Alb

Toată lumea a scris deja despre trecerea Papei Francisc prin România. S-au întâmplat lucruri frumoase, zilele trecute, în țară, pe marginea acestei întâlniri. Și, cum mi-am dorit să am și eu câteva fotografii cu papa, făcute în România, mi-am decis locul unde să mă intersectez cu suita sa: Sibiu, plecare – aparent nimic spectaculos. Dar nu caut spectacolul. Și, chiar de vă miră, articolul ăsta nu este în primul rând despre papă și vizita lui, ci despre o mică margine din tot ce a fost – despre cum a fost. Dintr-un anume unghi.

Scriu de niște ani buni despre Biserica Catolică din România, din lume. Nu din postura unui credincios ci din aceea a unui jurnalist interesat de lucrurile importante ale societății. De cele esențiale. Mi-am ales, ca specializări, pe ultimele două decenii ale mele de presă, din aproape trei, medicina. Apoi cultele. Sigur, aș fi preferat școala. Dar așa s-au așezat lucrurile. Dădusem cu nasul în mai multe mizerii, aici, în lumea cultelor, și, încercând să vorbesc despre ele, chiar să le așez, m-a frapat acest război evident, chiar dacă mocnit, dintre ortodocși, cei majoritari, și confrații lor. Și toți confrații lor. Catolici, reformați, evanghelici, unitarieni, neoprotestanți (la ultimii mă pricep mai puțin).

Au urmat zeci, sute de articole, mii de pagini. Am făcut cursuri, am citit istorii, am căutat mărturii care să mă facă să înțeleg cum se pot, încă, toca între ei, zâmbind, creștinii României. Am publicat de curând cinci volume numai despre Biserica Catolică. Apoi a venit papa. Era firesc să fiu pe undeva, pe acest drum, București –Iași – Șumuleu – Blaj –Sibiu – o pereche de ochi, un aparat de pozat, o inimă din mulțime. Am fost.

Și totuși, după atâția ani, după atâta timp petrecut alături de credincioși de felurite denominații, încă nu înțeleg. Nu înțeleg cum de nu e loc pentru toată lumea sub soare. Cum de se mint și se scuipă „frații”-ntre ei, mimând, de toate părțile, o bună-nțelegere, când e nevoie. Cum se fac catehezele, când rezultatul e ura de-aproape, nu dragostea. Cum își închipuie toate aceste biserici că vor putea merge mai departe, când nu pot să împartă în primul rând între ele decență.

Da, vizita Papei Francisc m-a făcut să mă gândesc iar la toate acestea. Și să caut răspunsuri. Dincolo de cele oficiale, de ghirlandele de flori și de stegulețele fluturate a pace.

Peștii se împut de la cap. Vlădici, atitudinile lor, minciuna lor. Am avut în față, pe plan național vorbind, doi capi de biserici – una cu răspândire planetară, cealaltă, acoperind un stat, și, câta, ceva și dincolo de marginile lui. Ce e de spus, după tot ce a avut loc? Concluzia mea e că totul a curs într-un fel de dublă ipocrizie a binelui. Unul din capi mimând că nu reprezintă o instituție vinovată de furt, față de credincioșii celuilalt, și de nenumărate asupriri, iar celălalt mimând că a uitat. Pentru ca toate să iasă bine. Cât de mult se poate trece cu vederea, pentru bine? Nu știu. Probabil, mult. Doar scopurile „uituceniei” sunt diferite. Ceea ce îi și diferențiază pe cei doi care s-au întâlnit aici. Major.

„Ăla”

Când plec la Sibiu, o fac pentru că am nevoie să păstrez, în arhiva mea, poze cu Papa Francisc în România – sigur le voi folosi de mai multe ori. Îl pozasem pe papă și la Vatican, de mai multe ori, chiar de foarte de aproape, dar voiam poze din România, și, deși poți cita și o altă sursă, e bine să ai lucrul tău. Povestisem, de curând, la o lansare de carte de la Arad, despre greutățile unor astfel de zile, de fapt despre prima dată când l-am pozat pe Papa Francisc, despre o mică rebeliune a presei internaționale, pentru a ni se asigura loc bun pentru pozat, despre cum am ajuns pe colonada lui Bernini și despre cum e să-ți faci treaba cu enterocolită dureroasă. Care devine hemoragică – caz de Urgență. Atunci când ai timp pentru spital. Nu știam că și banalul Sibiu va fi aproape la fel.

Calcaneu fisurat – e o parte  realității mele actuale. La Arad, într-o deplasare – nu, nu ajung la Urgențe, în ciuda unei dureri majore, pentru că trebuia să fug la Timișoara, să trimit la redacție și poze pentru un material ce convenisem deja că intră în acea zi. Și pe care îl știam așteptat. Nu e timp pentru spital nici zilele următoare – cinci volume de terminat, de bibilit, de lansat înainte de ajungerea papei în România. Pentru că așa îmi închipuiam că e rotund. Învăț să merg cu cârje, cât arde, mai întâi în două, apoi cu una, apoi să pot folosi tocuri, la lansări, și să-mi impun să nu simt durerea. Reînvăț să merg. Apoi un alt gen de lansare, tot în Arad, în ziua în care Papa Francisc ajunge la București. Apoi Sibiu. Nu e timp pentru altceva. Chiar nu e timp.

