbindu-i despre ce ne desparte sau ne apropie, având aceeași deschidere ca și noi față de normalitatea ce include, în ea, și felia homosexualității. Despre Dumnezeul care îi ține în brațe pe toți. Sunt atee dar tot mă bucură când preoții găsesc resurse pentru onestitate.
Părinte, nu știu cine ești, și nici nu mă interesează, pentru că nu vreau să ți se întâmple rău, dar, dacă încă mai trebuie să existe biserică, pentru cei care au nevoie de ea, ești dovada că acolo există și oameni deschiși, nu doar talibani și ipocriți.
„Noi” și „ei”
Același Festival European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești, și o piesă a aceluiași regizor ca mai sus: Ándi Gherghe. Și noi. Noi, cei ai pământurilor de aici, din centrul și vestul țării, despărțiți pe căprării, ca ridichiile de foaite diferite, la aprozar: unguri și români. Și ce se întâmplă când ridichiile astea se amestecă într-o legătură nouă.
Povestea unei familii din Transilvania, din care cunosc pe viu câteva persoane, o poveste care s-a întâmplat. Care, aici, la Timișoara, așa s-a numit: ”Poveste din Transilvania”, de George Ștefan, jucată de trupa de la Centrul Multimedia Studio Act, din Oradea – a avut și titlul ”Țara zânelor”, după lucrarea pentru care Szabados Istvan a fost trimis la închisoare, cândva. O țară mai bună. La care nu aveai voie să visezi. Și întâmplările din jurul ei. Și ironia vieții. Și dragostea. Și ura. Și prostia. Dintre români și unguri.
Și mi-aduc aminte. Ziua când am găsit, prin hârtiile familiei mele, o scrisoare îngălbenită, din 1945, în care bunicul, oltean, detașat ca telegrafist CFR pe undeva, cu războiul, îi scria bunicii, unguroaică, să nu-l învețe pe tata decât română. Nu care cumva să-l învețe pe tata altceva decât română.
Și piesa curge. În română, apoi în maghiară. Scriitorul ungur, din Târgu Mureș, anchetat, umilit de către securistul ce-l avea în grijă, închis. Fata lui (una din ele, în realitate), care-și povestea copilăria fără tată, apoi apărând un tată, apoi… Tot greul. Dragostea ei față de un român. Dificila zi când îi spune tatălui ei despre ce este vorba. Întâlnirea dintre familii. Nenorocita surpriză a vieții – familia băiatului e cea a anchetatorului. Și român, și neam de securist, bonus. Ce ar fi putut fi mai urât pentru Szabados?…
Familia nouă ajunge ”pe rol”, apare și un copilaș. Și totuși… sarabanda aceasta a ne-întâlnirilor dintre familii, românii și ungurii, anchetat și anchetator, povestită când în română, când în maghiară (excelentă întrepătrundere a micilor istorisiri, când într-o limbă, când în alta!), discuțiile chiar la aceeași masă ce sunt purtate și în română și în maghiară, dorindu-se, în funcție de cel care vorbește, sau excluderea celuilalt, sau comuniunea…
Tatăl meu a învățat maghiară, până la urmă. Și mătușa. Bunicul, nu. Nici eu, pe mine nu m-au învățat, deși am crescut la bunici. Dialogurile pe care tata și mătușa le purtau, frustrant pentru mine, cu bunica, când ceva trebuia să fie ținut secret de bunicul, în maghiară. Și televiziunea maghiară, de la care am învățat un strop de libertate. Emisiunile pe care bunica trebuia să le traducă, pentru bunicul, Parabola, Szuperbola, A Het (nu mai caut accentele), ce-mi mai aduc aminte. Și, mereu, la o oră distanță după imnul României, de Revelion, imnul Ungariei, Isten, aldd meg a Magyart. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe unguri. O bucată muzicală pe care am iubit-o mereu.
Familia lui Szabados își duce rana, întinsă pe ani. Și senzația că fata, Krisztina, a trădat, măritându-se cu un român. Mai mult, cu fiul celui care i-a umilit și chinuit pe ei. Ascultăm și felul în care tânărul Remeș era dezgustat de munca tatălui, și explicațiile seniorului. Romeo și Julieta în variantă modernă. ”Ce preț are un nume, trandafirul, oricum i-ai spune, tot așa-și împarte mireasma dulce”… Toți se chinuie în ”aranjamentul” acesta, până când are loc explicația dintre Krisztina și tatăl ei.
Mai apoi, bunica mea n-a mai fost. N-a prins libertatea. Bunicul a prins-o. În camera mea, a crescut portretul Regelui, pe perete, în a lui, al lui Iliescu. Și teancul de „România Mare” se îngroșa. Și nu înțelegeam nicicum. Într-o zi, m-a întrebat, în vizită la el, la Arad, fiind, ce mai lucrez. I-am spus că public la A Nap, Ziua în limba maghiară. Despre teatrul maghiar. Între timp, învățasem limba. Vădit dezgustat, m-a întrebat dacă nu fac și ceva serios. Apoi, într-o zi, când urma să fie un anumit eveniment al comunității maghiare în Arad, m-a auzit cerând relații, la telefon, cuiva, în maghiară. S-a oprit în spatele meu și m-a întrebat: ”Tu chiar ai învățat limba asta?”
