Atunci când moartea NU te eliberează

Frasul știe… Se spune că moartea absolvă și eliberează. Și totuși, nu întotdeauna e așa. Un caz, al unui deținut ce ispășea în Oradea, s-a terminat lăsându-ne câteva întrebări în brațe. Și, în definitiv, nici nu știu dacă se poate spune că s-a încheiat. Pentru că moartea sa încă nu e moarte, iar viața sa n-a mai ajutat nimănui. Din cauza unor reguli stupide. Iar rădăcina celor rele e undeva mai departe. Și cine știe dacă vrem s-o vedem…

Găsesc cazul într-un articol al colegilor de la Adevărul, din vara lui 2014: un băiat din Sălaj, de 19 ani (în 2014, da?), este scos din începutul de moarte pe care și-l dăduse, și ajunge la pușcărie, în Oradea. Cine era el, ce avea în spate, ce urma? Adrian era din Zalnoc, comuna Bobota, din Sălaj. La cei 19 ani de atunci, făcuse deja o tură de pușcărie, fiind condamnat, în 2012 (deci la 17 ani), pentru violare de domiciliu și furt. A stat în pușcărie, a ieșit, a violat o femeie de 59 de ani, consăteancă. Era cercetat în libertate, în vara acelui 2014 (de ce în libertate, nu știu, dar cineva a decis asta), și a violat o altă consăteancă, de 78 de ani, și a furat mâncare din casa ei.

În aceeași zi, Adrian sună la numărul pentru urgențe, să se denunțe, spunând că dorește să se predea. Vine un polițist dar Adrian e spânzurat. Polițistul acționează, vine ambulanța, se reușește resuscitarea. Adrian ajunge în pușcărie. Iar. La Oradea.

Nu știu cum au curs cei patru ani, de până săptămâna asta, ai lui Adrian. Știu ce mi-au spus cei care au lucrat cu el. Că era cuminte (aproape un copil, nu mă miră că oamenii din jurul lui foloseau „cuminte” pentru a-l descrie), lucra, că nu îl căuta nimeni din familie. Un infractor uitat. Până săptămâna asta, când a murit/n-a murit cu cătușe la mâini, legat de un pat de spital, și pe care birocrația îl face când viu, când mort, când deținut, când liber, când al spitalului, când al familiei, ca o pisică a lui Schrödinger care nici să miaune nu mai poate, vie, sau moartă, sau cum e…

Nu idealizez pe cei ce suferă, uitând vinile lor. Nu caut justificări, albiri, uitări, atunci când fapte așa grave ca violul sunt puse pe masă. Dar cred că avem de gândit câteva lucruri pe acest caz. Pentru că, tot la nivel filosofic, cred că e bizar să se moară legat de pat. Că un om în moarte cerebrală este păzit de un gardian, într-un salon ATI. Că moartea cerebrală nu este moarte, pentru instituția galerelor românești. Că… revenim mai încolo la ce e bizar.

Este ceva de dorit să ne „pierdem timp”, gândindu-ne la soarta unui deținut, la viața și moartea lui, la legile care au făcut o brambureală întreagă să se întâmple în jurul morții lui? Eu aș spune că da. Exact pentru că trăim într-un sistem social (perfectibil, desigur), unde, atunci când ceva nu funcționează, e de spus și gândit.

Să vedem și părțile mai puțin cunoscute, spre deloc, ale cazului. Faptul că e vorba de Adrian (Adrian, nu Florin, pentru că așa-i spuneau acasă) A. este cunoscut. M-am gândit dacă e etic sau nu să i se folosească numele întreg, cu toată suma aceasta de fapte. Alesuțan, poftim. Dar în acest articol va rămâne Adrian. Ce este cunoscut dar nu discutat este că Adrian a intrat în moarte cerebrală, după ultima lui încercare de suicid. Și că nu i s-au folosit organele pentru transplant (deși, până într-un punct, se putea, medical vorbind), pentru că există un ordin de ministru care spune că povestea nu se întâmpla decât pentru rude până la gradul IV, când e vorba despre un deținut. Toată lumea a spus „bine, mersi” la povestea asta, și s-a gătat cu nedumeririle.