Când plec, dimineața devreme, cu busul, chiar nu realizez despre ce va fi povestea asta. De va fi și o poveste. Dar, în ani, am învățat ceva, ce mi se confirmă, iar și iar: că peste tot există o poveste, cu doza ei de simbolism, cu puterea ei de a înfățișa, dintr-o fărâmă, povestea mare, spre care se înghesuie toți. Că peste tot există oameni aparte, chiar și în cel mai puțin probabil loc, care îți pot schimba felul în care privești cum se cerne lumina. Doar ochi să ai. Și empatie pentru ce e în jurul tău. Și, cândva, la sfârșitul zilei, aproape fără să știi cum s-a ajuns aici, te trage de mânecă și povestea. Și așa a fost și acum.

În bus, dimineața devreme, două femei cu umbra unui ștaif trecut, de „aramă sunătoare sau chimval zăngănitor”, vorbesc despre papă. „Nici nu m-am gândit să merg, ce să fac, să văd că ăla e îmbrăcat în alb?” Cealaltă îi ține isonul. Se discută ceva, geografic, despre București. Cum vocile lor îmi zgârie de o vreme creierul, le spun că „ĂLA e azi la Blaj, de la 11, are o slujbă de beatificare”. Apăs pe „ăla” de parcă ar fi frâna unei mașini ce se ferește să lovească un copil. Ce o fi de ferit, aici? Ce o fi de salvat? Mă tem că e târziu. Femeile simt umbra amenințătoare a cuvântului subliniat ca pe-una de uliu, când ești jos, în poiată. Și își coboară vocile. Și șușotesc, pe mai departe, despre dătătoarele-de-bine pelerinaje ale lor la Ierusalim. Câtă ironie a sorții, în judecata cu două măsuri…

Însă și eu judec cu două măsuri. Și pentru mine, capii celor două biserici, cele două feluri de alb, sunt diferiți/diferite. Dar îmi place să cred că am ajuns la asta nu după un capriciu al rânzei, ci după destulă cugetare, și după istorie ceva mai veche, citită și deslușită, și după istorie ceva mai nouă, trăită și așezată în scris. Și tot un fapt simplu, din întâmplările acestor zile, va explica și alegerea asta, spre final. O alegere asumată, nu doar cu inima ci și cu mintea.

Și încă un lucru. Mic, și aducător de zâmbet cu ochii închiși, în aproape-liniștea adusă în autobuz de replica mea: și mie mi-a luat timp să învăț de ce contează să-ți înțelegi rolul, punct în mulțime. Și să te bucuri de celălalt punct, de departe, în alb. De ce e important să fii acolo, la lucruri din astea, chiar de nu o să dai mâna cu papa și chiar de nu o să ai scaun în rândul întâi. Pentru că evenimentele astea cresc din noi, din „unul”, lângă „unul”, lângă „unul”. Din „am fost și eu acolo”, de după.

E ca prezența la înmormântarea unui profesor de demult – poftim. Pe el nu îl mai ajută, dar te ajută pe tine, să te definești, cu prioritățile tale, cu legăturile tale cu viața. Ești acolo ca să contribui, nu ca să smulgi ceva pentru tine. Ești acolo pentru jumătatea de măr împărțită cu cel de lângă tine, în superbe frății ale momentului, față de oameni cu care ai semne că gândești la fel, că te bucuri la fel. În strângerea, cu zâmbet luminos, a mâinii celui de alături, la „dați-vă un semn de pace”, atâta de frumos, al unora dintre ceremonii. Seninătatea umilinței asumate vine și doar din a fi un punct într-o mare. Cu condiția să fie o  mare de bine.

Am învățat ce înseamnă să fii nu doar ziaristul iscoditor, ci și pelerinul, pozat, cercetat, investigat și devenit tovarăș de drum și de bucurie, în multe mări din acestea, de bine, în care beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea mi-a fost, la Vatican, cea mai dură lecție. Un punct în vreo două milioane de pelerini, fără acreditare de presă (vină pe care n-am repetat-o la canonizare, asigurându-mă că am toate hârtiile necesare), purtat de noapte, de zi, de foame, de sete, de frig, de ploaie, de oboseală, și luptând și pentru meseria sa. Dar nu aseptic, deasupra a tot, ca în alte dăți, ci parte din tot. Bucuroasă parte din tot.

„Pentru ca treaba să meargă ceas”

Mulți, extrem de mulți dintre amicii mei de Fb postează, acum, în timpul drumului meu spre Sibiu, impresii, idei, poze cu papa, cu mulțimea, gânduri despre ierarhii greco-catolici martiri ce urmează să fie beatificați peste câteva minute. Prieteni, colaboratori, oameni dragi sunt sau au fost în mișcare pe hartă, pentru a fi într-unul din locurile unde ajungea papa. Nu ne leagă aceeași credință, nu ne leagă credința. Ne leagă interesele față de semnele mari de benevolență dintre oameni. Și e de-ajuns.

Sibiu. Oraș în care am stat, cândva. Nu mai știu locuri de luat bilete, nu mai știu autobuze. Vorbesc cu oameni ai locului, toată lumea e așezată, molcomă, cu bun simț. Sunt îndrumată, mi se explică. Mă dau jos aproape de Teatru, trebuie să îmi iau acreditarea de la Primărie. Urc spre un capăt de Bălcescu. Pe aici învățam să mă dau cu bicicleta, cândva. Iau o înghețată răsucită dual în stradă, primesc și bon. Mulțumesc frumos. Aleg strada din față, nu pietonala. Știu eu ceva aici ce se cere pozat.

