Nu sunt printre adepții bătăliilor cu flori. Dimpotrivă – în Luvru am studiat cu interes Codul lui Hammurabi. Ceea ce a făcut aparte interviul cu un împăciuitor – episcopul romano-catolic József Csaba Pál, al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara, de la a cărui numire doar ce s-a împlinit, zilele trecute, un an.
Vorbim despre unul dintre cei doi episcopi catolici din Banat, un spațiu al alterității, unde, ca să fim așa cum suntem acum, au pus osul atâtea etnii, atâtea culte, atâția oameni de feluri diferite, dar care au găsit, ca numitor comun, respectul pentru celălalt. Lucru care, de o vreme, se duce pe apa sâmbetei – după mine. Din cauza celor care au venit la noi și nu s-au dat după obiceilurile locului, datorită unor primari ce au ajuns la o cușmă prea mare pentru capul lor și, nu în ultimul rând, din cauza unei aberante „supremații a majoritarului”, care, cu cei deja enumerați, s-a culcușit și la noi: cu ideea că un bun locuitor al acestui spațiu, numit acum, în mare, România, și, în mic, Banat, trebuie să fie neapărat român, ca etnie, și neapărat ortodox, ca religie.
Vechiul Banat
Aici este locul unde aștept, împreună cu ceilalți, de modă veche, din Banat, contribuția unora ca episcopii Pál și Mesian, a celor care conduc, politic sau social, grupurile etnice ale locului, de la oamenii cu obișnuință în a gândi și a-și gândi locul în acest spațiu aparte. Revenind la lumea cultelor, ecumenismul a murit odată cu mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu. Sigur, este dătător de zâmbet oarecum pe jumătate de gură să vezi, dinspre ortodocși, încercări de a mima trecutul ecumenism, atunci când nu sunt prea ocupați cu a-și sublinia, cu mai multe linii groase, supremația. Dar ecumenismul adevărat, dinspre majoritari, a murit cu ultimul ierarh luminat din Biserica Ortodoxă Română.
Și în acest context cred că este interesantă poziția noului episcop romano-catolic – va putea, va dori el să țină piept insidioaselor lucrături ale celor mulți? Sunt întrebări care nu pot fi puse așa, din delicatețe pentru interlocutor. În ciuda faptului că situația nu este deloc delicată. Și ar fi o ipocrizie să spunem altceva. Cu toate acestea, am încercat, totuși, un set de întrebări, migălite mai ales în contextul vizitei Papei Francisc în România, de anul acesta. Interviul a fost realizat înainte de aniversarea primului an al episcopatului Pál, dar o perioadă de spitalizare m-a făcut să îl public după.
Cred în jurnalismul care trece de informare, cred în opinie, cred în a lupta, și dinspre această meserie, pentru ce considerăm a fi bun. În acest caz, pentru Banatul de demult, pentru vestul țării în care etniile și cultele au loc împreună, și conlucrează. Oricine s-ar lega de cineva de lângă noi pe singurul motiv că ar fi ungur sau neamț, va găsi un dușman constant în mine, de care e bine să se teamă. Indiferent că e simplu compostator de bilet RATT în Timișoara, sau patriarh, sau șef de academie. Și caut, prin mijloacele specifice meseriei mele, să știu ce aliați ai Banatului vechi mai există. Pentru ca lucrurile bune să nu moară de tot.
Îl întâlnesc pe episcopul Pál la Biserica Sf. Rocco din Timișoara, întâmplare care mă bucură, cum San Rocco, cum îl știam din biserica lui de bază, din Veneția, este considerat patron al medicilor și animalelor, în special al câinilor, al chirurgilor, al celor acuzați pe nedrept. O suită frumoasă de metafore, altoită pe amintiri aparte pe care le am de la altarul lui San Rocco din Veneția. O bună pornire, aș putea spune.
Ceea ce se și dovedește a fi așa. Îl întâlnesc pe episcop la ora fixată, nu e prima noastră întâlnire, știm în mare în ce coordonate ne mișcăm, nu e nimeni în biserică în afara noastră, facem o mică amenajare a scaunelor astfel încât să fie lesne cu înregistrarea interviului, episcopul nu se sfiește să pună mâna și să mute ce e de mutat – poate caut eu semne și unde nu-s. Dar e un semn bun. Poate prea bun. Printre altele, știute de până acum. Pentru că… nu cu flori…
În Banat este altfel
– Să începem cu vizita papei. Într-o mare de discuții contradictorii, s-a-ntâmplat acel punct luminos și alb, care a crescut. A crescut înainte de venire, de ajungerea papei în România, a crescut vorbindu-se despre lucrul ăsta, discutându-se despre faptul că țara asta are și altceva decât tradiționalul etnic român ortodox. Ceea ce este bine. Eu cred mult mai degrabă în altceva decât în statul național. Cred în oameni care se adună laolaltă datorită valorilor lor, datorită credinței pe care o au în bine, și asta face ca granițele să devină mai puțin importante. Asta face ca prieteniile să fie altfel decât cele trasate în unghiuri drepte, și asta apropie – ca multe altele, de altminteri – pe români și pe unguri, pe ortodocși și pe catolici.
Ați fost unul dintre episcopii catolici din țara aceasta care au participat efectiv la vizita papei în România. Cu toate astea, au fost momente în care m-am gândit ce aduce în plus această vizită față de situația actuală, pe care noi o știm, fiind aici, în care un credincios catolic nu se poate ruga împreună cu un credincios ortodox. Pentru că lucrul acesta din microcosmos s-a întâmplat și acolo, la vârf, adică șefii celor două biserici au putut discuta, au putut probabil să ajungă la concluzii în legătură cu colaborările următoare, dar… oamenii ăștia nu se pot ruga împreună!…
Prea Sfințite părinte episcop, situația asta ciudată, care este între Vatican și România, între Vatican și București, care este între capii bisericilor, cum o vedem noi aici în Banat, cum simțiți că s-a schimbat ecumenismul bănățean de când ați ajuns episcop, și comparativ cu ceea ce era la Reșița? Cunosc situația din Reșița, știu cum se întâmplau întâlnirile ecumenice, știu cu cine vă întâlneați, știu că era un loc așa cum trebuie să fie. Cum vedeți acum Banatul ecumenic? Cum îl vedeți acum – însemnând de la numirea dumneavoastră – cum îl vedeți în jurul vizitei papei, cum îl vedeți de aici înainte?