Atâta doar că ele încă există. Să vedem un alt fir al faptelor, privit din alt unghi, dincolo de considerente asupra „avantajelor” sau chiar a „demnității” oferite, respectate, discutate legat de deținuți.

 

Adrian se spânzură. Iar. Ajunge la Județeanul din Oradea. E în moarte cerebrală. Pentru cei care nu înțeleg termenii, moartea cerebrală e moarte. Punct. Nu există minuni, nu există ieșiri spectaculoase din așa ceva. Nu există nimic. Moartea cerebrală se diagnostichează bine și în România. Medicii orădeni se oferiseră să dea scrisoare medicală Penitenciarului Oradea că Adrian e mort, în moarte cerebrală. Chiar merge cineva în Sălaj și obține acordul bunicii lui Adrian pentru donarea de organe. Bătrâna mai spune ceva: după aia, să îl incinereze… Sunt săraci. Mai sunt trei frați mai mici ai lui Adrian, ce trebuie crescuți. O familie necăjită. Tatăl, despărțit de mamă, cu o altă familie, e, acum, în Italia, la muncă. Bătrâna îl iubea mult pe Adrian, era necăjită de întorsurile urâte pe care o apucase nepotul. A doborât-o povestea ultimei săptămâni (urma să ajungă, mai apoi, în spital, la Șimleu, unde e acum) dar a semnat. Măcar după moarte să poată face un bine, altora, nepotul ei.

Însă Adrian nu a putut face acest bine. Sau, să fim mai exacți, cu ajutorul lui Adrian nu s-a putut face acest bine. Din cauza interpretării unui ordin de ministru. Iar cei mai mulți s-au limitat la a se opri la acel ordin. Nu toți, însă.

Ordinul e cel numit așa: Nr. 429/C-125 din 7 februarie 2012 privind asigurarea asistenței medicale persoanelor private de libertate aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor. E dat de Ministerul Justiției împreună cu Ministerul Sănătății. „În cârdășie”, aș spune, dar oricum nu prea mulți mai înțeleg nuanțele arhaismelor…

Art 148 din povestea asta spune, la pct.2, că „Pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, persoanele private de libertate nu pot fi donatoare de sânge sau de organe decât pentru membrii de familie până la gradul al IV-lea”.

De ani buni de zile, la Fundeni se face transplant de „ficat împărțit”, de porțiune de ficat, ce se poate lua, porțiunea, și de la donor viu. Există, desigur, de mult mai mult timp, transplantul de rinichi, ca organ-pereche, de la donor viu. Să nu uităm că și aceste variante de transplant, de donare de organe, există, și s-au practicat și se practică în România, chiar de au fost mânjite de prestații ca ale medicului Mihai Lucan. Așadar, ordinul de ministru e prost, și, în măsura în care se va considera important, va fi atacat, ulterior. E prost pentru că nu face diferența între donorul aflat în moarte cerebrală și cel viu – aceasta ducând la posibilitatea interpretării noțiunilor. Așa cum s-a făcut, săptămâna aceasta, la Oradea și București.

De ce spun de București? Avem un om aflat în moarte cerebrală, legat de un pat de la Anestezie-Terapie Intensivă, și un gardian ce îl păzește, în salon, deși ideal al fi fost să nu intre în salon în care asepsia ar trebui să fie maximă. El este mort pentru medici, și viu pentru penitenciar, cât timp nu are un certificat de deces. Și undeva e o problemă de logică. Un gardian scade asepsia dintr-un salon ATI, păzind un om mort. Pentru că, undeva, niște noțiuni nu sunt explicate de lege, deși transplanturile invocând moartea cerebrală se fac, în România, de vreo două decenii. Iar discuția se mută de la Oradea la București.