Ca tot turistul, mă proțăpesc în fața magazinuțului cu obiecte decorative, cu „Mă gândesc la ea”, sub care este trecut, simbolic, programul: „Non-stop”. Îmi fac pozele de deschidere a zilei, deja îmi frec mâinile de bucurie, pe dinăuntru, gândindu-mă cum o să tai ce trebuie, în poză, și o să realizez acordul cu genul și situația: „Mă gândesc la el non-stop”. Și poate o să și dau mai departe poza asta. Să ducă la zâmbet și pe alții.

Trec pe lângă Mitropolia Ortodoxă, bag scurt un cap în curte, mă întreb de ne va onora, azi, metropolitul cu prezența – în fine, el ar fi cel onorat. Nu văd mișcări. Și ÎPS Streza nici n-a apărut la aeroport. Lasă că a apărut episcopul evanghelicilor augustani, Reinhart Guib – oricum e mai reprezentativ pentru Sibiu. Piața Mică, instinctiv mă uit după mașina directorului de acum 15 ani, al cărui număr îl știu și acum, desigur, nu e, Sibiul e același oraș frumos, superb chiar, de mergi trei zile, vara, și ca turist, chiar pare tot mai fain de la an la an. Găsesc, în Primărie, unde e acreditarea mea, povestesc puțin cu polițiștii, câțiva bărbați și o femeie, tot oameni așezați, deschiși  – e ciudat, aproape ți se face dor de un om rău sau prost, ca să nu uiți că ești în România…

Dar Sibiul este altceva. Nu l-am iubit foarte tare, cât am interacționat nemijlocit cu el, dar asta nu înseamnă că nu îl apreciez enorm. Altă civilizatie, altă logică a locuirii – o populație de sub 2% a reușit să păstreze, aici, ordinea, disciplina și așezarea în matcă a toate, ca mai demult. „Pentru ca treaba să meargă ceas” scria, mai demult, pe afișele pe care le mai răspândeam și eu, la candidatura a doua a lui Klaus Johannis (daaa, cu J, dar asta e, iar, o altă poveste veche) pentru Primăria Sibiu. Oare va merge și azi, la Aeroportul Sibiu, totul „ceas”, în orașul lăsat la cheie, de Johannis, primăriței Astrid Fodor? Aș paria pe da.

Plec cu acreditarea (excelentă colaborare și cu Mirela Gligore, de la Primăria Sibiu, și cu cei de la Administrația Prezidențială, Departamentul de Comunicare Publică). O iau, de data asta, pe Strada Bălcescu – hâșâi amintiri, am locuit puțin și pe strada asta, nu e timp, mă opresc cât să prind un porumbel cu ațe cauzându-i răni groaznice la picior, să i le scot – mulțumesc băiatului de lângă Carrefour, cu negoțul la toneta a doua de pe stânga, pentru forfecuță – încă un om amabil.

Despre ecumenismul real

Taxi, galop, Turnișor, aeroport, era musai să ajungem până la 3PM, deși vom da de papă după 5, e 3 fără 10 minute când îmi atârn legitimația de gât și șchioapăt spre stânga aeroportului, de unde aflu că presa intră prin dreapta. 3 fără 3 minute, când trec de SPP, hm, și ăștia sunt amabili, chiar că devine ciudat, îi spun unuia din ei, înalt, foarte înalt „no, acum să vă văd, dacă m-am chinuit degeaba să ajung înainte de 3 sau mai permiteți și altora accesul, după”.

Râde molcom, îmi spune: „știți, România, mai aparte fiul lui… sau pila lui…” Deh. Trec prin scula piuitoare, piuie, știu că nu am luat arme la mine, mă ofer controlului corporal, băiatul inițial e schimbat de o fată, bag eternul banc cu „oooof”, fata pare nouă, îi explic că glumesc, râdem, e relaxată, sunt și eu până îmi amintesc că, din diverse motive, rămăsesem cu mobilul în sutien, nu întrebați de ce, îi explic calm, îmi răspunde calm, nu se isterizează nimeni, Doamne, ce bine că am ales Sibiul pentru a mă intersecta cu papa!

Îmi atârnă legitimația aia pe piept, culorile papale, după niște ani, destul de mulți, de presă ai un fel de ciudată relație de dragoste-ură cu legitimațiile de presă, lasă că o să dea bine în snopul cu celelalte legitimații de presă, de la Vatican – deși talăngile alealalte sunt ceva mai mari. Mai e un coleg, ne aruncăm, plini de importanța misiei noastre, într-un microbus ce ne duce spre practicabilul rezervat presei, cică erau vreo 150 de colegi acreditați pentru Sibiu, unde dracu’ o să ne găsim locuri de filmat și de pozat în șcătula aia?, lasă că nu vin toți, îmi zice o voce interioară, da, dar deja suntem mulți, îi răspund, lasă că ne descurcăm noi, e concluzia din momentul în care mă prezint doamnei de la Primărie, și îi mulțumesc pentru ajutorul de până atunci.

