Visele sunt locuri importante. Locuri unde îți poți crește pădurea ta, în care nu intră nimeni cu drujba. În care poți ține capul ridicat, de unde, poate, în viața de toate zilele te-ai obișnuit cu el plecat. În care ai iar organele pierdute, și vezi iar, sau alergi iar, sau înoți. În care te simți pe tine însuți aproape de fericire, și te auzi cântând. Într-o limbă care aproape a murit. În cazul ăsta, germana.
O privesc, în biserica aceea de sat bogat și tihnit, cât o catedrală mai mică. Penultima/ultima din specia lor. A nemților din Sânleani, din nordul Diecezei Romano-Catolice de Timișoara. A șvabilor. Nu mai are cu cine vorbi germana, decât cu încă o săteancă. Și telefonul. Și un program la radio. Și câte o rugăciune, uneori, în biserică. În curând va pleca și ea. Nu acolo unde plecăm toți, de final, ci într-o stație intermediară, în Germania, la copii. Și vecina ei va rămâne singură, de nu va avea prevederea să se retragă ea de tot, înainte. Și gata. Așa se va termina tot.
Cum se duc lucrurile
Am mai vorbit cu oameni ce-s ultimii din felul lor, undeva. Îmi aduc aminte de Franzi clopotarul, din Iecea Mică, Banat, unde bisericii catolice îi crescuseră iconostas, și flori de plastic în aghesmatar, și popă ortodox în altar. Și antena lui satelit (a lui Franzi, nu a talibanului orto – da, da, nu folosesc vorbele greșit, era unul din puținii care semnaseră pentru caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu pentru că se împărtășise la greco-catolici), pe coama casei, prin care căuta, ca pe apă, un post în limba germană. Și ochii lui. Era în toamna lui 2008. Nu am reținut fețele noilor mei vecini, într-un bloc unde stau cam tot de-atunci. Dar ochii lui Franzi clopotarul nu i-am uitat. Ultimul neamț din Iecea Mică. Atunci.
„Ce să facem?” Spun ochii ăștia, într-o limbă universală a resemnării. Da, cândva a fost altfel, lucrurile s-au schimbat. Ce să facem? O să murim și va trece tot. Ăsta e mersul istoriei. Atâta a fost. Cam asta e ideea din acești ochi. Nu îți trebuie mult să înțelegi. Pui câteva întrebări, omul din fața ta înțelege că-ți pasă de el, apoi vine o tăcere-împreună. Cam ca la cimitir, când totul a fost spus, și tăcerea unește inimile încă rămase la lumină.
Poate ar trebui să trec de pesimism. E o zi așa de frumoasă, o lumină superbă, ca de scăldătoare a vrăbiilor, în care să se spargă, în fire mici și mângâietoare, tremurul aripilor lor. Plec din Timișoara cu un tren internațional pe care se vorbește de Sf. Marton, tocmai fusesem de cteva zile la Alba Iulia, la locul de veci al lui Marton Aron, episcop romano-catolic de pie memorie, lumea e mică, uite cât e lumea de mică.
Apoi Aradul, părintele Szabo Peter ce mă aștepta pe peron, în gara care mi-a fost cândva casă, 10 ani de zile, în care am deschis ochii și unde aș fi putut învăța și maghiara și germana, de nu ar fi fost bunicul oltean. Cu soarele încă-dimineții, o bătaie în ușă și spre cei de demult, ai mei, care nu mai sunt. Un bărbat înalt, singurul suflet în peronul luminat – nici măcar rândunicile din faldurile acoperișului liniei 1 nu sunt acolo.
Nu-mi închipui familii de aici fără să fie mixte. Nu-mi închipui să nu știi să dai bună ziua în limba celui de lângă tine. Probabil ele există, dar nu mi le închipui eu. Doar că cel de lângă tine e altul, azi. S-au schimbat toate. De la Teri-neni care ne ajuta la încheiat botoșeii la grădiniță, și educatoarea de grupa cealaltă, germană, mereu cu un halat albastru pe ea, la numele străzii pe care mi-era grădinița, la 10 minute de locul unde suntem acum – pe atunci era Krupskaia, acum e Onisifor Ghibu.