Și dragostea și ura au resorturi nebănuite. Nu cerem CV-ul persoanei de care ne îndrăgostim, ci îi prindem din zbor o frumusețe a sufletului sau o vulnerabilitate. Iar ura… am vrea să nu fie acolo, dar stă, și macină, uneori mult după ce o credeam liniștită. Krizstina îl provoacă la dialog pe tatăl ei. La mărturisiri. De ce, ura?… De ce… tot?… Abia târziu, în ani, el poate trece de resentimente. Generația tânără a învins.
Dar…
Dar vine libertatea. Nu a familiilor, reunite în una singură, prin cei tineri. Ci a țării. E martie 1990. Brusc, în Târgu Mureș, oameni care împărțiseră atâtea, împreună, care se ajutaseră, care… trăiseră firesc, ajung să se dușmănească, să vrea sânge, să vrea să se omoare. De ce?… 10 martie. O altă rană deschisă. Pentru mult timp…
Când eu eram mică, avem un tricou portocaliu, cu un fotbalist pe el. Ai mei îmi spuneau că e Domide, marele fotbalist al Aradului. Am crescut, nu m-a mai interesat fotbalul, spre dezamăgirea bunicului. El ținea cu U Craiova, ca orice oltean. Eu îi spuneam că nu există fotbalist respectabil, în afară de Boloni, ca e singurul care are și o meserie civilizată. Se enerva.
Mai multe unghiuri ale povestirii cu 10 martie, în piesa ce curge încă în fața noastră. Deși deja sunt atâta de tristă, suprapunând partea mea de trecut peste tot ce văd de pe scenă. În povestea despre 10 martie, Târgu Mureș, finalul este despre cum Szabados salvează un ”pui de român” de la bătaie, cu toate că avea un tricou cu feliile roșu-galben-albastru pe el. Pe spate: ”10, Boloni”. Era tricoul de la Naționala românească, al ungurului Boloni. Din momentul ăsta nu mi-am mai putut ascunde lacrimile, le-am lăsat să-și vadă de treaba lor pe față.
Apoi, generația a treia de Remeș crește. Examen la Medicină, discuție între potențiali viitori studenți. Povestea despre Țara Zânelor. În fapt, Țara Zânelor ține de noi.
Da, am învățat maghiară în Teatrul Maghiar Csiky Gergely, din Timișoara. Și am scris, o vreme, despre teatrul maghiar de la noi, și chiar din Ungaria. Am învățat cum se spune ”Crimă și pedeapsă”, în maghiară, la Teatrul din Debrecen, ba chiar pot să și pronunț onorabil. ”Răpirea Sabinelor”, la Sfântu Gheorghe, în Secuime. ”Visul unei nopți de vară”, care sună muuuult diferit în maghiară, la Satu Mare. ”Generalii” – la piatra funerară a cărora mergeam des, în Arad – la Oradea, cât încă nu-și bătuse nimeni joc de teatru, și mai avea tise în față. Și ”Fotbalul de odinioară”, la Szeged.
În ultimul meu drum în Ungaria, la Szeged, acum două luni, am găsit, cu drag, și statuia dedicată echipei de aur, de fotbal, pe care o văzusem impersonată de actori din România și Ungaria, pe scenă, în urmă cu 20 de ani. În penultimele drumuri, alături de cel drag, ne străduiam să-l impresionăm fiecare pe celălalt, cu maghiara proprie, discutând cu personalul motelului de lângă Budapesta, numărând pe degete să ajungem la numeralul care ne trebuia, pentru cameră, și râzând că putem face asta.
Este prima piesă pe care am văzut-o jucată și în română și în maghiară. Alternanța replicilor, în limbi diferite, devine personaj. Sau ingredient – ca un praf secret, neapărat iute, pentru gulaș. Suntem noi, cei de aici, din vestul țării, cu dramele noastre inter-etnice, mai mici sau mai mari. Un text de piesă excelent, o piesă jucată bine, o problemă încă actuală, din păcate, o invitație la dialog, la cunoaștere a unuia față de celălalt, la închidere de cerc.
Plec de la piesă promițându-mi, iar, că voi solicita cetățenia maghiară, ca a doua, a mea. În ciuda acestui – escu pe care-l duc în nume. Așa îmi închipui că voi închide eu cercul, pentru mine. Dar sunt sigură că și ceilalți spectatori au avut prilej de rememorări, poate chiar și de rezoluții, pe marginea felului în care ”noi” și ”voi” poate ajunge cândva, simplu, ”noi”.
Una peste alta, două piese pe care le-aș dori jucate peste tot. În România și Ungaria. Pentru că ieși de la ele cu un dram mai mult decât cum erai când ai intrat. Probabil, de suflet.
Foto: Adrian Pîclișan
