Era ultima zi din viață când mai puteam merge la o școală de la începuturi, ca școler. Așa că, în ciuda oboselii ce a venit cu niște proiecte tocmai încheiate, am prins un tren de dimineață (de foarte dimineață, de mă întrebați pe mine) și am ajuns la Arad, să fiu acolo la primul clopoțel al Școlii Generale nr. 5 din Podgoria (cum se numea pe vremea mea), ca acum 40 de ani.
Nu știu dacă treaba cu 40 de ani de la începutul școlii e mult sau puțin, la o viață de om. Cum asta înseamnă 46 de ani de viață (sau, la alți colegi, 47), adică o vârstă la care deja poți fi ambasador, profesor universitar sau mai știu-eu-ce, cu ștaif social, poate e mult. Până la urmă, contextul contează.
Contextul meu era că învățătoarea noastră, doamna Valeria Mircea, este aici, în ”lumea cu lumini” la cei 85 de ani ai ei, și mi s-a făcut dor de locul unde ne-a învățat lucrurile de la început, și care au pornit acum 40 de ani.
Nu acum exact 40 de ani, pentru că, pe vremea mea, încă era o regulă clară și frumoasă că școala începe la 15 septembrie, nu în ziua în care i se năzărește încă unui ministru, care nu va intra în istorie prin altceva, decât prin schimbări de genul acesta.
Ei, și după tot timpul ăsta, încă școleră fiind (dar prima zi din ultimul an de doctorat va începe altundeva, altcândva), am vrut să vin la Arad, la rădăcini. Să fiu aproape de locul unde-a început totul. Să văd cum e acum.
Sigur că ne-am risipit, toți, prin țară, sau chiar pe continente diferite. Și totuși, cu unii colegi am reușit să reiau legătura, chiar ne-am și văzut. Nu că am fi schimbat noi enorm pe-atunci, lucruri care să fie importante după, dar am văzut spre ce au crescut unii dintre colegi, și ne-am găsit lucruri comune, mari fiind. Și ne-am bucurat să mai schimbăm o vorbă la telefon sau pe Facebook – chiar și învățătoarea noastră are Facebook, confirmând ce spunea un alt profesor al meu, Harry Morgan: „Learning is fun, is a lifetime occupation”. Poți învăța oricând ceva nou, inclusive folositul tehnologiei.
Am locuit în gară (da, chiar în clădirea gării) aşa că drumul spre prima zi de şcoală a toamnei 2019 a pornit, firesc, de aici. Pentru că aici m-a lăsat trenul, nu, ca mai demult, pentru că aici erau alfa şi omega zilei, şi pentru că de aici se pornea cu şorţuleţ şi cu cămăşuţă în carouri.
S-au schimbat multe, buticul unde vindea Lia ciocolătuţe ce-mi păreau grozave, în colțul gării, nu mai e, nu mai e de foarte mulţi ani Jana, de la clădirea de lângă Poşta Gării, Jană care m-a învăţat să fac, repede şi eficient, Cubul Rubik (încă ştiu să îl fac, aproape la fel de repede), nu mai e plopul de la blocul Uţei şi nici cei 11 arbori de hârtie din fața blocului ei, copiii de lângă piciorul podului spre Grădişte, de la casele de pe Bihorulului, cu care nu aveam voie să ne jucăm ”pentru că aveau păduchi”, or fi crescut şi ei – şi jumătate de drum era deja făcută.
Aici drumul coteşte, şi trebuie să fii iniţiat ca să ştii să faci cinci metri în stânga, spre grădiniţă, pe Krupskaia, şi apoi pe la dreapta, printre blocuri, pe drumul bătătorit de elevi. Şi de părinţii lor, cum şi pe mine m-a dus bunicul, de mână, tot ciclul primar, spre şcoală.
Doar că Strada Krupskaia nu mai e Krupskaia, acum e Onisifor Ghibu, iar fosta mea grădiniţă nu mai e grădiniţă, ci altceva – or fi retrocedat ăştia clădirea. Aşadar, drumul printre blocuri, lărgitura cu fostele hinte (azi, tot loc de joacă, îngrădit şi ceva mai modern), locuri unde ştiam fiecare tufă de viorele sau mănunchi de lăcrimioare, sau salcâm ce înflorea şi toamna. Încă vreo câţiva paşi, şi am ajuns la şcoală.