Medicii au încercat tot ce au putut pentru Adrian. Dar e în moarte cerebrală. Organele lui pot ajuta, teoretic, alți trei oameni, prin ficat și rinichi (în ciuda optimismului medicilor orădeni, eu spun că Târgu Mureșul nu ar fi luat inima, fiind după o resuscitare, iar în șulfăriile românești cu plămânii nu vreau să intru acum). Așadar, trei oameni care ar putea trăi mult mai bine, care stau zi de zi și noapte de noapte cu bocceluța făcută spre a o tăia spre un spital din București, pentru a-și îmbunătăți simțitor viața, nu sunt sunați, pentru că baletul de la capul lui Adrian se complică, și se termină prost.

Medicii orădeni de la spital explică celor de la penitenciar că Adrian e mort, în moarte cerebrală. Penitenciarul îl are de viu, cum spuneam, și trebuie să-și respecte procedurile. DAR omul e mort. Dacă se mai valsează mult pe temă, organele nu se vor mai putea folosi. Corpul e pe aparate, familia e de acord să se doneze, mai trebuie cineva să se descurce în hățișul legilor. Problema se mută la doctorul Radu Zamfir, actualul (de putin timp numit) șef al Agenției Naționale de Transplant (ANT). Care vorbește cu șeful național al penitenciarelor, se caută soluții, nu se găsesc. Mortul rămâne viu în acte.

Așadar, pentru că moartea cerebrală nu este moarte, pentru cei de la penitenciare, organele lui Adrian nu pot ajuta măcar trei oameni grav bolnavi. Încerc să înțeleg de ce nu este moartea cerebrală la fel de moarte pentru un gardian, ca și pentru un medic. Îmi arăt, la Agenția Națională de Transplant, disponibilitatea de a vedea unde „pușcă” sistemul, și a ajuta la schimbări. Mi se spune cât trebuie să aștept pentru a da de Zamfir. Aștept. Nu se confirmă, nu dau de el când mi se spune că mă va suna. Așa că îl sun eu, frumos, direct, cum mai colaboraserăm. Îi explic că vreau să ajut, că ar fi să vedem ce e de făcut. Brusc, nu mai poate vorbi, promite că sună el. În aceeași zi. Asta era deja în 13 martie. Organele nu mai puteau fi folosite, corpul, care fusese întreținut pe aparate, cedase. Dar trebuia să se știe ce și cum, pentru data viitoare.

Radu Zamfir nu a mai sunat. Nici în ziua aceea, nici în cele următoare. Deși promisese. Nici nu mi-a mai răspuns la telefon. El a fost numit la ANT de ministra Sorina Pintea. I se consideră dator? Tăcerea lui ține de materialul acesta al meu? Ar fi bizar să gândesc asta? Nu știu. Știu că m-a mințit. Și nu mă așteptam.

Așadar, nu aflu cam ce i s-ar părea rău, sau de schimbat, șefului actual al ANT. Așa că problematizez, și pun întrebări, doar după experiența mea de ziarist ce scrie de două decenii despre donarea de organe și transplant. Și, pentru că știu cum s-a întâmplat și trecerea de la moarte cerebrală la moarte-și-atât a lui Adrian, recte felul în care s-au pierdut acele organe, dincolo de hârțogărie și semnături, doresc să aflu câteva lucruri de la Penitenciar. Vorbim de un om cu o încercare clară de suicid, de acum patru ani, care trebuia ținut într-un mod o idee mai aparte de un psiholog. Un om care a murit în penitenciar și, posibil, din cauza penitenciarului. Care putea să fie donator de organe, dar reacțiile stomacului/plămânilor săi au împiedicat, până la urmă, asta, trecând prea mult timp. Dincolo de orice birocrație. Un corp cu un statut incert. Un mort păzit.