– Eu și înainte am trăit în Banat, și Reșița este o parte a Banatului, și eu aici în Banat văd că parcă un pic este altfel decât în alte părți, și atunci intru și eu în acest altfel, și intru cu bucurie, pentru că eu nu fac ecumenismul pentru că este ușor să fac asta cu cineva, sau este greu, sau celălalt este bun sau este rău, eu o fac din motive interioare, pentru că Isus Cristos, Domnul meu, cere acest lucru. El s-a rugat: ”Tată, te rog ca toți să fie una”.
Și nu oricare unitate, ”precum eu în Tine și Tu în mine, așa să fie și ei în mod desăvârșit una”, și eu cândva am îndrăgit această rugăciune foarte foarte mult, în sufletul meu, și eu cu aceasta trăiesc, pentru că Isus Cristos merge înainte și cere să colaborez cu el. Și cu unii se poate face un pic mai mult, cu alții mai puțin, dar nu rămân indignat. Primul lucru este ca eu să învăț să am respect. Față de fiecare ființă, deci și față de animale, mai trebuie să…
– Că tot suntem în San Rocco…
-… plante, sigur, suntem aici în această biserică… și față de fiecare om, atunci în mod special față de un creștin, față de unul care reprezintă Biserica – primul lucru este acesta.
Celălalt este voie să fie altfel. Eu așa consider, pentru că bunul Dumnezeu mi-a dat și mie această libertate. Deci pornesc cu aceasta. Și la Reșița, și aici. Eu nu cred că, la vârsta de 60 și ceva de ani, omul se schimbă foarte mult, și în rădăcină, deci eu continui acea viață și aici în Banat, și, unde simt că se poate face mai mult, acolo facem mai mult. Unde se poate mai puțin, acest respect mă conduce să facem mai puțin, atâta cât partenerul meu dorește și poate. Al doilea lucru: vizita Sfântului Părinte, pentru mine, a fost un har foarte mare. Ăsta e un cuvânt… așa… Important era că a venit, în toate privințele. Desigur, a spus lucruri și la Palatul Cotroceni, și la patriarh, și în catedrală, și în Șumuleu Ciuc, în Iași, Blaj, peste tot. Important este ceea ce nu știu care filosof spune, că dacă eu arăt cu degetul meu spre cer, nebunul se uită la degetul meu, și nu unde arăt eu.
– Frumos lucru.
– Important este să nu ne oprim la anumite – eventual – lacune, greșeli, lucruri, ci să vedem ce mesaj a adus el, ca să putem conviețui mai bine, să învățăm din mesajul vieții și din mesajul cuvintelor. Mesajul vieții – el a venit cu umilință. Cu această iubire, când a sărutat… nu știu cum se spune… crucea mitropolitului patriarh…
– Engolpionul.
– Da, engolpionul, când i-a sătutat, cu această umilință, cu această simplitate, când a vorbit despre Sf. Petru și Andrei, că erau frați, că el este acolo la Roma, unde a fost Petru, și aici a evanghelizat Andrei – deci cu această fraternitate este rădăcina Evangheliei, este foarte clar, ăsta este mesajul, și noi trebuie să continuăm aceasta. Sau și când a vorbit despre istorie, că poate că ne-am cauzat suferințe unul altuia, dar să mergem mai înapoi, când credincioșii noștri…
– S-a pornit din același loc.
-…din același loc, și credincioșii au evanghelizat împreună, și-au dat viața pentru Cristos, deci acolo sunt sursele, când eram uniți, și noi trebuie să mergem până acolo ca să reușim să continuăm cu același spirit – pentru mine acest mesaj este. Sau și ce a zis și în catedrala ortodoxă din București, cât de frumos, când analiza rugăciunea ”Tatăl nostru”, că noi nu putem spune ”Tatăl” dacă nu spunem ”nostru”, ”Tatăl nostru”. Deci este o aberație că noi nu suntem uniți, și ca noi, creștinii, unii împotrivă să fim. Asta sigur că nu e pe calea lui Isus, și toți, fiecare confesiune suferă din cauza aceasta, și de multe ori cădem în capcana proprie, nu reușim să ieșim de acolo, dar fiindcă Isus Cristos s-a rugat pentru unitate, rugăciunea asta desigur că va fi ascultată de Tatăl. Deci unitatea se va realiza. Important este ca noi să facem gesturi care construiesc unitatea, care merg în acea direcție. Noi nu știm când se va realiza.
Dar la ce fel de ecumenism ne gândim? Există multe feluri de ecumenism. Există ecumenismul dogmatic, științific, teologic, unde specialișii discută, caută, ca să fie și dogmatic acceptabilă unitatea. Este un studiu care merge încet, dar merge înainte. După aceea există ecumenism între ierarhi, între cei mai mari, papa, patriarhi, episcopi de alte confesiuni, catolici, ortodocși, toate acestea – există și acest tip, și ei trebuie să lucreze, dar ei sunt legați și de popor. Și aici am vrut eu să ajung, la ecumenismul poporului, pentru că, la Sinodul din Florența, din 1439, s-a făcut unitate. Pe hârtie. Au scris, au semnat ierarhii. Poporul n-a fost capabil, în special călugării n-au fost capabili să accepte, și a rămas doar pe hârtie.
– Și anatemele s-au ridicat, ceva mult mai încoace, și, de asta, tot e contestat și acel gest.
– Asta nu mai există, asta este clar – anatema.