O luăm spre Sânleani. E aproape. Nu e mult timp de povestit. Dar vorbiserăm deja la telefon. Știm în ce coordonate am dorit să mă mișc azi. Are legătură cu o discuție pe care am purtat-o în februarie, în Buziaș, despre ultimii șvabi din zona unde e preot interlocutorul meu.
Atunci ne-am cunoscut, dimineața, cu ceva înainte de o competiție de… degustat cârnați. De altfel, o bună modalitate de a ține aproape o comunitate. Cea a germanilor din Banat și din împrejurimi.
Eram în sala mare a Hotelului Parc când au intrat câțiva bărbați, dintre care unul cu o călcătură de episcop. Știu extrem de bine cum calcă un episcop – ok, unul din lumea civilizată, mai degrabă. Un mod solemn dar și rotund-lunecos, care impune și cere atenție și reverențiozitate. Întreb cine e – sigur, episcop nu putea fi, că îi știu pe toți din țară, cei de dincolo de ortodoxie, care s-ar fi potrivit tiparului clasic. Totuși, nu eram departe – mi s-a spus că e preot catolic și, cum găseam inedit că e acolo, am purtat o discuție, pentru un interviu.
Așa am aflat de locul unde se mai aude germană în biserică, dar că nu va mai ține mult timp. Și am desenat, mai mult în gândul meu, o idee cum că ar fi fain de scris despre asta, cândva. Numai că, uneori, ideile bat cu un deget destul de persistent în tăblăria noastă, s-au legat câteva lucruri și… trenul cu Sfântul Marton, Aradul, fuga prin locurile unde am copilărit, câteva amintiri comune din anii de atunci – părintele Szabo aici și-a început activitatea – un cot la dreapta de pe drumul national și… puf!, Sânleani.
Un strop de germană, în Sânleani
Mergem în crescendo, deși nu știam încă. Prima biserică mi s-a părut mare, apoi, a doua, și mai mare, apoi a treia… chiar mare. Cumva mă face să zâmbesc. Sunt mult mai degrabă obișnuită cu altceva, în ceea ce privește bisericile catolice. Romano-catolice. Cu cele de oraș, chiar mai de cartier dar de oraș mare, sau din capitalele Europei. Cu preoți pe care, de cele mai multe ori, îi știu, și cu care am o relație de colaborare, de amiciție, de prietenie, oameni cu ranguri diferite, preoți, episcopi, cardinali, papă. Adică la papă știam ce aștept, cu ce straie va veni, unde, cum va fi tipicul, cum să fiu pregătită să pozez când se va apropia de miresele de la Audiența Papală, cu ce obiectiv pozez când va ajunge la trei metri de mine, printre oameni. Acum e altfel. Și parcă iau totul, absolut totul de la început. Și așa și este bine.
Să mă explic. Am intrat în biserică împreună cu un om pe care îl știam doar puțintel, care îmi spusese câte ceva despre locurile pe care le păstorește. Dar, atunci când m-a lăsat în navă, la discuții cu doamna pe care o așteptasem, și căreia deja îi spusese de mine, prin spatele meu ajunsese în sarcristie un civil.
Acum apărea în altar un preot. În alb, violet, parcă o idee mai înalt, parcă o idee mai distant. Realizez, brusc, că e prima slujbă la care o să asist, condusă de un aproape-necunoscut, pentru ultimii trei ani, de la cea primă la care am asistat ținută de patriarhul catolic al Veneției, Francesco Moraglia. (Da, Veneția are patriarh, dați un google dacă nu credeți). Aceeași înălțime, aceeași sculptură uscată a feței, o distanță față de enoriași, în timpul slujbei, care se topește, măcar la arhiepiscopul Moraglia, când nu slujește. E interesant să asiști la o primă (pentru tine) slujbă a unui preot, îți dă o idee cum e pentru enoriașii unui loc, când primesc preot nou, pe care ideal ar fi să aibă pentru ce să-l respecte și care să-I călăuzească.
Dar aici se întâmplă toate astea, și chiar o idee mai mult Preotul nu e doar legătura celor de aici cu Dumnezeul în care cred – pentru unii este firava ață ce-i mai leagă de limba lor. Și de aici începe tristețea zilei. Aici, limba germană moare.