Situația se prezintă în felul următor: soare din acela care-ți rânjește cu subânțeles, cu lumină orbitoare dar prevestitoare de furtună, nori care, din negru, se schimbă pe negru închis, vreo 200 de oameni cu stegulețe, loco și papale, costume populare, corturi pentru adăpostit, lunetiști pe clădirea aeroportului, oameni de pază, pompieri, medici, oficiali, covor roșu care face un unghi de 90 de grade în fața noastră, a practicabilului presei, avion Tarom cu însemne papale pe el și… cam asta e tot.

Sunt obosită, sunt extrem de obosită, știu că acum ar trebui să intru în zona celor mulți și să mă învârt printre ei, și să-i întreb de unde sunt, și cam ce simt ei, și de ce au venit aici, și alte tâmpeni de-astea de ziarist amator. Sau, poftim, lucruri adânci și grave, de ziarist profesionist, documentat și atoateștiutor. Dar n-am chef. Mă dor oasele distruse de la călcâi și genunchi, sunt nedormită, nu știu încă pe nimeni în tot colțul ăsta de întâmplare și pariul meu e că va ploua. Și nu mi-e clar cum o să-mi bifez pozele. Mă fură, totuși, peisajul, și o dau pe pozat, să nu pierd timpul.

Cad aproape liber gravitational pe o structură de lemn puțin ridicată, pe care stau niște oameni în costum popular, să pozez, printre picioarele lor, niște copii. Cad de la spatele lor. Inițial se sperie, că cine-ce le face la picioare, sau pe sub fuste. Le arăt pozele, le explic: meseria. Se pun să râdă, le zâmbesc și eu.

Trece un preot, brâu-roșu, o cruce aparte, îl întreb de e greco-catolic, nț, zice, e orodox, hm, dar v-or lăsat ăștia să veniți? – mă lansez. Îmi explică niște chestii legate de ecumenism, îi spun că știu povestea, că sunt din Timișoara, la care îmi povestește aproape conspirativ că, dincolo de reguli, ecumenismul e “cum îl facem noi” și că, la el acasa, îl face, nu îl mimează. No, așa să fie! Că, la București, oamenii ăia, catolicii, nici măcar să se roage-mpreună, oficial, nu pot. Chiar de papa a spus că s-a rugat și el în gând, când s-au rugat ortodocșii. Probabil prețul bisericilor pe care le oferă ortodocșilor români, spre rugăciune, în vestul Europei, încă nu e de-ajuns…

Urgie

Începe să picure, mda, ziceam eu că nu ne iartă ploaia, scot umbrela, iau sub ea și două colege mai tinere de la Sibiu. Oamenii fug sub corturi, noi rămânem pe practicabil, stoici, unul din spp-ști fraternizează cu noi și-și pune în cap o folie din aia aurie de direcționat lumina, a colegilor de la tv. Hi-hi-hi, ha,ha,ha, mai facem niște poze-ntre noi, mai băgăm o glumă, dar picurăreala se transformă în rupere de nori, nici nu văd de ce te-ai aștepta la altceva de la niște cumulonimbuși, suntem leoarcă atunci când cineva se prinde că avem pe-aproape un metraj imens de prelate, pregătit, probabil, pentru covorul roșu, pe care, acum, pot juca Hora Unirii delfini. Ne-o tragem (prelate) peste cap și suntem aproape adăpostiți (vorba vine) când începe și grindina.

Nu știu dacă puteți realiza cum sună o nenorocită de grindină pe o prelată pe care ți-ai tras-o-n cap, să nu stai în ploaie liberă. Încerc să vorbesc cu Nicu Goga, la Blaj, îl sun, întreb de a plecat papa spre noi, aflu de la colegul responsabil cu presa, acolo, că a plecat, dar cu mașina, ne auzim greu, cumplit de greu, parcă sunt în sala turbinelor la o hidrocentrală, unii dintre colegi încearcă să dea și direct de sub prelata aia, Dumnezeule, parcă suntem sub apă, cum să dai direct?…

Le spun și colegilor ce mi-a urlat Nicu-n telefon până am auzit, asta înseamnă că nu știm când ajunge, în fras de ploaie, nu se mai termină, piciorul stâng îmi dă semen că va exploda de durere dintr-o clipă în alta, mai apare un spp-ist, le explic băietilor să dea statie superiorilor, să ne ia pe toți de acolo și să mergem organizat să ne adăpostim, dar să ne garanteze că ne aduc înapoi în timp util, nu înțelege, îmi spune că putem să mergem și noi la corturi, bă boule, mă gândesc, cum să mergem la corturi, așa, cum ne tună, de unde aflăm când vine omul ăla, și cum ne reîntoarcem grupat la practicabil, pe pistă, fără mișcări bruște, să nu tragă lunetiștii în noi?… Îi explic pe scurt, colegii îmi dau dreptate, ăla nu înțelege, după accent nu-i de-al nostru, transilvănean, finalmente, am găsit un bou, că mi-a trebuit bou…

Continuăm să ne murăm, dârdâind, stresați să nu-l pierdem pe papă, înghesuiți unu-n altul ca niște pui uzi de cățel. Sunt exasperată. Doare. Simt că nu mai pot și că o să mă așez pe jos, pe nenorocita aia de pistă, și o să se uite lumea la mine ca la urs…