„Trebuie să trăim ecumenismul poporului”
– Și, cu toate acestea, și acest gest este contestat! Deci ce se întâmplă într-un birou nu totdeauna ajunge la om. Cu toate acestea, dumneavoastră vă este dragă mișcarea focolară. Ceea ce ne dă niște direcții de viață, nu? Bănuiesc că, totuși, și cu unitatea asta, mai degrabă dinspre om, dinspre acea legătură de jos se va porni, până la realizarea ei. Ce credeți?
– Eu foarte mult cred că noi suntem în mijlocul poporului. Trebuie să trăim ecumenismul poporului, ecumenismul vieții. Deci de ecuemnismul vieții aparține unitatea, așa cum se construiește într-o familie, într-un grup mic, indiferent dacă celălalt este de altă confesiune. Deci primul lucru este că respectăm, tolerăm – ăsta e primul. Ne tolerăm reciproc. Asta e prea sec și prea puțin. Al doilea este că trebuie să fie apreciere reciprocă. Eu nu pot cere de la celălalt acest lucru, dar eu îl pot face. Deci eu să fac aceasta. Și papa a dat în acest sens exemplu. El a făcut acest lucru, și eu vreau să învăț de la papă. Și foarte mult vreau să fiu atent la mesajul acesta.
Deci a tolera, după aceea a ne aprecia reciproc, și, după aceea, ajutorul reciproc. Să ne și ajutăm unde putem. Și iarăși nu pot cere, nu pot pretinde asta de la celălalt, eu trebuie să fac partea mea. Și Isus va cere socoteală la această parte, a mea. Deci de la mine va cere socoteală. Și restul într-o bună conviețuire între oameni se face, asta trebuie să facem și cu frații noștri și surorile noastre din alte confesiuni. După aceea, eu am văzut că, dacă poporul merge înainte în această – pot să spun – prietenie, iubire reciprocă, atunci și capii mari vor reuși să aducă decizii care vor fi acceptate de popor, și decizii mai bune. Desigur că dacă nu putem avea sacramentele în comun, nu putem avea nici sacramentalii în comun, nu putem să ne rugăm, în anumite privințe, împreună, însă Sfântul Părinte a găsit această soluție, cum am auzit înainte…
– …da, că eu „m-am rugat în sinea mea”…
-da, „rugat în sinea mea”. Această bunăvoință trebuie să o învățăm. Oricum, cât ne-am ruga noi împreună? Poate că o dată pe lună ne-am ruga o oră împreună, sau, nu știu, în fiecare spăptămână o oră, dar noi tot restul timpului putem să ne iubim, putem să ne ajutăm, putem să ne apreciem, putem sublinia partea pozitivă a celuilalt, cum ne place și nouă, ca oamenii să nu vorbească de rău de noi, ci să vadă și partea pozitivă, și, pentru că mulți văd partea negativă, eu simt că eu sunt chemat de Dumnezeu ca eu să caut lucrarea lui Dumnezeu. Cu lucrarea diavolului vede orice om. Dar eu să văd ce a făcut Dumnezeu, și acei pași vreau să-i sărbătoresc în sinea mea, sau cu ceilalți, cu poporul.
Aici s-a făcut un pas. Pentru mine, de exemplu, era un pas enorm de mare, când am fost consacrat episcop, și când am ieșit din Dom, și m-au așteptat 30 de tineri ortodocși care au dus o statuie din Loretto, o statuie neagră, de lemn, și mi-au donat-o, așa, în semn de iubire și de prețuire – pentru mine a fost un gest deosebit de frumos, pentru că tinerii nu sunt așa că pe ei poți să-i tragi așa, stânga-dreapta, ei au venit de bunăvoie, din Reșița au venit. Și pentru că am avut o relație frumoasă cu ei. Deci aceste gesturi construiesc. Și asta se pune pe sfeșnic. S-a întâmplat acest lucru. Asta este vocea poporului, vocea oamenilor, deci în această direcție să mergem. Și Sfântul Părinte peste tot ne-a învățat, și asta a spus și la ortodocși, asta a spus și la catolicii români, a spus și la catolicii maghiari – în această privință. Și zice că trecutul… poate că ne-am cauzat suferință, nu trebuie să uităm trecutul, dar asta să nu fie un impediment să mergem, ca frați, înainte.
– Da, da, da.
– Aceste gesturi, locuri mici, asta trebuie să căutăm, pentru ca asta, încet încet, să întregească ceva. Eu cred că e ceva pentru care Isus s-a rugat. Eu pentru asta sunt optimist. Și pentru asta am speranță, pentru că Isus Cristos s-a rugat pentru asta.
– Deci mai degrabă dinspre casă, nu dinspre birou.
– Da
– V-am urmărit cu atenție, vorbeați de respect pentru celălalt. Nu mă poit opri să nu mă-ntreb, poate retoric, poate fără răspuns, de unde respectul poate să fie un act de prostie? Dar îmi veți spune că prostia cuiva care vrea să facă bine e mai sfântă decât răutatea cuiva care sigur vrea să facă bine, așa-i?
– Ați spus dumneavoastră, sunt de acord.
Îndemnul papei, spre aprofundare
– Bun. Sunteți numit de mai puțin de un an, vara trecută ați ajuns episcop și ați și prins o Ad Limina Apostolorum, foarte repede, o Ad Limina întârziată -s-a făcut la 8 ani, și s-a făcut puțin altfel. Adică ați fost mai degrabă trimiși spre dicastere decât să se – să spunem – îngreuneze Sfântul Părinte cu discuții individuale. Ați vorbit în grup su papa, ați fost direcționați spre dicastere. La vizita Sfântului Părinte aici sloganul ales a fost ”să mergem împreună”. Spuneți-mi, există ceva ce ar putea să reunească o concluzie cu care ați venit de la Roma, de la aceatsă Ad Limina, cu îndemnul papei de acum? Care este – dacă am trage o linie pentru ambele evenimente – care ar fi gândul comun?
