Acum 20 de ani, Conrad Schumann se spânzura într-o livadă din Bavaria. Era cel care intrase în istorie cu „saltul spre libertate”, dând estul pe vest, după ce hărțile începuseră să se rescrie, conturându-se ceea ce avea să fie, în curând, monstruosul Zid al Berlinului. De la căderea căruia aniversăm, azi, 29 de ani.
Sigur, istorii ale Zidului există în multe părți. Cu asta mi-am început ziua de azi, urmărind filmulețe, deschizând fotografii vechi, căutând relații între date pe cale știam, adăugând, la cele știute, lucruri noi. Apoi, chiar de nu este o aniversare rotundă, m-am gândit că ar fi bine să scriu ceva. Pentru fața unui băiat, urcat pe zid, care se apăra, zâmbind, de jetul de apă ce se presupunea că ar fi trebuit să-l doboare, cu o umbrelă. Zâmbetul acela de milioane…
Istoria se bazează pe fapte mari, și ne rămâne în minți prin fapte mici. Prin imagini. Prin icoane ale unor gesturi ce, rupte din context, nu ar însemna nimic. Am văzut de măcar 20 de ori filmulețul (unul din atâta de multele) în care apare și băiatul cu umbrela. Acele două secunde. Zâmbetul întins pe mai puțin din cele 24 de cadre care compun secunda 31. Știu felul acesta de a zâmbi. Puțin fericit, de o fericire pe care, poate, nu o realizezi pe deplin decât mai târziu, puțin idiot, pentru că gestul tău se învecinează cu lipsa de logică, puțin somnolent, ca după o mare încercare, asezonat cu modestie – modestia unui erou care nu realizează că e erou, care dă din umeri: ”Deh, putea fi oricine”. Dar n-a fost oricine. A fost el.
Unele fotografii intră în istorie fără ca vreunul din cei prezenți să înțeleagă asta, pe moment. Și devin stindarde ale unui loc, ale unei generații, ale unei schimbări. Cel care le face nu își tocmește loc în ceea ce va urma – probabil aici este frumusețea. Doar vrea să lupte, după ce simte el ca propriile sale puteri, cu aberațiile istoriei. Să lovească înapoi cu o metaforă.
Fața băiatului cu umbrela spune clar, sub tirul de apă: ”E prea târziu, nu ne veți învinge”. O umbrelă poate nu câștigă în fața unui șuvoi constant de apă. Dar mai multe umbrele, da. Așa s-a întâmplat în acel 9 noiembrie 1989. Așa au apărut ”ciocănitoarele Zidului”. Așa a căzut. https://m.youtube.com/watch?v=zmRPP2WXX0U
Nu știu ce își spun tinerii de acum despre astfel de gesturi, dar am încredere că suntem aceiași. Noi, cei care am plâns de fericire atunci când a căzut Zidul (fie acolo, la fața locului, fie cu perna pe radio, cu urechea pe inima Europei noastre bănuite, Radio Europa Liberă, sau la Vocea Americii. Am văzut aceleași gesturi, același umor, același curaj, la cei tineri, de la #rezist. Istoria tezaurizează gesturile inutile și frumoase. Și, brusc, într-o zi realizezi că ele au fost utile. Că nu au trecut neobservate. Că au încălzit. Că au stârnit un zâmbet.
În anul când cădea Zidul, aveam 16 ani și jumătate. Am știut. Toți colegii mei de liceu au știut. Peste o lună și ceva începea Revoluția, mișcările de la Timișoara, apoi în toată țara. Eram la Arad, la bunici. La Teatrul din Arad se juca ”Se caută un mincinos”. A apărut un afiș mai mic, prins de cel mare, scris cu cerneală albastră: ”S-a găsit”. Eu l-am scris. Și pus. Peste doi ani terminam liceul. Sonetul nostru de absolvire, ca și panoul cu pozele noastre, a fost decorat cu Zidul lui Pink Floyd. Hotărâserăm ca eveniment care ne-a marcat pe toți căderea Zidului din Berlin.