Animale rapace

Dar, finalmente, se întâmplă ceva. Se ogoaie puțin urgia, încep să foșgăluie băieți cu umbrele albe și galbene pe la burta avionului, uite-l pe Guido Marini! Ah, deci papa e pe aeroport! Tac, nu are rost să-mi etalez cunoștințele, mai trec și doi cardinali cunoscuți, unuia i-am și luat interviu cândva, la Roma, mai uit de durere, o să apară imediat papa, dar hai odată, fir-ar să fie, piciorul, pătrățelul presei, trepiedele televiziunilor, colega din stânga, singura nesuferită, pe care mă străduiesc să n-o pocnesc deși se leagă de viața tuturor, vai, mi-ai atins camera, vai, m-ai mișcat…

Ne facem toți calcule, până acum am glumit între noi, acum ne facem toți calcule, animale rapace, care doar din întâmplare încă-și țin ghearele în teacă, unghiuri, pentru câteva minute gândim toți în unghiuri, ca lunetiștii, sper că nu-mi iei fața, spune un coleg unei gagici cu microfon, nu, dragă, dau scurt un direct și revin pe platformă. Îmi las și eu “o plasă în față”, îi spun unui coleg mai simpatic din dreapta, cu trepid de tv, vezi că mă bag între voi, cînd vine, să am unghi, dar mă pun în genunchi, să nu deranjez, prindem o alarmă semi-falsă, toată lumea se aruncă pe poziții, încordarea crește, zbârnâie, cred că am putea produce și energie electrică de ne-ar conecta cineva la o chestie de stocare.

Mă las, cu un rictus, în genunchi. Genunchiul stâng îmi transmite ceva de mamă, am prins o baltă, ce să fac, taci!, îi transmit, devine cu o treaptă mai dureros, în poziția idioată, și din balta rece, ploaia s-a oprit, chiar dă să iasă o geană de soare, precis e timpul curcubeului undeva pe aproape, dar nu aici.

Finalmente, se întâmplă mișcarea de care avem nevoie. Papa ajunge în capătul îndepărtat, față de noi, al covorului roșu (și ud), straturile de ziariști de deasupra mea îmi confirmă, vine, colegul din dreapta me vede cum mă canonesc cu durerile și îmi spune: nu mai sta în genunchi, îți facem loc între noi să stai în fund. Mda, îi zic, ascultându-l totuși, și dacă vine SPP-ul și mă zvârle de-aici, că nu stau cum trebuie, om m-am făcut… Pierd unghiul, și… adio poze… Dar nu a venit nimeni să-mi aibă baiul. Și am stat frumos în fund până s-a întâmplat tot.

Despre cum respiri. Sau nu.

Johannis, și soția lui, Carmen, îl conduc pe papă, mai văd niște fețe cunoscute de la Vatican, nu mă interesează, mă interesează să respir cât mai puțin și să am intuiția să prind cele mai bune unghiuri, cu o încadrare pe care trebuie să n-o gândești, să o ai în sânge, cu abilitatea de a evita să-ți intre cineva în cadru, pe cât poți, și în jurul papei sunt mulți, deja prea mulți…

Știu cum respiră (sau mai mult nu respiră) un ambulanțier, atunci când salvează pe cineva. În secundele acelea, în fracțiunile acelea de secundă. Dar cum respiră un jurnalist, în momente majore, nu știu. Probabil că nu respiră – eu nu mă amintesc respirând. Probabil, dacă îl tai, nu va curge sânge. Probabil, dacă te pui să strigi la el, să-l dai din loc, nu te va asculta. Pentru că nu va auzi. Pentru că nu există altceva decât clipa aceea, unică, și ești acolo cu toate simțurile, ca un animal ce se agață cu dinții de la un capăt de gât lung, foarte lung, de un smoc de iarbă, să nu cadă în prăpastie.

Și totul e ca un tunel cu pereți neguroși, așa cum nu se mai poate întâmpla decât, cel mult, când te uiți la omul iubit: vezi doar lucrul pe care focalizezi, restul nu mai există, restul e la o mie de leghe, oare cum te-ai putea gândi că ar mai exista și altceva, după acele o mie de leghe?…

Ploaia. Nenorocita de ploaie. Teleobiectivul meu, nici măcar prea bun, acum murat, are lentila umedă. Caut un colț de tricou uscat, sub haină. Exact în momentul ăsta am un puternic deja-vu. Și va fi de acord cu mine orice coleg care a mai pozat în situații dificile (și lăsați-mă cu fițe gen capace, și alte minuni). Pur și simplu nu găsesc lesne un colț de tricou neplouat. Zâmbesc, chiar de mă enervează situația: cândva, în viața asta, am mai fost aici – să nu găsesc un colț de haină încă nemurat, să-mi șterg, cât de cât, lentila.

Poză de grup cu două picioare

Trag rapid o bucată de bumbac mai dinspre spate. Șterg, mă pregătesc. Începe rafala. De poze. Nu știu exact ce pozez. O alchimie de unghiuri și considerente obscure, în care se amestecă personaje, head-room-uri, incidență, semnificație, culorile se adună într-o sarabandă walpurgică, aliniată câta doar de experiență, cu niște scule uzate moral de multă vreme, dar… asta avem, cu asta defilăm.

