Hoț îmbrăcat în costum, femeie care culege flori din grădină, bătrân care ți-ai turnat vecinii de pe scară la securitate, sau, din contră, care ai fost la un pas să ajungi la Canal, doctor în halat alb, profesor cu ochelari și păr cărunt, muncitor cu frigul intrat în oase pe schelele spânzurate deasupra orașului, student plin de convingeri, cum ar trebui să mă raportez la tine, PSD-istule?
Da, știu, unul dintre păcatele noastre capitale este generalizarea. Ni s-a spus de atâtea ori. Nu toți sunt la fel. Nu toți politicienii sunt hoți, nu toți votanții PSD sunt asistați sociali, nu toți au ajuns în politică să se căpătuiască. Și totuși, cum ar trebui să ne raportăm la cei care sunt și continuă să fie în PSD, uitându-ne la situația în care se află astăzi România? Ca la niște persoane voit rele, ca la niște persoane cu handicap, ca la niște slugi obediente, ca la niște victime, ca la niște hiene bucuroase că vor primi bucata lor de leș din împărțeală, ca la niște neveste bătute care trăiesc cu soțul de dragul copiilor, ca la niște funcționari care văd totul în cifre chiar dacă dincolo de pereții birourilor lor sunt gazați oameni?
Serios. Cum ar trebui să ne raportăm la acești oameni pentru că ura care ne dezbină nu poate duce la nimic constructiv. Putem să-i insultăm oricât, vom primi insulte înapoi, putem să le explicăm oricât cu cifre cum stau lucrurile, devenim brusc soroșiști, TFL-ști sau mai știu eu ce. Ștergi canalele lor din grilă, nu te mai uiți la știri, îi ignori când îi auzi pe stradă dar te simți ca un pește ce trăiește într-un acvariu cu din ce în ce mai puțină apă.
Recunoști sofismul de la primele cuvinte, vezi minciuna în orice discuție amicală, ești sătul deja de retorici iefine, cum e a răspunde la o întrebare cu o întrebare („ceilalți au fost mai buni?, ceilalți au făcut mai bine?”). Te doare cinismul, te scârbește lipsa de măsură și incapacitatea, te întristează prostia. Te încui în calculator, te ascunzi în foile cărților? Te vor găsi și acolo. Nu toți sunt condamnați pentru fraudă electorală, nu toți merg la vânătoare cu Țiriac, nu toți înjură ziariști sau debiteză obscenități în fața femeilor. Nu toți se laudă că au mitraliere acasă, nu toți vin la muncă cu mașini de zeci de mii de euro, nu toți truchează licitații.
Alături de ei, într-o țesătură fină, sunt vârstnici vulnerabili și copii neștiutori, tineri plini de elan și medici cu halate rupte în coate pe băncile universităților. Exact cum militanții Statului Islamic își făceau „cuiburi” în școli și grădinițe ca să nu îi poată găsi rachetele inamice fără a face victime nevinovate. Spre deosebire de copiii forțați să stea în acele încăperi, oamenii ăștia sunt cu mințile la ei, văd ce se întâmplă în jur, înțeleg desptre ce este vorba. Cum poți tu, om simplu și cinstit, să ții în spate un hoț care are ambele mâini în buzunarele tale? Ba să te mai și cerți cu mine că îi spun pe nume!
Cum poți tu, univeresitar cu lucrări științifice de valoare, să nu vezi că Daea sau Dăncilă sunt, după toate defenițiile, analfabeți funcționali? Asta este meritocrația în care îți dorești să trăiască copiii tăi? Cum poți să nu vezi clar că legile justiției sunt modificate ca să servească unui om sau unui grup de oameni? Și nu o lege, ci mai multe legi, cu un același target? Nu îți sare nimic în ochi? Cum poți să te mulțumești cu 60 de km de autostradă pe an? E suficientă explicația că în anii trecuți nu s-a făcut nici atât?
Și dacă vezi toate astea, dacă înțelegi toate astea, cum poți să sprijini așa ceva, cum poți să creditezi și să faci parte din așa ceva? Și dacă continui să faci parte din așa ceva, cum ar trebui eu și ceilalți care vrem să trăim într-o țară condusă de oameni competenți, cu legi care să îi bage pe cei care fură în pușcărie și în fața cărora să fim toți egali și cu drumuri decente pe care să putem circula, cum ar trebui să ne raportăm la tine? Cum să te privim, cum să te tratăm?