Am înaintat cererea mea, pentru informații, Penitenciarului:

„Referitor la persoana privată de libertate Alesuțan, aș vrea să știu următoarele:

1. Care a fost cursul colaborării cu un psiholog al instituției dv, cum el se afla după măcar o tentativă de suicid cunoscută, cu legătură directă cu faptele care l-au privat de libertate.
2. Avea un dosar medical (care nu a ajuns la Județean, cît timp era internat după tentativa de suicid – știți altceva?) în care să existe trecute afecțiuni gastrice?
3. În baza cărui act/text de lege forurile unui penitenciar nu consideră moartea cerebrală drept moarte, în ciuda faptului că se putea oferi scrisoare medicală cu acest diagnostic, ci, pentru eliberarea unei persoane ce a fost privată de libertate se cere neapărat și exclusiv un certificat de deces? Adică de ce nu recunoașteți și moartea cerebrală ca moarte?”

 Am primit vineri, 15 martie, următoarele răspunsuri:

1 – ceva îngălat, în care mi se citează dintr-un ordin de ministru, în care, pe exact 18 rânduri, mi se explică pe larg CE AR TREBUI să se întâmple cu un deținut, în mare reducându-se la pasajul ăsta: „personalul de specialitate (…) realizează evaluarea inițială a deținuților (…) , și urmărește identificarea principalelor riscuri și nevoi psihologice”. Nimic despre CE S-A FĂCUT.

2. Iar, reducând – „informațiile privind starea pacientului (…) sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia”.
3. Nu există un răspuns pentru punctul 3 din întrebările mele. Vine o mențiune, care începe cu „totodată”, nu se menționează un presupus (și așteptat) răspuns 3, deși la cele anterioare figura ordinea numerică. Și mi se spune, de parcă nu am fi invocat deja de 100 de ori treaba asta, despre ordinul acela 429. Se adaugă și că informațiile suplimentare ar trebui să-mi vină de la doamna Adina Claudia Bîrda, inspector principal de penitenciare.

Doamna Bîrda este unul din purtătorii de cuvânt pe care mi i-aș dori la fiecare din instituțiile cu care trebuie să interacționez. Cum i-am spus cândva, în această săptămână, am auzit-o mai des decât pe soră-mea, în tot anul trecut, la telefon, zilele astea, și nu am nimic să-i reproșez în toată povestea asta – dimpotrivă, am doar cuvinte de laudă. Dar aceste răspunsuri, primite de la cei cărora inspectoarea le-a dat în lucru întrebările mele, sunt idioate.

Cum am și spus, solicitând alte răspunsuri, care, până la încheierea acestui articol, nu au ajuns la noi (da, e weekend), la puncul 1 nu mă interesa un fragment de lege. Nu mă interesa se TREBUIA făcut. Mă interesa CE S-A FĂCUT, de Adrian a ajuns să se sinucidă. Cum am și spus deja purtătoarei de cuvânt, legea e una, psihologul lor se putea să fi murit acum patru ani, și să nu se fi găsit altul doritor să se angajeze acolo.

 

La punctul 2, înțeleg că datele referitoare la sănătatea lui Adrian sunt confidențiale. Dar faptul că dosarul cu afecțiunile lui nu a ajuns, câteva zile bune, la Județean, nu ține de afecțiunile lui. Și putea ajuta medicii care se zbăteau măcar pentru a i se putea folosi organele. Dar această parte a întrebării mele a fost ignorată.

Punctul 3 e… lipsă. De ce moartea cerebrală e moarte în spital, și în penitenciar, nu? De ce nu a fost considerat omul ăsta eliberat, după moartea cerebrală? De ce stătea gardianul să-l păzească, în ATI, deși era MORT, fără putință de revenire? De ce un medic de spital și unul de penitenciar nu văd moartea la fel, în 2019, într-o țară ce face transplanturi de multe decenii, inclusiv de la donator mort (primul de acest fel fiind făcut la mine, în Timișoara, la rinichi, în 1981, de regretatul profesor Petru Drăgan). De ce s-au pierdut, IAR, ca în atâtea alte cazuri, organe, deși aici exista un acord al familiei?…

Puneți-vă cap la cap. Neștiutori, mincinoși, silitori, implicați, niznai, grăbiți. Stabiliți de unde începe moartea, pentru totdeauna. Ajutați, cât se poate, faceți-vă treaba. Nu vă ascundeți. Schimbați ordinele proaste și miniștrii proști. Faceți ca grozăvia de a muri legat de pat să nu se mai repete. Nici măcar celui mai de jos ticălos.