Ar fi tone de spus. Totuși, m-am oprit la câteva imagini aparte, care au rămas în suflete, care deschid un reflex condiționat la simpla vedere. Și toată nenorocirea a două lumi separate, și toată bucuria unirii, de după, se strâng aici. Câteva poze, câteva replici. Azi, de ziua Zidului ce nu mai e.
E greu de ales, între atâtea lucruri care și-au găsit loc în conștiința noastră, în deceniile de când cu ideea Zidului. Și totuși, pe firul istoriei mele subiective, am ales. Pentru că fiecare dintre noi a reținut un Zid al său, legat de cel de atunci – și vai de cel care nu are nici unul…
Așadar, Războiul II, învingători, învinși, o Germanie demonizată, câștigătorii smucind fiecare spre sine hălci din țara ce ”trebuia” pedepsită. Și Berlinul. Pe lângă cele două Germanii, a fost Berlinul… Rușii, cu halca lor, Americanii, englezii și francezii de cealaltă parte. Un Berlin rămas ca o insulă de normalitate într-o mare ce se înroșea. Un Berlin care a fost împărțit. Inițial, pe hârtie. Apoi, cu dungi, cu sârmă ghimpată. Doar puțin înaintea Zidului.
Germanii estici nu erau mulțumiți cu situația creată. Încercau să scape de sub încercuire, plecau, mergeau sau, dacă vreți, fugeau spre vest. Încă se putea trece cătinel. Timpul trecea. Tensiunea creștea. În iunie 1961 au părăsit Republica Democrată Germană circa 19.000 de oameni. Prin Berlin. În iulie, cam 30.000. Venea august – în zilele dintre 1 august și 11 august, 16.000 de estici au trecut în Berlinul de Vest. Și a venit 12 august. Data în care cel mai mare număr de estici a ajuns în vest: 2.400 de oameni. În o singură zi.
În acea noapte, premierul Hrușciov al rușilor a cerut închiderea de tot a punctelor de control dintre est și vest. A apărut sârma ghimpată, mai întâi. Urma să vină Zidul…
Berlinezii treceau, înainte de zid, între sectoare. Munceau dintr-unul în altul, își vedeau prietenii, familiile. Acest lucru nu a mai fost cu putință, după ce ideea cu Zidul a început să prindă contur. Apele se despicau. Și nu la modul bun.
Măcar 171 de oameni au murit, încercând să treacă Zidul. Alții au reușit. Prin forță sau ingeniozitate, din disperare. Mai mult de 5.000. Drama pe care o trăiau românii ce încercau să iasă din țară era asemănătoare cu a ”refegiștilor” ce încercau să ajungă ”redegiști”. Sau a berlinezilor ce ar fi vrut să rămână, simplu, berlinezi. Liberi.
Aici vine saltul lui Conrad Schumann. Băiatul de 19 ani era de pază la locul unde urma să apară Zidul, în 15 august 1961, în Berlinul ”cel rău”, în care nu era de rămas. Era a treia zi a aberației, iar Zidul era, deocamdată, un maldăr de sârmă ghimpată.
Un alt băiat de 19 ani, Peter Leibing, era în ”Berlinul bun” și îl privea pe polițist. I s-au adresat chemări. Și-a luat avânt. A sărit. Leibing l-a pozat. Altcineva a filmat momentul. Conrad Schumann era liber!
Am văzut această poză, cu ”saltul spre libertate”, într-o carte primită de la oamenii Ambasadei Germaniei din Belgrad, cărora le-am fost oaspete, cândva în timpul războiului din Bosnia. Adusesem mesaje din Sarajevo, din zona musulmană, celor ce aveau prieteni și rude sârbi, în Belgrad. Știam deja cum e cu trecerile zdrumicate de frontieră, eu însămi trecusem dinspre sârbi spre musulmani, în Sarajevo, ascunsă într-un tanc rusesc sub egida ONU, sau mărșăluind noaptea, sub o ploaie de obuze, pe Muntele Igman. Nu e pentru oricine. Cei care nu putuseră risca, măcar trimiteau scrisori, cum puteau.