Vorbesc cu doamna Maria Karl, înainte să înceapă slujba. Și puțin după. Germana e limba ei maternă, e chiar din locul în care ne aflăm, și aici a făcut și școala. În germană. A lucrat în Arad, a ieșit la pensie. Soțul nu mai e. Copiii i-au plecat în Germania. Și, cândva, într-un viitor apropiat, va pleca și ea în Germania, pentru că simte că o lasă puterile și nu se va mai descurca singură. Dar până acum nu și-a dorit asta. Îmi spune de cei din jurul ei, șvabi, care au plecat, dar că pe ea n-a atras-o. Că îi e important că nu cunoaște pe nimeni acolo, și asta nu e bine, dar va ajunge să vândă casa și tot și va pleca. Vecinii ei sunt plecați de multă vreme, „ei mereu au vrut să plece, eu nu am vrut niciodată” – explică. Și șvabii sunt diferiți.
Doamna Karl mai vorbește în mod curent germana doar la telefon, cu rudele plecate. În rest, se mai întâlnește cu vecina ei care a mai rămas aici, în afară de ea, vorbitoare de germană, dar care, azi, nu a fost la biserică (probabil e plecată din localitate – mi s-a spus), și mai schimbă două vorbe în limba lor. A devenit ca un cod de neînțeles, în satul care fusese ridicat de ai lor. Și nu pare să existe mașinărie Enigma să mai spargă acest cod, aici. Germana se va pierde ca mesajul aruncat mării într-o sticlă fisurată.
Uneori mai vine, vara, o verisoară, la doamna Karl, din Germania, mai are o emisiune la radio, zice că e de la orele 13.00 la orele 14.00, după ea vine programul în limba maghiară. Dar maghiară nu știe. Tatăl ei știa bine, ea, foarte puțin. Nu are programe de televiziune în germană.
Din 1958 e plecată verișoara. Au mai rămas cimitirele. La 80 de ani, ai mai multă lume în cimitire, decât afară. Aici, la cimitirul de lângă ea îl are pe tata și pe soț. La cel din Sânmartin, pe mama și pe bunici. La așa o lume a tăcerii sari peste cei cu care mai vorbește un om limba lui și te gândești la cum o tace. Cum își spune sieși gândurile. O întreb în ce limbă visează. Îmi spune că în germană. Și zâmbește trist. Începe slujba.
Părintele Szabo e altcineva. Este acea legătură, pentru cei care cred, cu ce e sus. Și, pentru un singur om, azi, în biserica aceasta, și cu ce e jos. În pământ, în amintiri, în tristeți. Spusese celor din biserică despre mine, cine sunt și ce fac acolo, mă mișc în sus, în jos, încercând să deranjez cât mai puțin, nu reușesc să urmăresc Liturghia, aud doar, cu coada urechii, să spun așa, că preotul trece de la română la germană și la maghiară. Ca toți să se simtă aproape de ce este de împărțit într-o biserică.
Mă uit, de pe lateral, la doamna Karl. Are ceva din bătrâna lui Sting, din „Englishman in New York”, și tot ca acolo aud, în locul rugăciunii, versul cu „alien” – în locul ridicat de ai ei a ajuns o străină. Aproape o extraterestră („alien” are ambele înțelesuri, în engleză). O pozez. Se simte pozată. Nu se întoarce. Nu își mișcă fața. Stă. Așteaptă. O lecție învățată în decenii. Cu zâmbet neputincios și trist.
Vorbim mai târziu, cu părintele Szabo, despre cum e, în fapt, acest loc – din „cum e” marele, partea cu ecumenismul, și cu relațiile cu „ceilalți”. „Ceilalți” sunt, în țara asta, mereu ortodocșii. Adică aceia care s-au găsit, acum 10 ani, adică aproape 11, deja, să-și retragă ambasadele și să se dea botoși, cum că nu vor mai face vreun act liturgic împreună cu alții, de vreun alt cult. Desigur, să cerșească bisericile catolicilor și reformaților, în vestul Europei, pentru preoțeii lor, nu le pute – aici, în țară, catolicii-s „eretici”, că doară pentru asta fusese judecat mitropolitul Nicolae Corneanu, că se împărtășise cu „ereticii” de catolici.