– La Roma, la Ad Limina, prima dată am fost la diferite dicasterii, după aceea ne-am întâlnit cu Sfântul Părinte, care a fost apogeul vizitei. Persoana Sfântului Părinte cumva e deosebită. Am ținut și Liturghia, am participat la sfânta Liturghie în capela Sf. Marta. După ce ne-am ridicat de acolo, m-am uitat așa spre ceilalți episcopi, toți erau…
– Transfigurați?
– Da, așa, transfigurați, toți erau cumva așa impresionați, era o atmosferă că… nu poți face așa, programat, cu legi cu… E o persoană care îl are pe Dumnezeu – eu pot să spun acest lucru. Pentru mine așa a fost. După aceea, și la congregații eu am văzut că lucrează frații și surorile noastre, și vor și ei colaborare. Și este bine să nu transmitem acolo doar probleme, doar întrebări – câteodată și fructele vieții noastre, ceea ce se întâmplă. Și în aceste discuții eu am simțit că da, suntem, împreună cu ei, poporul lui Dumnezeu.
– Deci și acolo ați „mers împreună”.
– Și acolo am „mers împreună”, așa este.
– Mie mi s-a părut fantastic sloganul ales. Dinamic, scurt, luminos, eficient.
– Da, și sigur că nu numai la locurile unde Sfântul Părinte a venit să „mergem împreună”, ci să mergem în toată viața noastră împreună. După vizita Sfântului Părinte, eu simt puteri să aprofundăm gesturile lui, învățătura lui, și să punem în aplicație între noi. Fie între noi, catolici, fie între două etnii, fie între două confesiuni, nu contează, pentru că Evanghelia este aceeași. Dacă nu o trăim, putem să ne tot organizăm, tot nu se face unitate. Dacă trăim Evanghelia, vom fi așa cum sunt razele soareluui.
– Converg,
– Fiecare dintre noi, fiecare persoană, fiecare etnie are raza sa, planul lui Dumnezeu, și aceste raze, dacă mergem pe aceste raze, cu cât mai aproape sunt de soare, atât mai aproape sunt și între ele. Cât mai mult trăim noi ceea ce Dumnezeu ne-a întredințat nouă, atât mai mult uniți vom fi. Pentru că în Dumnezeu sunt uniți copiii săi, și eu consider acest lucru, deci nu pot spune altceva decât aceasta, să aprofundăm învățătura și gesturile Sfântului Părinte, tot ce învățăm de acolo. Și putem continua. Mie-mi place într-adevăr să recitesc câte ceva din aceste predici, din aceste mesaje ale Sfântului Părinte.
După aceea mai pot să spun și acest lucru, că și ce am trăit acolo, la aceste întâlniri, era o atmosferă care ne-a arătat că s-ar putea să fie și așa… Că acolo, și la Șumuleu Ciuc, oamenii au pornit pe deal, în noroi, ploaie, în frig, unii dimineața deja la ora 5, 6, au pornit, Liturghia a fost la ora 11, cred, în orice caz târziu, stăteau acolo cu umbrele, și 100.000 de oameni au mers, e o mărturie de credință. După aceea vine Liturghia, care era în limba latină, și vine predica. Predică italiană, oamenii stau cuminți, liniștiți, ascultă, nu știu câți au înțeles, predică în limba română, tot aceeași atenție, fără nici o mișcare, după aceea predică în limba maghiară, iară, toți atenți, toți ascultă, și, din respect unii față de alții, nu spuneau că eu deja am înțeles de la cealaltă, acum mă mișc, deci a fost o mărturie a poporului că ei au mers acolo pentru Dumnezeu, sub mantia Sfintei Fecioare Maria, îndemnați de papa.
Ce am trăit acolo, hai să încercăm să trăim și în viața de fiecare zi, cumva, în direcția acelei atmosfere, în acel spirit să încercăm să trăim. Eu pentru mine pot să vorbesc, nu pot predica pentru alții, că predica nu este autentică dacă nu prima dată pentru mine e predica. Eu doresc să trăiesc așa cu fiecare om, și cu angajații noștri la Episcopie, și cu preoții, și cu alte confesiuni, și cu toți, același spirit, pentru că eu asta învăț de la vizita Sfântului Părinte.
Lipsa vocațiilor
– Să ne întoarcem în dieceza asta. Vorbești despre vizita Sfântului Părinte, și te bucuri că Șumuleul a fost ales drept unul dintre locurile vizitei, și vezi acest angrenaj național reprodus în Banatul nostru drag. Așa cum mi-ați spus înainte, că acolo toată lumea a agreat și a respectat Liturghia celuilalt, așa se întâmplă și în Banat – sigur, vorbesc simbolic, pentru că nu e un obicei, decât poate în familii mixte, să mergi și la Liturghia celuilalt, dar ele, familiile mixte, există, încă există. De aici încep și problemele, Prea Sfințite. Îmi închipui, în afară find, că problema cea mai mare ar fi lipsa vocațiilor.
Ce credeți că e bine, și că se poate întâmpla, ca preoții pe care îi păstoriți, care se împuținează – se împuținează de boală, se împuținează pentru că se duc, știu câți ați îngropat deja de când ați venit episcop, care sunt încărcați cu din ce în ce mai multe sarcini – ce trebuie să se întâmple, așadar, ca ei să poată respira în acea bucure care era până acuma, să-și facă bine treaba și să fiecare credincios care mai există undeva să poată să fie satisfăcut că a ajuns la el mesajul Bisericii? Care va fi viitorul? Se apropie anul de când ați fost numit, așa se spune că un episcop nou după un an începe să facă schimbările. Nu pot să vă întreb care vor fi aceste schimbări. Pot să vă întreb cum vor fi acest schimbări.
– Eu sunt convins că bunul Dumnezeu a condus această dieceză timp de o mie de ani și eu sper că, și pe mai departe, dacă nu noi nu-l împiedicăm, El va conduce, deci în primul rând am mare încredere în bunul Dumnezeu, că El iubește această dieceză. Convingerea mea este că o iubește, așa că tot ce se întâmplă, și nu depinde de noi, El permite din iubire.
