Când romanii spuneau „(…) quando cadet Roma, cadet et mundus” („când cade Roma, cade și lumea”), uitau de un alt gen de moarte, mai puțin spectaculoasă dar tot așa de neagră și, poate, chiar mai tristă: cea a uitării. Îți aduci aminte de asta privind biserica din centrul Șandrei (Timiș), din inima localității – mai mult, inima localității nu s-a rătăcit din întâmplare, căzând, cadastral, aici, ci așa a fost gândit totul – ca lumina locului, caput mundi, să fie, programatic, aici: candelabrul bisericii acesteia să fie locul unde se întâlnesc axele așezării. Și, pentru multă vreme, așa a fost…
Oare câți dintre locuitorii Șandrei mai știu povestea candelabrului din biserică, locul de unde a pornit totul?… Probabil, puțini. Tendința spre facil a oamenilor a creat o altă poveste, cum că pălăria ce aduce faima bisericii e în amintirea momentului când episcopul a acoperit ce era de acoperit, când o femeie a căzut cu poalele în sus… Atâta doar că episcopul nu era toată ziulica aici, ci în Zagreb, iar pălăria… are cu totul altă poveste, cu tot cu ineditul real: este parte din heraldica oricărui episcop catolic, atâta doar că este… necanonică. O să vedem mai jos de ce.
Aleksandar Alagovic s-a născut în 1760 și a fost numit episcop de Zagreb în 1830. A murit în 1837. În cei nu foarte mulți ani în care, datorită unui schimb de pământuri, a fost ierarh și peste o zonă din Banat, a hotărât ridicarea unui sat nou, pe care, azi, îl numim Șandra.
Preotul romano-catolic al locului (și al altor patru locuri de prin preajmă, pentru că așa este, acum, aici) este părintele Bonaventura Dumea. Ne întâlnim în fața bisericii despre care urma să vorbim, într-o zi rece și mohorâtă, și, la intrarea în biserică, constatăm că în navă poate fi chiar mai frig decât afară. Pardoseala este udă, deși nu este zi de duminică, și-mi spun că oamenii s-au deranjat să spele pe jos pentru că așteptau oaspeți. Preotul mă contrazice cu tristețe – e condens, zona mustește de apă, biserica e pusă în curba drumului și, în lipsa unui șanț colector, apa asaltează edificiul sub toate formele. Dar, cine știe, poate Primăria va rezolva acest neajuns… Deși, de câte ori am sunat pentru asta, primarul m-a ocolit ca dracul tămâia.
Primesc următoarele date: în 1 Ianuarie 1833, episcopul Alexander Alagovic, de la Zagreb, ratifică, la Bratislava, tratatul de întemeiere a localității Alexandria (o denumire adaptată de germani ca Alexanderhausen, de maghiari ca Sandorhaza, și de români ca Șandra), cu de 140 familii provenite din satele învecinate – Bulgăruș, Grabaț, Lenauheim,B iled, Variaș – din comitatul Torontal. ”În 1836 are loc întemeierea Parohiei Romano Catolice Șandra și, probabil, începe clădirea bisericii baroce parohiale cu două turnuri, în centrul noii localități, înconjurată de un larg teren amenajat și numit de localnici ”rondel”, biserică având ca patron ocrotitor pe Sf. Alexandru, a cărui icoană e așezată deasupra altarului principal. În exterior, între cele două turnuri, se află, desupra intrării principale, emblema episcopului Alexander, cum este specific oricărui episcop catolic” – mai spune preotul. Interesant este și că, în 1842, în sat erau 1231 germani și 16 sârbi și români.
De la satul de germani care a fost construit astfel încât axul drumurilor principale să treacă exact pe sub candelabru (nu e, totuși, clar dacă e vorba despre candelabrul navei sau despre cel mic, din zona altarului) la starea de acum, cu biserica furată, igrasioasă și în care calcă tot mai puțini oameni, a trecut o istorie cu răsuciri ce nu erau de bănuit, atunci, la început. Acum, cam cinci persoane vin la slujba de duminică, deși cei botezați, din sat, la romano-catolici ar fi vreo 50. Contribuția la cult mai vine de la 10 oameni. Și, deși cimitirele, ambele, ale Șandrei, sunt ale Bisericii Romano-Catolice, ortodocșii încasează banii de la familiile celor care sunt înmormântați acolo – situație ce, poate, ar putea fi mediată de primar sau, dacă nu se poate rezolva local, atunci va trebui întrebat mitropolitul Selejan despre starea lucrurilor…
„Un suflet e mare cât o dieceză”
„Hemoragia a început cu războiul – spune preotul – morți, deportați în Siberia, la mine de cărbuni… Cândva, la începutul anilor 40 din secolul trecut, erau cam 2500 de germani la Șandra. Apoi, prin 1988, erau 1300”. Îl întreb dacă se merită să alerge între cinci sate, duminica, să țină slujba, și când crede că se va pune lacăt pe biserică. Răspunsul, pe care părintele Dumea îl atribuie lui Francois de Sales, episcop de Geneva și, mai apoi, sfânt – și el, un Bonaventura, după botez – este frumos: ”Un suflet e mare cât o dieceză”. Așadar, poarta pe care preotul o deschide măcar duminicile, de 30 de ani, deja, va mai primi credincioși încă o vreme, și de acum.