Mâini, copii, flori, stegulețe, Johannis, da, bine, a trecut pe partea noastră, în stânga, o să ni-l ascundă cu statura sa pe papă, oricum, papa, deja în fața noastră, se uită pe partea ailaltă, la cei în costume populare, oare am câteva poze ok? – mă străfulgeră un gând, nu e timpul acum, vedem pe mai încolo, dă-te, dă-te, îmi șoptesc, nu se dă, papa nu se întoarce spre noi, îmi aduc aminte idioții de la audiențele papale, care îl strigă, “Papa Francesco”, de la câțiva metri de el, pentru a-l întoarce pentru o poză. La noi, în Sibiu, nu s-a întâmplat așa ceva.

Cam asta e. A trecut de noi, a povestit puțin cu Guib, cu Fodor, cu Carmen Johannis, care nu-și ascunde emoțiile de pe față. Și urcă în avion. Ajunge în capul scărilor. Se întoarce. Face cu mâna. “Ăla în alb”, cum spunea individa, dimineața, și-a terminat treaba aici. Ne lasă dacă nu mai buni, atunci măcar mai încrezători în ideea de bine. Pentru măcar încă puțin.

Cineva de la presa ce a venit cu el face o poză din spatele lui, el, cu spatele, salutând, jos, familia Johannis, Sibiul, noi toți. Undeva, în dreapta, pătrățelul jurnaliștilor, practicabilul nostru. Și două picioare aproape plângând, ce se ițesc la marginea lui. Cam ca în “Căderea lui Icar”, de Bruegel, tabloul de la Bruxelles – un detaliu aproape nevăzut.

A trecut. Chiar dacă avionul abia își începe mârâiala pentru cântecul de plecare, a trecut. Respirăm. Îi pozez pe președinte și pe soția lui. Lui îi cunosc bine fața. E mulțumit. A fost bine. Îmi joacă prin cap, nechemat, doar venit așa, nu se știe de unde, gândul să-l întreb, când se gată de tot, de a văzut filmarea aia cu el și cu papa, transformată în banc. Apoi mă trezesc brusc. Doare piciorul. Și suntem în 2019, Johannis e de o vreme președintele țării, și nu mai putem spune bancuri oricum, oriunde, ca mai demult, la Forumul Sibiu…

Un punct cât o zgaibă de plancton

Zâmbesc cumva trist. Mai trag câteva cadre. O doamnă simpatică de la organizare vine și le spune soților Johannis că a ieșit curcubeul. Se răsucesc, privesc zâmbind undeva peste noi. Apăi poate să fie și aurora boreală, n-o să mă ridic de la locul meu până nu se gată de tot, de tot. Avionul își face manevrele, trece iar prin fața noastră. Soții Johannis ridică mâinile. Carmen rămâne mai mult cu ea sus. Un gest sincer, un arc de statuie a apropierii. Cineva spunea mai apoi că trebuie să fii prost să-ți închipui că papa stă și se uită că faci cu mâna. Trist. Trist că sunt oameni ce nu înțeleg că unele gesturi le faci din prea-plinul sufletului tău, nu pentru o finalitate efectivă…

Ne spargem în pâlcuri, pe bisericuțe, pe arondismente, pe căprării. Bisericuța mea nu are decât un locuitor, ud, obosit și cu o cameră foto în mână. Dar bucuros. Nu doar pentru că are poze cu papa, din România. Ci pentru că a fost parte din toată povestea asta, un punct cât o zgaibă de plancton, într-o mare fosforescentă.

Mai foșgălui cu aparatul, în timp ce șchioapăt spre o presupusă ieșire. Dau de alt preot, tot un brâu roșu, îmi spune că e greco-catolic, local, ajunge un anume fel de strângere de mână, ca o parolă, să fie bine, e euforic, se grăbește, totuși îl întreb de biserici, de au fost finalmente retrocedate, știam eu ceva, îmi răspunde cu cât a construit, deschis, simplu, de parcă ne-am ști de ani, am spus eu că rămâne ceva bun în aer, o vreme, după momentele astea.

Mai fac unii cu alții poze, văd oameni de demult, ne zâmbim, din Consistoriul Evanghelic, de la Forum, stau mai retrasă, până dau de Laura, unul din oamenii buni pe care îi știam în Sibiu. Ne îmbrățișăm de parcă s-ar sfârși lumea, îmi pare așa bine să o văd, parcă, brusc, devin un copac cu nu-toată-rădăcina-tăiată. Aici, în toată ordinea asta, am respirat cândva și eu.

Un băiat din garda de onoare, lângă un steag, poză, îi mulțumesc, îmi murmură și el un mulțumesc și schițează un zâmbet. E timpul de plecare. Ies din aeroport, trec drumul, ridic mâna, stau o vreme așa, să opresc o mașină, durerile cresc alarmant, trebuie să ajung cumva la Deva, să prind un tren spre Timișoara, problema e că nu mai pot sta în picioare, pur și simplu nu mai pot sta în picioare, mă așez pe bordură, lasă, o să merg iar în oraș, e, mai încolo, peste alte ore, un autobuz, cândva tot o să ajung acasă…

Drum în noapte, sete, cumplită sete, durere, oboseală, busul o ia și spre Arad, fuck, e deja 2 jumate noaptea când ne opresc polițiștii să-l caute pe asasinul colegului lor din Recaș (un caz, acum, când scriu, în vogă), mă ia un coleg cu mașina de la gară, ajung pe la 3 acasă, trebăluiesc până la 6, până să mă pot culca.

Pentru ce te prefaci că nu ești hoț?