– Da, da, dar eu vă întreb de ce depinde de dumneavoastră.
– Imediat putem vorbi și despre aceasta. Pentru că, dacă ne uităm cât de mare a fost această dieceză, și acum a rămas poate o cincime din totalilatea credincioșilor, eu cred că, pentru o cincime, sunt atâția preoți la număr, proporțional nu am calculat și nu am studiat niciodată, dar sunt mult mai împărțiți în multe sate, în multe localități.
– Exact.
– Și pastorația este mult mai grea. Pentru că tot cam atâtea localități au rămas cât au fost atunci când am avut 500 de mii de credincioși, cât avem acuma. Și sigur că preoții sunt poate o cincime față de atunci. Dar eu mă gândesc că, fiindcă Dumnezeu iubește dieceza, ori ne va trimite preoți – unde a fost posibil, noi am cerut, și eu am cerut personal din alte dieceze, din alte țări, și ei nu sunt așa că au așa în plus preoții și pot trimite. Mulți au fost și ceruți, adică să se ducă și în Africa și în alte locuri.
– Misionari.
– Și au început acolo, și misiunea merge acolo, și mai mulți preoți este nevoie să fie acolo. Poate că bunul Dumnezeu ne va trimite și vocații. Acuma avem doar patru seminariști, doi dintre ei vor fi în luna viitoare hirotoniți să fie acolo. Poate că El va trimite. Dacă nu, asta tot căutăm, ce vrea Dumnezeu, că El este care cheamă pe om. El îl trimite pe om că ”du-te în via mea, lucrează acolo” sau ”vino, te chem”. Dacă nu, poate că vrea mai mult ca noi să lucrăm cu semenii noștri aici, ca ei să se maturizeze, ca ei să reușească să lucreze și cu mai puțini preoți. Câți vor fi.
Desigur, partea noastră e să ne rugăm pentru vocații, avem și un grup de 130 de persoane la care chiar asta este vocația lor, că ei se roagă pentru vocații în fiecare lună, și chiar am avut o întâlnire la Biserica Elisabetin cu ei, a fost o după masă foarte frumoasă, au povestit, au dat mărturii cum fac ei, ce fac ei. Se roagă – sigur, nu numai aceste 100 și ceva de persoane trebuie să se roage, noi cu toții trebuie. Sigur, un lucru e rugăciunea. După aceea, și eu personal caut să merg mult între tineri, ca să nu fie o discrepanță între episcop și tineri, sau preoți și tineri. Merg între ei. Încerc să îi ajut să se deschidă, dacă bunul Dumnezeu îl invită pe careva să…
Deci trebuie să facem partea noastră și pentru aceasta. Dar trebuie să lucrăm nu cu acea gândire, că ce a fost și ce nu mai este, pentru că acest lucru ne închide. Taie speranța. Fără speranță nu poți lucra. În nici un domeniu nu poți lucra bine fără speranță. Eu am această speranță, am primit de la bunul Dumnezeu câteva semne, și văd, în această privință. Dar am încredere în El. Știți cum este, ca atunci când a pornit creștinismul – cât de mari erau comunitățile? În Europa a început cu cinci-patru persoane. A pornit un mic grup. Nu e important câți sunt acuma. Și în această privință să ajutăm. Ei, acolo unde sunt ei, să construiască împărăția lui Dumnezeu, și dacă sunt puțini, să fie cu Isus în mijlocul lor, să fie un nucleu care transmite binele. Deci nu durerea a ce a fost cândva și nu mai este, și acolo ei mor în ne-speranța aceea, ci în acea bucurie că noi suntem.
Și Dumnezeu vrea ceva, are un plan cu noi. Și dacă se face ceva frumos, să facem o sărbătoare pentru acest lucru frumos. Eu am adus și o comparație, mă gândesc că dacă într-o grădină vezi o floare frumoasă, tu mergi acolo și spui ”vai ce frumoasă este această floare, veniți să vedeți”, și unul pesimist spune ”da dar partea cealaltă este plină de buruieni și așa că”… E plină, dar să mai plantăm astfel de flori, să ajutăm să crească astfel de flori, și nu ne gândim că ar trebui toată grădina să fie plină – poate că va fi cândva plină, dar pas cu pas să lucrăm, acolo unde suntem, să facem bine ceea ce facem. Unele lucruri nu depind de noi, că tineretul, mulți, pleacă în străinătate. Și trebuie să lucreze acolo. Aceste lucruri puțin depind de noi. Dar noi putem colabora cu bunul Dumnezeu.
Să fim foarte atenți, după aceea – nu trebuie să fim egoiști doar pentru vocații, doar pentru oameni care vor conduce bine în biserică. Să fim atenți la cei nevoiași, la cei săraci și la cei bătrâni. La fel de important este ca nevoia altora să o aducem în relație cu familiile noastre, cu tinerii noștri. Și să căutăm să ajutăm. Nu poate un preot foarte mult să facă, dar mulți pot face mult pentru cei bătrâni. Eu făceam așa cu tinerii, că fiecare primă vineri din lună mergeam să vizităm pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, acasă, și ceream ”vă rog rugați-vă, oferiți suferința dumneavoastră pentru grupa de tineret”. Și ei întrebau și cum sunt, și ce sunt, și atunci, înainte de Crăciun, în Advent, am făcut cu tinerii grupulețe mici, doi, trei, patru tineri, am pregătit coroniță de Advent, și am mers la bătrâni, și spuneam ”no, pentru acești tineri v-ați rugat”.
– Cred că au fost tare bucuroși.
– Foarte bucuroși, unii lăcrimau, ziceau că „în viața mea nu s-a întâmplat ca trinerii să mă viziteze să îmi aducă coroana de Advent”. Un pic am cântat, ne-am rugat, am mers mai departe. Deci să fie această comuniune și reciprocitate și în dieceză.