Preotul îmi spune că în zona lui nu există probleme cu morminte ale nemților sparte de răufăcători (cum am mai găsit prin Banat) și ortodocși care să apară brusc înșurubați în pământ în locul lor. În săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, aceea din ianuarie, preoții ortodocși nu apar (le-o fi frică de caterisire) iar catolicul e, de regulă, invitat la reformați, unde ajung și cei din celelalte culte. Însă, totuși, se mai intersectează cu ortodocșii pe la activități la Livada, unde, la deschideri, se mai ține și câte o rugăciune – ortodocșii, pe limba lor, și la Dumnezeul lor, pentru că, precum ne arată BOR-ul, în caz că există ceva pe sus, atunci bistoș îs mai mulți Dumnezei. Asta e completarea mea – nu a părintelui.
Îmi mai spune că nu se mai strâng șvabii, în localitățile astea ale lui (unde slujește), ca mai demult, sau ca în altele. Că viii nu, doar morții – concluzionez. Pentru că 1 noiembrie a rămas extrem de important. Și că, în acea zi, iese împreună cu preotul reformat, și se aude și în cimitir rugăciune în toate limbile locului – în română, maghiară și germană. Încă.
Zimandcuz. Cunoscuți de departe.
Se termină slujba, mai discut puțin cu doamna Karl, mă ia părintele destul de valvârtej. Realizez, după, de ce. Când intrăm în „biserica 2” – în fapt, în Zimandcuz. Credeam că e pustie. Dar, de fapt, întârziaserăm puțin, din cauza mea, și toată lumea era deja înăuntru, în liniște, și aștepta preotul. Ciudat. O biserică în liniște. Plină. Îmi aduc aminte de acele câteva poze din Miercurea Ciuc, de Paști, cu secuii ce așteptau, perfect aliniați, să li se sfințească bucatele. De ce ungurii pot? De ce sunt mult mai ușor de preluat obiceiurile proaste față de cele bune?
Și iar, mirarea aceea a transformării. Las un om în pardesiu închis să intre în sarcristie, iese preotul. Am, iar, un strop de nedumerire, până procesez. E ca în ziua când, în Arad, în liceu fiind, i-am adus dirigintei mele un buchet de maci, apoi, schimbând sala, am luat cu mine și macii ei, și, când a intrat și la acea oră, mi-a spus: nu credeam că un lucru te poate surprinde așa, de două ori în aceeași zi. La mine urma, acum, și a treia oară. Totuși, părintele Szabo e preot. Probabil asta trebuie văzută ca starea naturală, și cealaltă, excepția, abaterea de la normă.
Iar, prezentările, zâmbete, pozez de sus, de jos. Dau și de cunoscuți – Sf. Gerhard, cu Sf. Istvan. Ce e drept, primul reprezentat puțin bizar față de toate picturile, sculpturile sau mozaicurle lui din Veneția-Murano, pe care le știam. Dar tot omul locului, și așa.
Maghiara nu e în pericol, aici. Comunitatea e diferită. Oameni mai mulți, totul este mai închegat. Biserica e mai luminoasă, și parcă schimbările nu au mușcat atât din loc. Sau, de au făcut-o, au făcut-o mai demult, și deja s-a ajuns la o altă matcă.
Fug într-o recunoaștere scurtă, prin sat, până se termină Liturghia. Îmi spun că, de ghinesc și biserica ortodoxă, bag un cap și la „frați”. Mereu, când îmi spun de treaba asta cu „frații”, aud și ghilimelele de rigoare. Și îmi spun că și Abel și Cain au fost frați. Închid apăsând cât mai grijuliu clanța veche. Trag cu ochiul la case, mă joc scurt cu o pisică, trec pe lângă un birt cu drojditori. Cam devreme pentru a fi aproape pulbere, dar, deh, nemții au plecat, obiceiurile lor s-au risipit. Un profesor american al meu spunea că mereu e timp al băuturii pe undeva prin lume, după fusul orar.