Așa, și s-a terminat? Nu, nu s-a terminat. Pentru că a urmat o săptămână de boală și dureri, apoi se impunea scris ceva, apoi trecute niște concluzii gen “de ce a venit papa în Romania”, apoi trebuiau alese poze, apoi trebuia văzut care e ideea cu diferența între cele două feluri de alb. Și s-au adunat toate. Singurul căruia i-am povestit, mai în detaliu, cele îndurare, un fost deputat al etniei germane, mă întreabă, simplu: “și s-a meritat?” Are dreptate, nu s-a meritat. Am plătit prea mult, tot. Dar, de nu aș fi mers, mi-ar fi părut rău.

Papa a venit, cred, să discute cu Daniel Ciobotea. Dacă ne uităm la programul lui, ăla anticipat, nu neapărat ăla întâmplat, așa pare. Și să îi beatifice pe martirii greco-catolici, ierarhi ce au suferit în închisori. Că pentru a discuta prea mult cu ierarhii lui, nu a venit. Cum nu a făcut-o nici în toamnă, la o Ad limina apostolorum întârziată (acea dare de seamă pe care o prezintă la Vatican, din – teoretc – cinci în cinci ani, toți episcopii catolici ai unei țări.

Este un lucru extraordinar că BRU, biserica-martiră a României, a primit acest dar, al beatificării foștilor lor capi. Și e o revanșă pentru negocierile trecute, când Sf. Papă Ioan Paul al II-lea nu a fost lăsat să ajungă la Blaj. Undeva, în povestea asta, s-a negociat ceva. Doi șefi albi, unul mai mult, unul mai puțin, au trasat hărți noi ale implicării, în ziua de mâine. Ce, exact, nu o să știm niciodată. Cât s-a negociat pentru cât, cât s-a compensat cu cât.

Cert e că transilvănenii au primit Blajul. Apoi a fost și Bucureștiul, și, extrem de bine venit în peisaj, Șumuleu Ciuc, cu Iașiul. Un tur de forță pentru Papa Francisc, un tur al declarațiilor mai degrabă nenumite, al simbolurilor, al drumurilor sugerate. Nu s-au făcut convertiri în masă, la catolicism, nu ne-a spurcat “ereticul”, nu și-a declarant Secuimea independența – așa cum anunțau, apocaliptic, unii. Ce s-a oferit, în schimb? Nu știu. Daniel a putut poza în ecumenist, poate și-a mai asigurat niște biserici în străinătate, poate s-a văzut ce și cum cu refugiații. Un lucru e cert: Papa Francisc a beatificat martirii unei biserici ce a fost și încă este călcată pe cap, sistematic, de BOR. Pentru cât te prefaci că nu ești hoț?, pentru ce te prefaci că nu ai fost furat?

Este extrem de sensibil sciaticul dintre ortodocși și catolici. La sindrofii, se prefac, toți, prieteni. Dar toată lumea știe că ortodocșii au moștenit, cu extrem de mare mulțumire, furturile comuniștilor de după 1948, de la BRU, și le păstrează în continuare. Dar… directivele sunt ca, din timp în timp, toți aceștia, engolpionați, să se arate prieteni. Și totuși, ce rămâne?…

NU, presa din România nu a avut două măsuri pentru alb

Păi să o fac mai scurtă, de acum, că m-am lungit în a vă prezenta greutățile vieții de ziarist. Mă ajută replica unui preot ortodox din Cluj, Dan Cismaș, din 4 iunie, care a devenit virală, pe Fb, în lumea lui, unde mulți se opresc la coaja cuvintelor și nu judecă substanța dindărătul lor. Răspunsul la cele spuse de el, sărind la gâtul presei, explică tot ce mai era de spus.

„Am urmãrit în bunã parte transmisiunile live care au surprins vizita Papei Francisc în România. Au fost multe momente emoționante, iar el pare un om fain, care reușește sã intre la sufletul omului.

Am intuit gestul sãu de a merge cu o mașinã ieftinã, vorba aia, la smerenie nu-l întrece nimeni. Toate bune și frumoase, felicitãri organizatorilor și tuturor celor care s-au strãduit ca lucrurile sã iasã bine!

S-au spus și s-au scris multe. Nu vreau sã mã adaug nici celor care îl divinizau pe Papã și visau extaziați uniri fãcute peste noapte, și cu atât mai puțin celor care îl vedeau (ce nebunie!) ca pe un trimis al lui Antihrist.

Vreau, însã, sã subliniez dubla mãsurã a presei din România.

Eu am înțeles așa:

Formula „Sanctitatea Sa” e elegantã/ „Preafericirea Sa” e luatã în râs

„Sfântul Pãrinte” sunã bine/ „Înaltpreasfințitul” – ce, mã, el nu e tot om?

Pelerinii în ploaie de la Șumuleu Ciuc au putere de jertfã/ cei care stau ore în șir la Sfânta Parascheva n-au minte cã așteaptã atâta vreme.

Creștinii de la Blaj își strâng gunoaiele (pe cuvântul meu, așa au fost prezentați de mi-a sãrit gândul cã or fi ceva pelerini japonezi)/ cei de la Sfântul Dimitrie se bat pe sarmale.

Încã ceva, dupã fiecare sãrbãtoare a ortodocșilor venea câte un deștept și calcula el câți bani au lãsat credincioșii Bisericii. Dom’le, ieșeau niște sume de te durea mintea. Acum, se pare, latura financiarã a fost nesemnificativã. Sã revenim.