– Eu cred că ăsta e un agiornament al Bisericii de care e nevoie. Sigur că e nevoie și de lucruri gen Conciliul Vatican II, până la urmă, întoarcerea spre om, spre nevoile lui, spre a-l călăuzi de pe azi pe mâine, pentru că unii trăiesc efectiv de pe azi pe mâine – dacă Biserica va fi prezentă acolo eu cred că va avea și vocații pe mai departe. Nu?
– În totalitate de acord cu aceasta. Pentru că Sf. Augustin el deja vorbea despre vocații, și spunea că Biserica va avea întotdeauna suficiente vocații dacă îi acceptă pe cei care sunt pentru preoție și îi respinge pe cei care nu sunt pentru preoție. Deci vreau să spun acest lucru că dacă noi avem această sensibilitate pentru cei săraci, avem sensibilitate pentru Isus, și acolo lucrează Isus. El zice că tot ce ați făcut pentru cei mai mici…
– Mie mi-ați făcut… Și când am făcut noi, Doamne, aceste lucruri pentru Tine? Atunci când le-ați făcut unuia dintre frații Mei mai mici, Mie mi-ați făcut…
– Când am văzut flămânzi… Și dacă acolo este Isus, și spune că Mie mi-ați făcut, atuncea El este capabil să trezească și vocații, dacă El consideră că trebuie să lucreze în aceasă dieceză, cu mulți preoți. Va trimite. Sigur, întotdeauna trebuie să ne examinăm – am făcut suficient? Nu, ce facem? Căutăm să facem mai mult, sau mai bine, ceea ce facem, dar trebuie să rămânem și cu această încredere în Dumnezeu. Până la urmă, e dieceza Lui.
– Vă gândiți la restructurare sau la ajustare?
– Nu știu ce să răspund la aceste două cuvinte… Dar sigur că lucrăm iar așa cum aduce viața. În primul an nici nu am vrut prea mult să intru în structură, restructurare, dar aduce viața, că a murit un preot, trebuie gândit acuma ce facem cu acea parohie. După aceea eu văd două lucruri importante – un lucru este că mulți preoți dintre ai noștri au foarte multe biserici. Un preot are 13, altul are 11, dar sunt mulți care au 9 biserici, 8, 9, 10 biserici. Pe lângă aceasta, poate în acele sate mai există și o casă parohială jumătate dărâmată, mai are și un cimitir.
– Există posesiuni care nu s-au reluat. Există probleme cu cimitirele. Există negocieri cu primăriile, care s-au oprit într-un punct, sau care evoluează prost, sunt o groază de probleme…
„Cu mult curaj, spus și ceea ce poate să fie negativ”
– Noi am făcut o echipă mică, din trei persoane, unul este preot, doi sunt ingineri constructori, care au început cu parohiile cele mai mari, unde sunt cele mai multe biserici, deja cred că am ajuns la al cincelea astfel de domeniu, zicem așa, unde au notat totul, ce lipsește, ce trebuie, următorul pas administrativ, după aceea vedem mai departe ce trebuie, eventual juridic, și după aceea căutăm să facem ceva ca acei preoți să aibă mai puțină povară administrativă, ca să aibă putere pentru pastorație, pentru sufletele oamenilor. Deci nu merge foarte repede, dar merge. Am pornit acest lucru. Și eu sper că un pic măcar reușim să înlesnim viața, sau munca, sau pastorația preoților. Ăsta e un lucru pe care eu îl doresc foarte mult. Unii preoți și spun că ei apreciază acest lucru, că cineva se gândește la ei, că acolo nu este ușor.
Că, la urma urmelor, preotul răspunde petru tot ce i-a fost încredințat și juridic, dar noi poate putem ceva face ca să fie mai ușor pentru ei. Tot căutăm, în ce mod, cum se poate, există un loc, de exemplu, unde cimitirele din mai multe parohii au găsit un administrator comun – pentru că o parohie nu ar fi putut să plătească un administrator, dar ei împreună…
Astfel de soluții căutăm. Asta e o parte a muncii. Și a doua parte a muncii e ca, într-adevăr, preoții, noi cu toții, să-L urmăm pe Isus, să-l transmitem pe Isus, să fim… nu știu cum să spun… cu suflet reînnoit, cu bucuria credinței, pentru că oamenii nu au nevoie de problemele noastre. Noi nu putem predica, vesti, doar problemele, doar greutățile. Noi trebuie să primim așa de mult de la Cristos, ca să dăruim, de acolo, din bucuria credinței. Că El a zis că Eu am venit ca să aveți bucurie, și bucuria voastră să fie deplină. Și nu pot problemele așa de mult să ocupe inima noastră ca să nu fie loc pentru Cristos. Lucrăm. Pentru asta facem exerciții spirituale, formări, diferite întâlniri, și încercăm și în această privință.
Și, vă spun, în dialog înțelegem care este următorul pas. Eu cred, personal, în această muncă sinodală. Papa așa o numește, pastorație sinodală sau stil sinodal, unde nu este cineva de sus care dă decizii și gata, ci foarte mult trebuie să fie discutate problemele, cu mult curaj, spus și ceea ce poate să fie negativ, nu-i important acest lucru, pentru că mai bine să spunem, și căutăm soluții, decât doar ținem în sinea noastră, și nimeni nu dă o soluție.
Eu consider că, pas cu pas, Isus ne conduce, și Îl vom urma. Și nu știm mâine El ce ne va cere, pentru că noi trebuie să fim deschiși, că poate că mâine ne va da o altă lumină și în altă direcție, să mergem.