Revenim la Adrian. Care, viu sau mort, sau cum dorește birocrația să îl cheme, avea o parte de poveste înainte de momentul când s-a spânzurat ultima oară, are o parte de poveste după ce a murit.

Vă puneți problema ce înseamnă să furi mâncare? Înseamnă foame. Lăcrimăm la Jean Valjean, care a furat o pâine și a ajuns în temniță. Sigur, Adrian a și lovit, a violat. Spun iar: nu îl scuz. Dar realizăm și cum a ajuns aici? A fura mâncare înseamnă foame. Adrian era dintr-o familie săracă. Una din familiile românești destrămate, unde cineva care ar putea servi de model pleacă în străinătate să lucreze. Aici povestea fiind și mai complicată, prin întemeierea unei familii noi, a tatălui. O bătrână, bunica, și alte rude, rămân să crească patru copii. Sigur, au fost și alte familii în situația asta, și n-au ieșit monștri din ei. Dar aici a fost altfel. De ce? Nu știm. Știu doar că, undeva, în Sălaj, într-o familie în care se poate spune că a apărut un monstru, există ne-monștri, oameni care au încercat să trăiască, trecând prin această foame. Și care trebuie să trăiască și mâine – bunica și frații minori ai lui Adrian.

Are societatea o parte din vină, în destinul urât și trist al acestui băiat? Eu cred că are. Și așa cred și apropiați ai mei, persoane în gura cărora mă uit, oameni inteligenți și sufletiști, și care au marcat societatea prin lucruri bune. Care, mai toți, mi-au spus că buba nu e doar la un ordin tembel de ministru (care și ăla ar trebui schimbat, deși probabil nu vom avea toată ziua astfel de cazuri). Ci că trebuie să ne uităm spre criza familiilor românești, spre alegerea de a face bani înainte de a ridica un copil cu un model alături. Și, desigur, rămâne și armonizarea felului în care se înțelege moartea, și cum putem ajuta, chiar și după moarte. Ceea ce lui Adrian i-a fost refuzat.

Sigur, e ușor să ne uităm la deținuți ca la scursurile societății. Dar, vedeți, o societate e un organism complex, iar marginile sale țin de lipsa de grijă a centrului. Îmi aduc aminte de o discuție cu scriitorul și preotul evanghelic Eginald Schlattner, purtată la Reșița acum vreo 15 ani, unde fostul preot de penitenciar era de acord cu mine, după ce spusesem că mulți dintre noi am putea să ne considerăm doar infractori neprinși, pentru o sumă enormă de vini, care, teoretic, se taxează în societatea asta, în funcție de moment și de loc.

Recunosc, și eu am urât major oameni, și pe unii, puțini, mi-am dorit să-i văd morți. Cu amendamentul că nu pentru rele făcute mie, ci orașului meu, sau unei zone cu care aveam treabă, ca ziarist. Dacă i-aș dori/fi dorit schimbați mai degrabă? Da, desigur. Îndreptarea ticălosului e mai de dorit decât suprimarea lui, acolo unde se poate – cred eu. Și cam asta ar fi ideal să se întâmple într-un sistem de ispășire. Nu rezolvi nimic cu a chinui deținutul. Sigur, nu aș oferi condiții mai bune în penitenciar decât în spitale, de ar fi să aleg. Dar deținutul nu poate fi reeducat (schimbat – mai degrabă, pentru că „reeducat” îmi sună dubios) dacă nu se lucrează cu el. Și, de vorbim de acest caz particular, de nu este împiedicat să își ia viața. Asta în urma unei monitorizări aparte. Sigur, un psiholog nu poate spune cu certitudine că un anume om va face sau nu un lucru, de acum înainte. Dar… ce putea spune, până la urmă, acel psiholog, pentru cazul că el există, și și-a făcut treaba, după lege?