Eram cu acele scrisori la mine, când am primit cadoul celor de la Ambasada Germaniei. Cartea despre Zidul Berlinului. Sigur, au fost multe imagini aparte acolo, și multe povești deosebite, în spatele lor. Dar cea care m-a mișcat cel mai mult, și care și azi mă răscolește până la lacrimi, e a lui Schumann, peste acel pui de zid, ca peste coada unui balaur care încă nu se știa cât va crește.
Ce nu era în acea carte, pentru că încă nu îi venise timpul, fiind în anii 1994-1995 când am primit-o, era că Schumann avea să se sinucidă, în 1998. Nu și-a găsit niciodată locul, după jurământul pe care l-a călcat, după dezertare, după anii cât a trebuit să stea ascuns. Erou și simbol, Conrad Schumann este, totuși, una dintre victimele Zidului. Care nu se pot număra așa de simplu, ca oamenii împușcați lângă monstruoasa construcție. Nu ignorați pagina de pe care am salvat fotografia, rarehistoricalphotos.com. Veți mai găsi lucruri aparte.
Mă întorc la Nikita Hrușciov. Ba nu, la Sting. La amândoi. Ascultați ”Russians”.
”Mister Krushchev said, „We will bury you.”
I don’t subscribe to this point of view.
It’d be such an ignorant thing to do
If the Russians love their children too”.
Sting și un prieten al său urmăresc programul (obținut oarecum hoțește) rușilor, la TV – o emisiune pentru copii – apoi Sting scrie acest cântec. Și ne aducem aminte cum ”voia să ne îngroape” cel care ceruse Zidul. ”Domnul Hrușciov a spus ”O să vă îngropăm”/ Nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Ar fi așa un lucru prostesc să se întâmple asta/ Dacă și rușii își iubesc copiii” – e o parte din text.
Într-un alt noiembrie, în 1956, în 18 noiembrie, mai precis, Hrușciov face, la o recepție a Ambasadei Poloniei la Moscova, o remarcă aspră și nepotrivită, într-un discurs adresat ambasadorilor țărilor din vest. Vorbea despre statele capitaliste, în fața comunismului, spunând că istoria este de partea oamenilor lui, și că ”o să vă îngropăm”. Trimișii din 12 state Nato, precum și cei ai Israelului, au părăsit încăperea unde se ținea recepția.
Mai știe cineva, dintre tinerii de azi, despre discursul celui care a ”oferit”, mai târziu, Zidul? Probabil prea puțini. Dar cântecul lui Sting are șansa de a fi plăcut și azi, și mâine, și oricând. Și, pornind de la el, poate unii vor mai căuta în istorii sau pe net ce e cu acest ”Vă vom îngropa”. Și se va înfiora. Și-și va pune un hashtag în suflet – #neveragain.
”Zidiștii” au, însă, și ”antizidiști”. Amintesc doar o singură replică a epocii, din 1963: ”Ich bin ein Berliner” – știți, ”I am Charlie” nu s-a inventat acum…
John F. Kennedy, președinte al S.U.A., la o vizită în Berlinul vestic, în 1963, electrizează asistența cu discursul său. Am auzit de la mulți germani cât a contat pentru ei acel discurs. Mai ales că existau temeri că invazia rusească nu se va limita la cele care erau deja pe rol. Kennedy a spus atunci: „Acum două mii de ani, oamenii se lăudau spunând ”civis Romanus sum” (sunt cetățean roman). Astăzi, în lumea libertății, cine dorește să se laude, spune ”Ich bin ein Berliner!”… Toți oamenii liberi, indiferent unde trăiesc, sunt cetățeni ai Berlinului, și deci, ca om liber, mă mândresc să spun ”Ich bin ein Berliner!””
