Palatul Episcopal Greco-Catolic din Oradea a ars în 25 august 2018. (Sigur, nu tot, dar o spunem mai simplu așa). Apoi, Eparhia a semnat un protocol cu Primăria Oradea, legat de lucrările de refacere, de concesionare, de folosire. Și au apărut vocile. Grupate, în mare, în doi snopi de idei și în trei surse de discuție: „de ce s-a dat palatul primăriei”, „de ce să spargem banii cetățeanului pentru clădirea aceea” – dinspre enoriași greco-catolici, cetățeni mai puțin informați, măriri din lumea catolică.
Să vedem, pe snopi și pe surse de crâieli pe la colțuri, ce nu înțelege lumea. Și de ce nu se putea face altfel. Și, de ce, făcându-se așa, aceasta nu este o soluție de compromis, neapărat, ci una chiar bună.
O categorie aparte de voci, în povestea aceasta, a contestării, cu jumătate de gură, a protocolului, este chiar a enoriașilor greco-catolici, din eparhia încercată de incendiu, dar nu numai. Că „de ce s-a dat palatul primăriei, după ce oricum l-am câștigat așa de greu”. În fapt, nu a fost câștigat greu, a fost doar recuperat greu. Până la urmă, biblioteca a plecat, greco-catolicii și-au reluat clădirea, s-a rezolvat fațada, palatul devenind una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș, se lucra la interior. Dar greco-catolicii contestatari de acum sau nu știu, sau au uitat, că nu mai sunt atâția ca în 1948, atunci când au fost desființați, și e puțintel mai greu să gestionezi o clădire de mărimea Palatului Episcopal Greco-Catolic din Oradea, care DEJA era obiect al unor proiecte în care urma să fie dat, parțial, în folosință orașului.
Să menționăm că și biblioteca a stat aici destulă vreme, fără să plătească vreo chirie, după ce clădirea revenise de jure greco-catolicilor, spre deosebire de Muzeul Țării Crișurilor, pentru care s-a plătit romano-catolicilor o chirie pe care o putem numi măcar frumoasă. Așadar, gesturile de participare firească la binele comun al locuitorilor Oradiei, dinspre Eparhia Greco-Catolică, nu au început acum.
De asemenea, o CONCESIONARE (nu înstrăinare – e bine să reținem!) pe măcar 20 de ani, înspre Primăria Oradea, așa cum se întâmplă cu palatul, nu este singura concesionare care s-a semnat între greco-catolici și primăria locului, și exact tot pe 20 de ani: Parcul Olosig (cu care s-a ajuns deja la aproape jumătate din timpul discutat inițial) precum și Dealul Calvaria (Ciuperca) au același statut: concesionare 20 de ani, folosință comună, pe anumite felii, fără chirii, cu investiții din partea primăriei, pentru binele cetățeanului orădean. Nu greco-catolic, nu unitarian, nu ateu, ci orădean. Ceea ce s-a și întâmplat.
Nu îmi aduc aminte să fi fost vreun greco-catolic care să-și simtă drepturile îngrădite, pentru plimbarea tuturor orădenilor pe deal, sau în momentele în care vreun Isus pletos și nu foarte grăsuț, să dea bine la public, mai este mânat în sus, în Calea Crucii, pe Calvaria, în timpul manifestărilor greco-catolice din preajma Paștilor. Nu am auzit nici să fie vreunul deranjat de faptul că Parcul Olosig este îngrijit și frecventabil, și că Mănăstirea Franciscană stă într-un cadru plăcut. Nu văd de ce nu a existat dramul de capacitate spe analiză logică, acum. Pentru că, odată cu fiecare imobil redobândit, al lor (pe drept, desigur), se pune și problema asta: „ce facem cu el?”
Așadar, ar fi interesant de știut ce ar fi văzut greco-catolicii deranjati de bătutul palmei cu primăria că trebuia să se întâmple acolo. Adăugând și că, din postura de catolici, ar fi fost primii care să știe că, în străinătate, spre exemplu în Italia, sunt destule locuri unde Curia Episcopală (asta chiar ar trebui să știți și singuri ce e) își împarte sediul cu un muzeu sau cu o fundație culturală a orașului, găzduind aceste instituții. Mai aproape, în Timișoara, două dintre sinagogi au urmat același drum, și este deja o uzanță intrată în sânge să mergi la un concert bun la Sinagoga din Cetate.