Adrian este, acum, un corp într-un frigider. Bunica lui, ce era de acord să ajute societatea cu organele nepotului aflat în moarte cerebrală, e la spital. A spus că ar putea fi incinerat corpul. Dar organe nu au fost luate, deci ANT nu va da bani pentru incinerare sau înmormântare sau orice. Ce se va întâmpla mai departe? Potrivit legii, un deținut ce moare cât e în custodia unui penitenciar va fi îngropat (înhumat, ca să fiu mai exactă, deci nu incinerat) de primăria pe raza căreia se află penitenciarul. Deci Oradea ar trebui să-l îngroape pe Adrian, undeva în Oradea, de familia nu își poate permite.

Dar… am marșat pe faptul că bunica lui Adrian ar fi dorit incinerare pentru că nu știa cum să se descurce cu adusul și îngropatul nepotului ei în Sălaj. (supoziție confirmată ulterior). Mi-am spus că, măcar pentru dorința ei de a ajuta pe alții, din corpul scăpatului-din-mână nepot al ei, și tot ar trebui să poată să-i pună o lumânare la cap lui Adrian, acolo, în cimitirul din Zalnoc. Ca măcar un cerc cumplit de urât și trist să se închidă un strop mai bine pentru sufletul acestei bătrâne, și pentru frărțiorii lui Adrian. Nu contează așa de mult detaliile a ce a urmat. Doar că s-au mobilizat zeci și zeci de oameni în a mă ajuta să îl ducem pe Adrian, proscrisul, acasă. Într-o țară de creștini, să se roage cineva pentru el, după câte a făcut. Să fie eliberat, întrucâtva, după datinile locului. Dar el încă e pușcăriaș, și mort…

Pentru că nu avea certificat de deces. Pentru că, atunci când el a existat (certificatul), nu se dorea eliberarea lui decât cu promisiunea că se ridică acel corp. Care nu poate fi dat oricui. Fără certificat de deces, Adrian e încă al penitenciarului. Dar el nu poate fi dat penitenciarului, nici ca și corp, nici ca și act, pentru că penitenciarul nu e, după lege, parte din cei ce pot ridica acel corp.

Vreau să mulțumesc acestei mici armate de oameni, care a ajutat să mergem, totuși, pe ideea înmormântării lui Adrian. Acasă. Preoți greco-catolici de la Episcopia Oradea și din Sălaj, preoți ortodocși din Zalău și din comuna Bobota, episcop reformat, funcționari și primar din Primăria Bobota, familia lui Adrian, medici de la penitenciar, Spitalul Județean Oradea și București, personal al Penitenciarului Oradea și Primăriei Oradea, prieteni ai mei. Dincolo de considerentele asupra faptelor unui om pierdut din mâini de societate și de familie, m-a bucurat solidaritatea pe care am putut să o întâlnesc la aproape toți cei pe care i-am contactat pentru a face ca trupul lui Adrian să se întoarcă în cimitirul locului din care a plecat, și pe care nu l-a onorat. Pentru că cred că nici societatea nu și-a onorat datoriile față de această familie, pentru a-l face pe Adrian să iasă om…

Încă nu se știe cum se va termina povestea acestui corp, din care se puteau lua rinichii și ficatul, dar a fost răpus în mai multe rânduri, de birocrație, cu relele lui, cu bunele lui – vom vedea luni. Dar, într-o țară în care o femeie violată și legată murea pe câmp, în hipotermie, cam în același timp cu un violator de 23 de ani ce ispășea, și și-a luat viața, aș vrea să cred că, după ce stabilim pedepse, după legi aduse la a fi cât mai juste, în pas cu timpul, nu va mai muri nimeni legat de pat, și că vom ști, măcar cândva, unde se sfârșește pedeapsa și de unde începe eliberarea… Pentru a putea ajuta. Chiar dincolo de noi.

Ramona Băluțescu