Deja sunt puse însemne cu locurile unde se va aduna fiecare clasă, în curtea şcolii. Şi au venit şi copiii – şi o maree de părinţi şi bunici – doar plopii de demult lipsesc, şi marea tufă de la peretele şcolii, şi hainele sunt mult mai pestriţe faţă de acum 40 de ani, şi un tătic leagănă o cutie de Cola, pe când atunci ajungeai la un Pepsi în „sticlă de sticlă” doar dacă erai foarte norocos.
Fac o tură rapidă prin şcoală, locul unde erau micile ţâşnitori cu apă a rămas acolo, doar eu trebuie să mă aplec, acum, foarte mult ca să ajung la lichidul ce nu se înalţă prea sus – numai bine pentru un copil. Se pare că m-am înălţat eu puţin, între timp…
Văd şi o sală de clasă: câtă ordine, câtă frumuseţe, câtă lumină! E totul aşa de plăcut şi de primitor, şi sper că nici un pici nu va găsi de cuviinţă să plângă, primit fiind aici. De nu mă înşel, e chiar una din sălile de clasă unde am învățat şi eu, acum patru decenii.
Vine Luminiţa, vorbisem seara cu câţiva foşti colegi, să văd cine e prin Arad, aşa s-a întâmplat că doar Luminiţa urma să vină la ceremonie – şi nu pentru că aş fi rugat-o eu ci pentru că are două fete care încep, aici, clasa a cincea. Mă bucur că şi-a dat copiii la şcoala la care am fost şi noi. Pe vremuri, Generala 5 era cea mai bună. Lumi îmi spune: „Şi acum e cea mai bună”. Doar că numele s-a schimbat: acum e Liceul Naţional de Informatică.
Nu-mi place treaba asta cu liceul, nu aş fi vrut să văd şi liceeni blazaţi printre copiii emoţionaţi ai primei zile de şcoală. Dar aşa sunt timpurile… Fetele Luminiţei sunt mai înalte decât mine, mă prezint strângându-le mâna, le spun să îmi zică pe numele mic, nu ştiu dacă sunt desuetă sau nu – aşa mi s-a părut firesc. În amintirea familiei care am fost, aici.
Vine şi mama Luminiţei, o recunosc, de multă vreme n-am mai salutat pe cineva cu „săru-mâna”, nu mai ştiu de am făcut-o acum sau nu, simt aproape palpabilă schimbarea generaţiilor, pe atunci Luminiţa era adusă de bunica ei, dinspre canalul Mureşel, şi mama ei era femeia elegantă pe care o recunosc acum în colega mea.
Apucasem să mă uit printre oameni, și i-am văzut pe învățători, pe profesori. Îmi zâmbesc. Ar trebui să fie probă de perspicacitate, la intrarea în învățământ, să-i recunoști pe dascăli, din marea de oameni, în prima zi de școală. Au o anume lumină aparte, o delicatețe ca a ruperii pâinii din care ești pregătit mereu să oferi și altuia, iar și iar. Au privirea gazdei, atunci când intri cuiva cu inima mare în casă, și gestul acela larg cu care te-ntâmpină de la ușă. Zâmbesc, cum spuneam, privindu-i, distingându-i printre părinți. Știu că dascălii României sunt tot mai terorizați de elevi, mai ales de cei mari. Aici, treaba asta încă n-a pătruns. Și îmi doresc să rămână încă multă vreme așa.
Mi se arătase, înainte de începerea festivității, care dintre dascăli e directoarea. Doamna Maria Pașcalău și-a rupt din timp să mă asculte: că… fostă elevă, că..,, ziarist…, că… o să fac niște poze. E amabilă. În situația ei cred că aș fi fost mult mai tensionată de mi-ar fi picat cineva pe cap, neanunțat. Dar totul ține doar un minut. Sau sub. Nu se crispează la treaba cu presa – oamenii care nu au ceva de ascuns nu o fac. E bine.
