Stau la coadă la pachet extern, ca tot omul. Se termină programul. Ne trimit de-acolo. Suntem mulți. Parcă suntem hoitul unui melc răpus de exasperare, șerpuirea noastră se întinde în jos, pe scări, de la biroul vamal/poștă și până la etajul de sub. Not ok. Iese scandal. Nu se rezolvă. Am două variante: reclamație sau… să găsim o rezolvare. Și o găsim.
E vorba de Timișoara, dar asta se poate întâmpla oriunde în țară – peste tot a fost o gâlmă cu pachetele, care a ținut din decembrie și până acum. Totuși, e neplăcut să stai la o coadă ce nu dă semne că s-ar termina în timp util, și să ți se spună „Programul s-a terminat, veniți în altă zi”.
Dacă e ceva ce un ziarist se descurcă mereu să obțină, alea sunt numerele de telefon. Așa că încep cu poșta. Mai bine zis cu directorul de la Oficiul Județean de Poștă Timiș, Nicolae Avram. Îi explic că la poșta mea de cartier se întmplă ca la birt (la modul bun): ultimul venit se servește. Adică, la ora închiderii, doamnele de la Of. Poștal nr 8, de care țin, închid frumos ușa, și servesc lumea care apucase a se pune la rând.
Iar povestea asta se poate întâmpla și la Oficiul Poștal nr 4 de la Gara de Nord Timișoara, fiindcă, dincolo de faptul că pe acea scară se află mai multe instituții, există o încăpere de așteptare unde pot intra cei care mai așteaptă, și care stau pe trepte în jos, deseori mai mult de un etaj. Directorul a acceptat ideea, cu amendamentul că acolo lucrează două intstituții, la acel oficiu poștal, și trebuie să fie de acord și cei de la vamă.
Perfect, am sunat și la directorul Direcției Vamale Timișoara, Emil Crăciunoiu, unde am explicat aceeași poveste. Domnul Crăciunoiu a fost și el extrem de amabil, mi-a explcat cum de s-a ajuns la situația de a fi atâtea persoane la coadă, zilnic, cum e cu programul de lucru (destul de scurt), cu depunerea banilor, cu plățile care se fac aici și cu parteneriatul cu poșta, și a promis că va căuta rezolvări, mai ales că era înaintea unei ședințe naționale unde toți colegii săi vor fi venind cu propuneri.
Am discutat și după acea ședință de la București, și domnul Crăciunoiu a acceptat că, deocamdată, se poate merge pe propunerea mea, și mi-a promis că va merge personal să verifice dacă totul a intrat în normal.
Am mers iar pentru daraverile personale în altă zi decât cea în care spusese că merge și directorul vămii. Nu „de control”, ci pentru că așa s-a nimerit. Noutatea, la 10 minute înainte de ora de încheiere a programului, era că le „crescuse” un agent de pază, care încerca să ne descurajeze, dar la modul discret, cum că „imediat se termină programul”. Cei care erau la coadă (nu așa de mulți ca în zilele anterioare, vreo 10 persoane) erau deja disperați. Le-am spus să nu-și facă griji, pentru că se găsise o soluție. Un tânăr cu o trotinetă se mișcat prin oraș nu voia nici în ruptul capului să creadă că este posibil ce-i spuneam: se va închide ușa holului și ne vor rezolva.
Ce e drept, am trecut și prin un „hai, hai, hai” al personalului, mai ceva ca la timpii din armată, la făcutul patului, dar ne-au luat pe toți, ne-au căutat pachetele, s-au oțărât puțin la noi pe diverse motive, amintindu-ne că ei stau după program, dar, până la urmă, în 10-15 minute toată povestea fusese rezolvată decent, fără urlete, fără bătut cu picioarele în ușă, fără impertinențe și fără oameni disperați că și-au pierdut degeaba o oră sau două din zi.
Știu, pare banal. Dar nu e. Sunt lucruri de sub nasul nostru, ce ne deranjează și ne frustrează, care nu se rezolvă cu reclamații sau amenințări. Uneori e mai simplu să căutăm împreună soluții. Da, recunosc, mă miră că am dat de doi directori de instituții mari din oraș care au avut disponibilitate să asculte și să rezolve lucruri, mai mult, unul invitându-mă să ținem legătura și să urmărim împreună dacă problema s-a rezolvat sau nu.
Și tocmai pentru că nu am dat des de bunăvoință la factorii decizionali, mă bucură să aduc și un exemplu pozitiv, la foaie – de unde un ziar, de regulă, se leagă de lucruri negative. Iată, se poate. Mulțumiri celor doi directori. Băiatul cu trotineta, când a ieșit, mi-a spus: „Ați avut dreptate, uite că a venit Paștele mai repede”.