Mă întorc dinspre birt, aha, uite biserica orto, încă e slujbă, încerc să mă studiez din afară întrebându-mă de am și altceva la mine, în afară de aparatul de fotografiat, ce m-ar putea face alergată de o comunitate ortodoxă, cu furcile. Cred că, totuși, nu (deși, frasul știe cum, mereu apare câte ceva). Înainte să intru în biserică, mă opresc în fața geamului din stânga și pozez. Din cușma bombonierei centrale, împodobită regulamentar cu trandafiri de plastic, se prelinge spre sol un burlan, pestrecând fereastra cu o diagonală ce ar face orice architect să-și taie venele răzuit, la balustrada intrării. Acum am ceva impertinent în plus: zâmbetul.
Intru. Vopseluri grele pentru ochi, galben, albastru, biserica e plină, tânăra din stânga mea e aici cu doi băieței simpatici și are cercei mari, cu tricolorul roșu-galben-albastru în urechi. De ce nu, dacă-i pică bine? Îmi impun să țin ambele mâini pe aparatul foto, și scula cât mai jos, să nu stârnesc panică – să scap o cruce sus-jos-stânga-dreapta (singura pe care o fac, de o fac, nefiind religioasă) deja ar îngusta ochii unora. Intrat, văzut, plecat. Mă întorc la „concurență”.
Ultima oprire din prima parte a zilei: Zimandu Nou
Se gată. Plecăm și de aici. Ajungem la Zimandu Nou. Începe să se rotească totul. E o idee mult. Mie îmi e mult. Preotului nu îi e. Sau îi e dar nu se plânge. S-a obișnuit. Totuși, o clipă de respiro prinde bine. Îmi arată sala pe care a pregătit-o pentru cateheză, îmi vorbește de munca pe care o face cu copiii, cu enoriașii, de cei bolnavi, de tot.
Copii? Da, copii. Sunt mulți copii la biserică, aici, și preotul reia tot, stoic. Ba chiar, înainte de slujbă, mai și stă la câteva amabilități cu cei care erau în față.
Iar, sus, jos, unghiuri, împărtășanie, e gata. Sunt la ieșire, atunci când enoriașii părăsesc biserica. Mă salută în maghiară. Răspund în maghiară. Ies. Merg să pozez grota de la Loudes, din dreapta bisericii. O bătrână se apropie de mine, mă întreabă de am fost vreodată acolo – tot în maghiară – și îmi spune că e raiul de pe pământ.
Spun că nu am fost, dar că am fost la Vatican de mai multe ori, și îmi place – în timp ce îmi scanez memoriile și îmi aduc aminte din ce cântec (Te vagy a mennyorszag) știu cuvântul ”rai”. Uite că mai funcționează computerul. Mai știu și melodia. Mă uit puțin disperată după preot, să mă salveze. Nu e aproape, e peste drum. Mă gândesc cu groază că nu pronunț bine, sau că o să spun ceva greșit. Apoi, brusc, mă liniștesc: până la urmă ar trebui să fie de înțeles că am alta ca prima limbă. Important e să încercăm.
Mai stăm puțin de tot, apoi plecăm spre Timișoara (părintele Szabo Peter avea și el o treabă în Timiș). Mi-am bifat dorința. Am discutat cu una din ultimele două păstrătoare ale limbii germane dintr-un sat din vestul țării. Despre cum e, despre cum va fi. Am văzut și cum lucrează un preot romano-catolic, deservind mai multe comunități, mici, mijlocii, mari, alergând între ele, oferind Liturghia sau măcar o rugăciune în limbile locului – română, maghiară și germană.
Da, sunt tristă. Dacă există vinovați că limba celor ce au așezat locurile astea pe hartă va pieri, ei nu sunt de arătat cu degetul, nu aici, nu acum. E o întreagă istorie răsucită, greșită, fără șanse de întoarcere. Și nu e nimic de făcut. Sau, poate, totuși, e ceva: ca acei tineri care merg acum să se deprindă cu germana, la școlile ce ne-au mai rămas, în Banat și în Transilvania, citind despre această tristețe, să ia puțin mai în serios ce fac. Să se uite la limbă ca la mai mult decât la un mijloc de a face bani. Și, de ajung într-unul din aceste sate, duminica, atunci când vreun preot vrednic mai strânge ultimii rămași lângă el, să nu se sfiască a da bună ziua în germană. Chiar dacă nu vor avea, poate, accentul rupt din manuale. Ar fi ca o mică lumină, și asta, la capul unui… aproape ultim vis…