După scurta discuție cu directoarea și după o primă tură prin școală mă retrag undeva în spate, pe o băncuță, cu Luminița alături. Înainte să mă așez, pe bancă era un buchet de flori ce avea, drept volan de stil, ceva ce copia hârtia de ziar, așa cum am tot văzut de o vreme prin florării. E unul dintre lucrurile care mă mișcă cel mai mult. Acum 40 de ani nu mi-aș fi închipuit că hârtia de ziar va ajunge să facă parte atâta de strâns din viața mea, din hemoglobina mea.
Dar a ajuns. Și, chiar de știam deja de o vreme să scriu și să citesc, atunci când am început clasa întâi, socotesc că un mare merit că nu m-am despărțit de cuvinte, ca pasiune și ca instrument de lucru, îl are și învățătoarea mea, și, mai apoi, absolut toți profesorii de română cu care am lucrat. Am fost o privilegiată – și învățătoarea mea, și profesorii de după ea au înțeles că asta e lumea mea și m-au îndrumat cât mai bine. Mai mult, tot pentru închiderea unui cerc, învățătoarea mea, doamna Mircea, mi-a scris, anul acesta, și prefața unui volum pe care, acum, cu bucurie, l-am lăsat și la fosta noastră școală.
O sunăm pe „Tovi” a noastră, pe doamna învățătoare. Îmi răspunde la a doua încercare, e la Tulcea, unde locuiește de câțiva ani, îi spun unde suntem, Luminița și cu mine, îi spun de cei 40 de ani, e emoționată, am fost penultima ei generație de elevi, îmi zice că a pierdut șirul anilor dar e foarte bucuroasă că ne-am gândit la ea.
Discursurile. Mă gândesc eu ce aș spune, de mi s-ar solicita să țin un discurs. Cred că aș sări extrem de repede peste treaba asta, copiii se plictisesc ușor, liceana ce a venit pe băncuță, în stânga mea, își freacă deja de o vreme telefonul. Ce e drept, preotul vorbește repede, asta e bine, oricum capul bisericii de la Podgoria, pentru care au tăiat parcul în care mă jucam când eram mică și unde găseam mereu trifoi cu patru foi mi se pare o prezență monstruoasă și neavenită față de ce era mai demult curtea școlii mele. Școala m-a învățat să gândesc. Legendele ar trebui să fie pentru timpul liber.
Mă întristez să aud greșeli de gramatică în discursurile celor din afara școlii, invitați să vorbească la ceremonie. E trist și că, în unul din afișele din școală, un profesor invită copiii la un sport de echipă, tot cu greșeli. Școala ar trebui să fie primul loc al pedanteriei față de gramatică. Dar… astea sunt vremurile pe care le trăim…
Se termină ceremonia, mai dau o tură prin școală, îmi place să văd fețele celor mici dar și pe ale învățătoarelor radioase, le privesc hainele, le privesc accesoriile, îmi spun că absolut toate aceste lucruri vor fi exemple de urmat care vor influența, o viață întreagă, pe cei care, azi, învață aici. Așa cum am fost și noi, atunci, mai demult, privind înspre învățătoarea noastră.
La parter, o sală de clasă mică, învățătoarea, care are numele trecut pe ușă, doamna Mihaela Selegean, vorbește cu un băiețel și cu, probabil, mama și mătușa lui. Îi privesc din ușă gesturile frumoase cu care atinge copilul, în timp ce își duc dialogul – e ca și cum ai mângâia un boboc de floare fără să îl rupi. Termină discuția cu ei, îmi cer voie să o rețin câteva clipe, vorbim despre sala de clasă, despre cum s-au pregătit dascălii pentru noul an școlar. Intră o doamnă mai în vârstă care îi urează succes, este o fostă colegă a învățătoarei, e în prima ei zi de început de școală ca pensionară, ne spune despre cum a fost când a auzit clopoțelul, îi vin, necăutat, lacrimi în ochi.