Și o altă întrebare, atât pentru greco-catolici (care încă au tare, legat de posesiunile lor, după, ce e drept, dobândirea lor cu greutate – sau chiar nedobândirea lor) precum și pentru fețele lor reprezentative, incluzând aici și unii episcopi din alte eparhii: să presupunem că ați fi găsit împreună un scop măreț care să-și afle viața în clădirea despre care vorbim. De unde ați fi găsit fonduri pentru a o reface? Repede? Știți ce înseamnă bani, mulți bani, enorm de mulți bani – asta având în balanță toamna cu ploile, și iarna cu zăpezile, chestii care nu așteaptă și care nu sunt tocmai prietenoase cu o clădire fără acoperiș? Donații? Sigur, o poartă sau două s-ar fi putut repara, așa. Și restul? Vaticanul? Să lăsăm glumele – nu așa se lucrează. Pe când – revin – Episcopia Greco-Catolică din Oradea nu a fost depărtată niciodată de orădean.
Să trecem la acesta. Orădeanul. Poate vinitură, poate needucat, poate prea simplu să înțeleagă. Care spune că nu vrea să i se bage mâna în buzunar pentru acest palat. Că e al catolicilor, și să-și rezolve problema. Am o întrebare, aici: voi cât țineți? Adică de unde până unde? De la geamul locuinței și până la prag? Sau cum? Acceptați și grădinița din fața blocului? Și parcul de alături? Atunci chinuiți-vă puțin, și înțelegeți că exact asta se întâmplă și aici: palatul, pentru 20 de ani, măcar, va găzdui evenimentele orașului – cam în două treimi din clădire. Va fi un fel de primărie mai mică. Și nu vor fi bănuții ăia pe care îi dați din buzunar ca să vă pună primăria leagăne în parc, pentru copil. Ci primăria e cea care va rezolva lucrurile astea: va găsi, din surse exterioare (inclusiv fonduri europene) bani și va repara clădirea, pe care o va și folosi. Pentru voi. Cu voi. Citiți. Protocolul e public. Citez dintr-un comunicat: „Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Oradea îşi păstrează calitatea de proprietar asupra întregului imobil şi împreună cu Primăria Municipiului Oradea, va depune toate eforturile pentru atragerea de subvenţii, fonduri nerambursabile şi colectarea de donaţii de la persoane fizice şi juridice. Lucrările de reabilitare vor fi sprijinite şi prin sume alocate de la bugetul local.”
Tot aici, și pentru înaltele fețe catolice, greco- și nu numai, care considerau potrivit ca episcopul locului să se fi sfătuit cu ei, înainte de a se ajunge la o decizie. Dacă citiți protocolul (chiar și un episcop îmbufnat poate citi un document care nu trece de câteva pagini, nu?) veți vedea că este vorba de CONCESIONARE, nu de ÎNSTRĂINARE. Alături, întrebarea de mai sus, deja exprimată; ați fi avut o idee mai bună? Mă îndoiesc.
Așadar, avem una bucată palat în dificultăți, una bucată primărie care deja s-a mai ajutat cu greco-catolicii, și un protocol. Palatul va intra cu bine în iarnă. În trei ani va fi iar ce a fost. Aici vor avea loc evenimente culturale, și își vor ține și greco-catolicii curia. Orădenii vor simți efectiv această clădire ca a lor, nu ca una cu lacăt, în care se pătrunde în… Noaptea Muzeelor, și atât. Lămuriți-mă, ce nu e bine? Repet, mai pe scurt: greco-catolicii oricum nu ar fi folosit tot mastodontul ăsta. Trebuia să se întâmple ceva, să se găsească bani, să se pornească lucrări. S-a descoperit calea. Bonus – TOȚI orădenii se vor bucura, în trei ani, de această clădire, care rămâne în posesiunea greco-catolicilor.
Uneori mă gândesc că focul acesta a ajutat. Unora dinte oamenii orașului. Pentru a le spori coeziunea, interesul pentru patrimoniul comun, larghețea în a întinde mâna celuilalt. Doar prostia e constantă. La orice rang, chiar bisericesc.