Preotul Bonaventura Dumea vine de pe malul Siretului, dintr-o localitate catolică și a crescut pe lângă franciscani. A învățat germana la școală, apoi a prins pe drum – la Alba Iulia, la studiile superioare, apoi prin locurile unde a mai fost preot. A prins Șandra și înainte de Revoluție și o știe și acum, când, în biserica udă la pardoseală lipsesc statuile altarului ( cele șase au fost furate, la scurt timp de la Revoluție, de către un grănicer care le-a trecut granița, și care a scăpat basma curată), statuile laterale și chiar și porțile de la cimitir…
Ține slujba în limba română, acum, și, de vine cineva dincolo de persoanele obișnuite, o dublează și cu germana, sau chiar cu maghiara. Totuși, până acum nu a fost duminică să nu vină nimeni. Încă…
Întreb când a fost ținut ultima dată un botez, aici. Preotul spune că acel copil, ultimul botezat, este deja în clasa a IV-a, acum. Asta înseamnă nouă-zece ani… Mă întreb ce fel de ore de religie o fi făcând acel copil la școală. Și cum se învață catehismul, pentru cele cinci sate, acum… Nu o spun cu voce tare. Sunt evidențe.
În 3 mai este ziua Sf Alexandru – dar care e acest sfânt, nu mi-e clar, cum, după reprezentarea de la altar, el trebuie să fi fost papă (se vede acoperământul papal, cu trei coroane suprapuse) precum și să fi murit ca martir, din cauza unei frunze de palmier care apare în pictură. Căutând date, înțeleg că nici istoricilor nu le este clar dacă Papa Alexandru I a fost și martir sau dacă e un alt martir cu numele acesta, al cărui cult s-a contopit cu cel al papei. Oricum, pictorul a considerat util să pună ambele simboluri, aici.
Frumos este că s-a hotărât ca data aniversară pentru toată comuna să fie 3 mai, în semn de respect pentru cei care au întemeiat această localitate, și care, pentru cea mai mare parte a istoriei locului, au sărbătorit la 3 mai. Teoretic. Pentru că, practic, preotul spune că sărbătoarea, fiind în timpul în care era mult de muncă, presupunea doar o mică slujbă, târgul și marile manifestații ale comunei fiind amânate de către autoritățile austriece pentru toamnă.
Tot frumos este că, acum, ”pe stil nou”, la această aniversare a Șandrei vin și ortodocșii, și neoprotestanții, și toți cei care se simt legați cu inima de Șandra, și se umple, iar, biserica, așa cum nu mai reușește să o facă vreo simplă duminică…
Heraldică „personalizată”
Acum este timpul discuției și legat de pălăria cu ciucuri de afară, de pe acoperiș, dintre turle. Sub mitră și toiag arhieresc avem simboluri heraldice despre care nu știu nimic, dar am o problemă cu ciucurii. Pălăria e însemnul ierarhului, dar ciucurii sunt, aici, în număr de opt, pe fiecare parte, ceea ce nu e reglementar, pentru episcopi fiind stipulat clar, din 1832, că ar trebui să aibă șase ciucuri pe fiecare parte. Unul dintre ierarhii catolici cu care vorbesc despre acest lucru spune că probabil au căzut câțiva. Totuși, vorbim despre un episcop, nu un arhiepiscop, care ar fi avut 10 ciucuri. Interesant și ciudat – oare cum au ajuns acolo cei doi ciucuri în plus, de fiecare parte? În mod cert, încă o istorie, și aici, dar care, poate, nu va mai fi spusă niciodată…
„Fără biserică, Șandra nu ar fi o localitate ci doar o adunătură de case” spune preotul Bonaventura Dumea, vorbitor de câteva limbi, cunoscător de istorie, om înțelepțit de școli și de ani dar resemnat cu prezentul comunității, dorind, totuși, mai binele posibil pentru biserica lui – stăvala apelor și a jecmănirilor… Într-un spațiu care a fost ecumenic ca o valență a firescului, avându-l ca mitropolit ortodox pe ÎPSS Nicolae Corneanu, era firesc ca toate cultele să poată trăi frățește sub soare. Uneori, însă, istoria modernă aduce aminte că și Cain și Abel au fost frați…
Nu doar apa acoperă pardoseala lunecoasă a bisericii. E cumva ca o mâzgă a tristeții, aici, ca mai tot de pe unde au plecat germanii – biserica romano-catolică, ce poate rivaliza cu o catedrală mai mică, are cheie ce se învârte aproape fără sunet sub clanța de metal croit în altă epocă. Nu doar căderile spectaculoase omoară locuri și tradiții. Ci și picătura chinezească, ce împuținează tăcut și sigur o populație cândva înfloritoare, ajungând ca felul de a face cruce sus-jos-stânga-dreapta să fie considerat, de către unii eretic sau, în cel mai bun caz, ca la Șandra, să se ducă încet, pe Apa Sâmbetei, care surpă tot.