Statuia fãcãtoare de minuni de la Ciuc e o relicvã sfântã/ icoana fãcãtoare de minuni de la Nicula e prilej de miștouri ieftine.

„Aurul” din veșmintele catolicilor e din ãla ieftin cu care nu se mai putea face nimic/ „aurul” din vesmintele ortodocșilor e din ãla scump cu care se puteau construi orfelinate.

Asta nu e victimizare. E doar o oglindire a dublei mãsuri pe care o are presa din România, a felului în care sunt relatate marile praznice ortodoxe, în comparație cu ceea ce am auzit zilele trecute.

Frați catolici, vã dau o veste proastã. Toți aceștia nu-l iubesc pe Papã, ci doar îl urãsc pe Patriarh, nici pe voi nu vã iubesc, doar ne disprețuiesc pe noi…

P.S închei, citând din memorie extazul unei doamne la tv: „Parcã și veșmintele Papei au o altã nuanțã de alb, fațã de cele ale patriarhului”. Cam acesta este rezumatul. „Nuanța” de alb e, de fapt, pigmentul din ochii noștri. Noapte bunã!”

1. Mă bucur că părințelul a intuit gestul papei de a merge cu o mașină puțin costisitoare. Păcat că nu a intuit același lucru legat și de Patriarhul Daniel. Dar, ah, stai, există un motiv: el nu o face.
2. Nimeni nu vrea uniri „peste noapte” – dar, în mod cert, nici dezbinări clare, ca aceea decisă de Patriarhul Daniel în vara lui 2008 – a se căuta „Pravila neagră”.
3. Presa nu are dublă măsură, privindu-i pe cei doi oameni în alb. Doar ne lipsește dubla miopie, a standardelor Trinitas. Cum se va vedea mai jos.
4. Sanctitatea Sa e elegant – empatia reală contribuie la asta. Nu titulatura Preafericitului e luată în râs ci ipocrizia sa.
5. Și „Înalt Prea Sfințitul” e de respectat – doar l-am avut pe Corneanu, care înnobilat-o. Căruia eu îi spuneam cel mai des „părinte”, și îi era îndeajuns.
6. A se relua clipul cu „posedata” urlătoare, de la Sf Parascheeva. Și îmbulzeala. Apoi a se vedea cum a fost la Șumuleu. Și cum curg lucrurile la sfințirea coșurilor de Paști, la catolici, în Secuime. A se relua de câte ori e nevoie, până la sesizarea diferențelor.
7. Eu am văzut Câmpia Libertății curată, după. Probleme?
8. La bani nu mă pricep. Dar i-aș impozita pe toți – catolici, ortodocși, ce-or fi.
9. Părințelul are o sincopă de logică, și își argumentează expozițiunea cu două lucrări CATOLICE. Mănăstirea Nicula e complex greco-catolic furat, și nerestituit. Ergo, ba da, în cazul că ar mai exista originalul icoanei de la Nicula, sunt din aceeași echipă a recunoașterii. Doar că una e dispărută/furată.
10. „Aurul” e, uneori, aur, la ortodocși. A se întreba ierarh Drincec de cadouașele oferite mai sus, foarte sus, când se visa mitropolit de Banat – adresa unui giuvaergiu din Tesalonic, ce face engolpioane din aur adevărat, pentru mită, e un contact folositor. Ah, a se întreba și de mitrele cu perle, ajunse la Oradea și București, tot la orto. Eventual ofer și poze.

Nu, presa nu e cu două măsuri, doar cernem ipocrizia de adevărata empatie, minciuna de cuvântul așezat, hoția de dar. Ce e drept, încă nu am ajuns să iubesc pe acest papă – îl respect, însă. Dar îl disprețuiesc din tot sufletul pe Daniel Ciobotea, albul nr. 2, albul pomădat. De aici… nuanța diferită de alb. Și nu îi disprețuiesc pe toți ortodocșii, la grămadă – am scris despre oameni vrednici, din Biserica asta. Doar pe farisei.

Și, frunzărind în continuare pagina omului, găsesc, din mai, o poză cu o biserică din Maieru, și un rând scris acolo despre „întors acasă”, la ai lui. Treaba e că până și acea biserică din Maieru e furată… Greco-catolică, furată, ținută de ortodocși, neretrocedată. Pe Papa Francisc nu l-am auzit să-și clădească expozițiunile cu lucruri furate. Și îl urmăresc de o vreme. Poate… de aici… cele două nuanțe de alb.

Mno, și acum… de chiar să gătăm. M-a bucurat să-l văd pe Papa Francisc în România. Îi acord supoziția de „alb”. Ceea ce cu Patriarhul Ciobotea nu mai fac de multă vreme. Am scris mult despre dreptatea Bisericii din Catacombe, azi a fost doar așa, despre munca de presar. Atunci când presarul întâlnește un papă. Și despre câteva musculițe verzi din jur. Ah, și spuneam că o să pomenesc și ce am aflat de la unul din foștii viceprimari ai Sibiului, Răzvan Pop – că nu acesta este primul papă ce a călcat în Sibiu, ci și Pius al II-lea. Ce e drept, înainte de  deveni papă. Cât a fost de bine, de ce nu?

Ramona Băluțescu