Cade Zidul. Ne bucurăm. Acolo, aici. În Banat, mai fiecare are rude în Germania. Mătușa în casa căreia stau, unchiul, verii mei erau și sunt în Munchen. Fugiți din Timișoara, cu riscuri mari, în anii lui Ceaușescu. Trec anii de după Zid. Cândva, în mașina lui Buju Ternovits, actor din generația veche a Teatrului German din Timișoara, văd un deodorant de mașină în forma Germaniei reunite, pe care scrie ”Wir sind ein Volk”. Îl întreb: ”Buju, ce înseamnă asta”? Și-mi spune un banc. Că, imediat după căderea Zidului, un estic vine cu brațele deschise spre un vestic, și-i spune replica aceasta. ”Suntem un popor!”. La care vesticul, nemișcat: ”Și noi suntem altul”. Am râs, dar amar. M-a întristat. N-am trăit acolo. Fotografia am luat-o de pe deutschlandfunkkultur.de
Înțeleg considerentele vesticilor, dorința de a nu fi trași în jos de estici. Și totuși… Se schimbă atâta de mult un popor, într-o generație, încât, segmentat de o aberație, să devină… două popoare?… Istoria pare că a arătat că germanii au știut să subraviețuiască bine reunirii. Iar berlinezii au rămas un exemplu al spiritului liber, al elitei, al luptei și al învingerii, dincolo de momentele stupide ale istoriei.
Uneori, o imagine face cât o mie de cuvinte. Uneori, câteva cuvinte aparte fac cât o suită largă de imagini pe care istoria aberantă vrea să le proclame lege. Am strâns aici câteva, pe măsura amintirilor mele, a sensibilității mele, a felului în care ideea de Zid, de oricare fel ar fi el, trăiește în mine.
Aduc aminte doar o singură sintagmă în plus, legată de un alt fel de zid. „The Iron Curtain isn’t soundproof – Radio Free Europe”. Zidul era o măsură palpabilă a Cortinei de Fier, de temperatura Războiului Rece. Cândva, niște ani după Revoluție, ajungeam, la Timișoara, prima dată la ceva ce se numea, bizar, pentru mine, ”Noaptea devoratorilor de publicitate”. Mi-au plăcut reclamele prezentate. Dar, cândva, una m-a făcut să plâng.
Un moment apăsător, un aparat de filmat care se mișca în lungul unui gard de sârmă apăsător, într-un cadru alb-negru apăsător. Totul era apăsător. Apoi apare textul acesta, deja amintit: ”Cortina de Fier nu e de netrecut față de sunet. Radio Europa Liberă”. Era întuneric în sală. Nu știu dacă eram singura care plângea. O istorie lungă, care urma să fie și mai lungă decât în momentul în care fusese găsit sloganul ăsta, mă izbise, brusc, în piept. Arta unui mănunchi de cuvinte, ca un ierbar fidel istoriei. Dădeam exemplul acesta de text de reclamă, și altele, cât am predat engleză. Pentru că suntem datori să dăm mereu cât putem, celor care vin din spate, din tot. Nu doar cuvinte. Sau imagini. Ci și ce s-a creat cu ele, și a dăinuit.
O grămadă de truisme, de locuri comune, pentru cei care am trăit lucrurile astea – fie de aproape, fie de departe, dar ATUNCI – veți spune. (Sigur, nu am vârsta ridicării zidului, dar o au prieteni dragi – în schimb eram, la sfârșitul adolescenței, la finele lui). Dar am spus asta deja de atâtea ori – vin alte generații după noi, generații care nu au fost acolo, care nu au văzut, care trebuie să știe. Pentru că, altfel, toate acestea nu vor fi existat, iar istoria va rămâne o unealtă stearpă de chinuit niște copii ignoranți. Și n-am nevoie de ani rotunzi ca să fac să nu fie așa.