Mijlocitor de reamintit
– Fiind în Timișoara, în dieceza fondată de Sf. Gerhard de Cenad, poate inițial aș fi vrut să vă întreb: Medjugorje sau Lourdes? Acuma vă întreb: Medjugorje sau Murano? Spuneți-mi, ce să ne așteptăm în zodia Pál, în perioada Pál, în ce-l privește pe Sf. Gerhard de Cenad? Filiația cu această rădăcină a locului ăstuia? Cu puțin noroc, să spunem și asta, dumneavoastră veți fi episcopul sub care se vor sărbători cei 1000 de ani de la fondarea diecezei.
– Dacă așa dorește Dumnezeu, și mă ține în viață și sănătate – vedem. Dar Medjugorje sau… eu aș spune că… și.
– Hm…
– Și. Pentru că toți suntem de foarte multe feluri, și sunt unii cu structură spirituală pentu care mai atrăgător este Medjugorje, pentru alții este Lourdes, sau Fatima, sau Țara Sfântă, și sunt cei pentru care… La Murano nu era obicei să se facă des, la Veneția.
– De aici. În schimb, ungurii (din Ungaria) merg des acolo, și au lăsat – am văzut – urme în multe locuri. Și filiația cred că poate exista. Suntem aici, în Biserica San Rocco – la biserica lui Scuola Grande di San Rocco, din Veneția, avem o statuie a Sf. Gerhard, e singura statuie a lui Gerhard, din Veneția, care este afară. Sunt lucruri atâta de multe care se pot culege de acolo, legate de fondatorul diecezei. Credeți că va ajunge locul nostru să încurajeze, poate, o linie și spre această rădăcină?
– Da! Pentru că noi avem foarte mult de învățat de la Sfântul Gerard, și vizitând și acele locuri unde s-a născut, unde a crescut și unde a fost la școală.
– Și unde a fost abate. A plecat de la o mănăstire benedictină.
– Și abate, după aceea. Și asta poate să ne spună foarte mult. Să sublinieze anumite aspecte din viața lui. Desigur, nu este într-un plan foarte imediat, dar eu cred ca este o idee bună să se organizeze pelerinaje și la Murano, Veneția. Noi avem aici Cenad, în fiecare an este o sărbătoare mare.
– Da, în 24 septembrie.
– Va veni și anul acesta cineva din Ungaria să țină predica. Am încercat și din Serbia, numai că nu am găsit unul să accepte, un preot a acceptat dar ulterior mi-a trimis că nu poate, că va fi plecat, și nu am găsit pe altcineva, așa că am luat unul-doi de aici din dieceza noastră, unul german, unul român, și în limba maghiară va predica, și, cu aceasta, cele trei dieceze din fosta Dieceză de Cenad un pic pot să se uneasă și să cultive spiritul Sf. Gerard, care era spirit de perseverență, fidelitate în credință, chiar până la moarte.
El a știut să fie om de nimeni observat și de nimeni apreciat, când s-a retras în Bakonybél. A devenit eremit, după ce l-a educat pe Sf. Emeric, pe fiul lui Ștefan, acolo a stat câțiva ani, în rugăciune, în meditație, nu a avut dorință de a deveni altceva până când Sf. Ștefan l-a scos de acolo și l-a pus episcop de Morisena, de Cenad. Este și acest aspect frumos, că acolo unde Dumnezeu m-a ajutat, să trăiesc cu deplinătatea sufletului, a inimii, cu toată ființa mea. Trăiesc ceea ce mi-a încredințat. Dacă mi-a încredințat să fiu eremit, trăiesc asta, dacă să fiu episcop, trăiesc acest lucru. Și cred că asta poate să ajute multor oameni care lucrează în diferite domenii în societate – trăiește și tu ceea ce Dumnezeu cere de la tine, acolo unde ești. Dar cu toată priceperea, cu toată dăruirea. Și multe alte aspecte am putea sublinia din viața lui.
– Deci resurse sunteți de acord că există pentru un suflu nou, pentru, până la urmă, deschiderea credincioșilor înspre un alt mijlocitor.
– Da. Alt mijlocitor și un alt exemplu. Când am fost la Sfântul Părinte, la Ad Limina, într-un moment a vorbit și despre rădăcini. Cred că e important să cunoaștem rădăcinile noastre. Dar după aceea spunea că un copac nu face că tot timpul se uită doar la rădăcini, ci de acolo trage sevă ca să aducă fruct. Și așa să ne uităm la rădăcinile noastre, să învățăm din rădăcinile noastre, ca să putem aduce rod, astăzi. E frumos. Mie-mi place.
– Da, e frumos. Prea Sfințite părinte episcop, ca încheiere, din nou o temă dragă mie, despre Banatul ăsta al nostru. Fie că e de munte, fie că e de șes. V-ați mutat de la Reșița, aici. Ați ajuns, poate, în cele câteva luni de când sunteți la Timișoara, și la teatre, la Teatrul German, la Teatrul Maghiar, cumva? Asta e o întrebare simplă, da sau nu, pentru că am continuarea întrebării, după.
– Doar la Operă am ajuns, prea mult timp nu am avut, la programe culturale am participat.
– Și programele culturale se numără. De ce v-am pus întrebarea asta? Vedeți, în lume cred că lucrurile nu se fac doar pentru un profit imediat. Cred că nu se fac doar pentru bani. Cred că nu se fac doar de ochii lumii. Eu cred cu tărie că și dacă, poate, instituțiile două numărate, Teatrul Maghiar șiTeatrul German, nu sunt cele care să pompeze niște bani, să aducă bani în cultura județului, ele trebuie să existe. Tot așa, cred că nu vrem să ne imaginăm Banatul fără catolici. Banatul fără reformați. Banatul fără evanghelici. Banatul fără evrei. Mă uit la întâlnirile acestea ecumenice care au primit o anumită matcă dinspre Înalt Prea Sfințitul Nicolae Corneanu. Unde nu s-a ținut cont doar de a fi creștin, cât de ideea de bază a creștinismului, așa cum frumos pomeneați, ca toți să fie una. Până la urmă, era vorba de oameni. Acolo denominația nu vorbea despre creștini, despre albi-negri, despre verzi sau gri. Vorbea despre oameni. Bun, eu cred că Banatul acesta, dacă ar pierde din aceste culori, ar fi mult, mult, mult mai sărac. De aceea ne bucurăm, în acele zile, să-i avem și pe evrei alături de noi, și des s-a întâmplat lucrul acesta. Sunt neoprotestanțiii.