Ies, a plecare. Clasele au plecat de multă vreme în școală, cu învățătorii și cu diriginții, au rămas câteva grupuri răzlețe, care fac poze cu decorațiunile din baloane, fata și băiatul migăliți să îi întâmpine. Directoarea încă e acolo. O văd de departe, îmbrățișând un băiețel, apoi discutând cu tatăl altuia, apoi organizând un grup care dorea să se pozeze cu ea. Văd, în gesturile ei, aceeași tandrețe ca a învățătorilor de care spuneam mai sus, care încă au energia de a radia la întâlnirea cu copiii.
Nu o cunosc pe directoare, nu am mai întâlnit-o vreodată, nu am vreo dorință cu care să fi intrat în școală să o ridic sau să o cobor, nu știu de are sprijin politic și nici nu mă interesează acum – ceea ce văd, și îmi face plăcere să o spun, este o femeie care are căldura de a interacționa cu cei de lângă ea, care vor ceva de la ea. Se pare că e o directoare iubită – florile încă apar, și tot așa și doritorii de poze. Îmi dă senzația că școala ”mea” e pe mâini bune. Și e reconfortant să o simt așa.
O ultimă tură de curte a școlii. Îmi aduc aminte așa de bine întâmplări mici, care erau extrem de importante pentru viața mea de atunci. Ziua când am găsit o zambilă înflorită lângă cele gâteva garaje de pe o laterală a curții școlii, aventura extraordinară de a fugi până în apropiere să ne cumpărăm un corn, jocurile de-a „Țară, țară, vrem ostași” și altele.
Recunosc, chiar îmi cânt în cap câteva din cântecelele de atunci. Se schimbă lucrurile. Acum e internetul, există butic cu de toate chiar în curtea școlii, paza va fi asigurată de indivizi în uniforme – îmi aduc aminte de bătrânul uscățiv, cu pălărie, despre care Tovi a noastră spusese că a făcut Războiul (acum mă gândesc că, poate,-l prinsese și pe primul, măcar copil fiind) și care ne mai strunea, doar cu vorba, când ne zbânțuiam pe acolo.
O iau înapoi spre gară. Mă opresc puțin în locul unde erau vechile leagăne. Mă uit în sus, la etajul IV. Colega mea, Codruța, nu e acolo, îmi scrie în timp ce sunt la piciorul blocului ei, chiar azi își va lua rămas bun, de tot, de la mama ei, peste câteva ore, îmi spune că e deja la capelă, nu mai pot să ajung, îmi aduc aminte pozele de la una din zilele ei de naștere, și cum se vedea totul de la etajul IV, e atâta de trist cum rupe timpul, uneori, bucăți din noi…
Trec de ușa ei cu însemnul cu chenar negru. Trebuie să prind trenul. Mă opresc câteva secunde la fosta grădiniță, văd cum arată zidul în locul de unde s-a smuls eticheta ce anunța că acolo era o grădiniță. Până la urmă, o primă zi de școală, după 40 de ani, este și un timp al nostalgiilor, al unui bilanț ce nu ne arată mereu doar lucruri roz…
Mi se arată gara. Ciudățeina care a crescut spre linii, ca să ajungi la peroane. Un proiect care îmi displace profund dar care are, trebuie să recunosc, utilitatea să îmi aduc aminte de timpul din vechea gară, așa cum am prins-o eu când am deschis ochii.
În curând ajunge rapidul de Budapesta care trebuie să mă ducă la Timișoara. A fost o zi plină de emoții, de bucurii și de tristeți. Mă simt recunoscătoare că soarta a făcut să pot avea o învățătoare la care mă gândesc cu drag și la atâția ani după ce am început să lucrez cu ea, înspre deschiderea minților noastre. Mă bucur să o întâlnesc uneori, în Arad sau în Timișoara, să povestim, să facem lucruri împreună, să îi ”dau raportul” ce fac cu viața mea.
Până la urmă, nu este timp irosit dacă, după o vreme, încă ne trage ața să ne întoarcem la școala de unde ne-a pornit învățătura. Simt că școala mea a ajuns pe un drum inedit, poate o idee bizar, dar e condusă bine și că încă adună copii buni. Și sper, din adâncul sufletului, că și eu, împreună cu colegii mei, am contribuit ca ștaiful ei să fie dus mai departe.