Spuneți-mi, credeți că putem… (Încerc să mă pliez pe ceea ce văd a fi tipicul dumneavoastră. Pe ceea ce știam că e, mai puțin, când vă știam la Maria Zăpezii, și arătați, de când ați venit aici, a fi tipicul dumneavoastră. Așa că încerc să pun o întrebare luminoasă, de final). Credeți că Banatul încă are resurse ca să mergem mai departe, așa cum ne-am obișnuit, toți împreună, în a ne respecta, în – poate chiar primul lucru – în a ști unii despre existența celorlalți? Pentru că asta nu se începe la maturitate, asta se începe în copilărie, în școală, în întâlnirile cu celălalt, în deschiderea față de celălalt. Spuneți-mi, cum vedeți Banatul peste… nu știu… 10 ani, peste 30 de ani? Cum va fi, din punctul ăsta de vedere, al cultelor, al etniilor, al tuturor celor care suntem aici?
– Nu văd așa de departe, dar consider că, în momentul prezent, pentru noi este important ca fiecare etnie, ca fiecare confesiune, fiecare religie, să fie cum am zis, nu numai respectat și apreciat, dar să fie și ajutat ca să trăiască, ca să fie această frumusețe a culorii respective, a etniei sau a confesiunii respective, pentru că noi, în Banat, într-adevăr așa suntem complet, cu toții, cu toate aceste denumiri. Și, unde putem, și în școli, și la ore de religie, și la întâlniri – eu chiar în noaptea de Paști a trebuit să celebrez Liturghia, și am celebrat în trei limbi, dar pe mine mă durea și acest lucru, că, atunci când spun în maghiară și germană, poate că cei care doar română știu – trei sferturi sau două treimi – nu înțeleg.
Și totuși, trebuie să fac asta în toate aceste limbi, și aș face și în limbile slave, dacă aș putea, câte ceva. Acuma este dată miruire în limba bulgară, încerc măcar câteva cuvinte să învăț, și părintele Augustinov mă va ajuta, și voi fi acolo ca să simtă că ei așa sunt dragi Lui Dumnezeu, chiar mă gândesc și planificăm – nu știu dacă se realizează în curând, dar tare mult doresc – ca atunci când ținem slujbe în alte limbi să scriem cumva pe ecran, în limba română, ca să înțeleagă cuvintele și cei care din respect ascultă, că știu că vecinii lor vorbesc maghiară și germană, dar și ei să rămână cu mesaj.
– Ăsta e un gând foarte bun.
– Tare mult îmi doresc, am vorbit deja cu doi preoți ca în două biserici să caute să se intereseze care este soluția cea mai bună, în alte catedrale cum fac, în alte biserici. Desigur că în inima lui Dumnezeu fiecare este prezent așa cum este, cu etnia lui, cu cultura sa, cu religia sa, și atunci trebuie să fie și în inima noastră tot așa.
– Deci Banatul va continua pe această linie. Văd că veniți cu idei noi. Ceea ce înseamnă că resurse există.
– Pornim cu aceasta. Noi dorim acest lucru.
Victime colaterale
„Mi-a fost puțin teamă de interviul ăsta…” e ultima replică înregistrată. Dar nu mai ținea de interviu. Era o remarcă a mea, de dincolo de el, din secundele cât duceam mâna să închid reportofonul. Pentru că, uneori, e mai greu să nu spui lucruri, decât să le spui. Sau să le spui frumos. De unde situația nu e întrutotul frumoasă.
Sigur, ne bucurăm de vizita Papei Francisc – au fost momente înălțătoare pentru mulți dintre noi. Dar… ecumenismul bănățean, cel românesc, trebuie apărate. Mai multe replici ale episcopului Pál, din timpul interviului, mi-au atras atenția, ca fiind frumoase, în timp ce erau spuse, și mă gândeam; ”uite, din asta pot să fac titlu, e frumos”. Dar lucrurile astea au coerență doar filologic, în toată povestea cu ce se întâmplă în jur. Pentru ca ungurii, nemții și românii catolici din Banat, și ceilalți, toți ceilalți, reformații, evanghelicii, unitarienii, neoprotestanții, toți, să meargă mai departe în a-și avea locul lor, e nevoie de un Sfânt Gheorghe, cu tot cu lancea lui, nu de dialogul Sf Francisc cu vrăbiuțele… Poate, după acest dialog, mă gândesc și la o Sfântă Rita, a cauzelor imposibile…
Va ști episcopul Pál să facă față provocărilor diecezei și ale Banatului? Nu sunt optimistă. Nu sunt convinsă că schimbările pe care le-a făcut între timp, de când am avut această discuție, sunt cele mai eficiente, și nici nu știu de-și va putea struni oamenii mai cu sârg spre mai bine. Dar aceasta este politica sa – blândețea. Va fi de ajuns? Timpul o va arăta.
Înainte de a publica acest interviu, am trecut pe lângă Dom, pe o laterală a sa. Aici erau tufe de lilieci care în absolut fiecare an înfloreau și toamna. Am găsit liliecii tăiați, deși lucrările la zidărie ar fi putut să le îngăduie viața. Spuneam mai sus că mă uit după semne/însemne, poate și acolo unde nu-s, ca particularizări ale lucrurilor. Dar acesta este încă un semn ce-mi arată a debandadă. Îmi place să cred că nu episcopul a încuviințat tăierea liliecilor care dădeau atâta bucurie celor cu ochi pentru detalii. Între nepăsarea celor puțin struniți și delicatețea episcopului, s-ar putea ca lucrurile să se fărâmițeze încet, și pe mai departe, mai repede decât ne-am fi dorit…