Poate are părul lung și blond, și se piaptănă, în fiecare dimineață, în fața unei oglinzi care-o cuprinde, cum palma copilului, prima cireașă din an. Poate e mămică de șobolani, și copiii ei blănoși mănâncă snacksuri afumate de cașcaval, din farfuriuțe de jucărie. Poate votează cu SPD sau cu CDU. Poate a durut-o tare, și a vrut să renunțe. Și poate n-a avut mâna nici unuia aproape, să se întrebe, muțește, atingând-o, de e bine ce face, sau nu. Dar nu a spus nu. De două ori. Și a donat. Ea e Greta. Pentru că tot ce ne e lipit de suflet poartă un nume.
Nu știu germana, dar, dacă aș fi un zeu al lingvisticii, care să ia totul de la-nceput, aș face ca Greta să fie un nume – sau chiar un substantiv comun – de înger păzitor. Uneori, de când am aflat de ea, mă gândesc la asta: oare acolo, afară, există câte cineva în stare să își risipească din substanță pentru fiecare dintre noi? Sau suntem noi în stare să devenim îngerul păzitor al altcuiva, așa cum Greta i-a dat o viață nouă lui Horațiu?
Sunt în Cluj, Horațiu Trif mă pescuiește de la gară și urcăm pe Cetățuie în mașina lui roșie, ca un steguleț de salvamar ce despică apele în primejdioase și –ne. Vorbiserăm de o mie de ori la telefon, acum, la a o mie și una tură de vorbă, ca în poveste, deja ne știm, așa că așa că nici nu e nefiresc că mă îmbrățișează în gară. E unul dintre cei patru oameni pe care îi întâlnesc vara asta legat de donarea de celule stem – o fele idintr-o muncă de a spune despre ”cum este”.
Donatori, mijlocitor, receptor – Horațiu este receptorul. Și, așa cum fiecare final trebuie să încoroneze o operă, cum spuneau romanii, interlocutorul meu îmi confirmă acea dispoziție aparte pe care am văzut-o la cei din binomul acesta atâta de special, de ”a da – a lua”. Viață. Și nu ca medic. Ci ca persoană care va muri, dacă nu primește o parte din viața celuilalt. Și ca persoană care dă, din el, o felie. Fără bani. Fără ca asta să-i fie muncă.
Toți oamenii aceștia, donatori, receptor, mijlocitor, caracteristicile lor, trăsături care îmi plac sau care îmi sunt puțin neobișnuite, și totuși, senzația ciudată că amestecul lor… e ceva în care mă văd și pe mine, așa cum culorile, amestecate, clădesc lumina. Facem parte, toți, din o anume lumină pe care o cunosc. Primii trei, prin a da, al patrulea, prin petalele aceleiași corole a generozității, care se deschid atunci când viața te face să te simți dator cu ceva, la modul bun. Și, adăugată, datoria jurnalistului de a vorbi despre toate astea.
Lucrările empatiei
Eram pe un tren care pufăia de deja mult prea multe ore, spre Cluj, când l-am întrebat pe Horațiu, la telefon, de a avut ceva, în spital, ce putea fi adus cu noi. Mi-a spus de jurnalul său. I-am răspuns că e perfect. L-a adus. Îmi fac calculul din care îmi pare că un lucru rămâne cu zecimală: eu nu mi-aș fi adus jurnalul, altcuiva, nu l-aș fi lăsat în mâna unui străin. Dar, cine știe, poate, de o vreme, nu mai suntem chiar străini. Poate că lucrările empatiei, atâta de greu de înțeles de către cei sterpi, leagă oamenii ca firele gheții, în ochiuri de apă, în nopți de toamnă târzie, spre ceva ce, mai încolo, se va transforma în punte de trecut. De petrecut. În legătură.
Am văzut oameni pe care datoriile către viață îi închid, îi amărăsc, îi fac să fie răi. Horațiu are un zâmbet prea luminos ca să fie dintre ei. Nu e un zâmbet de idiotul-satului, numai bucurie – dimpotrivă. Dar exact vinișoarele de trisțete, ca într-o piatră rară, îi dau valoarea și specificitatea.
De undeva trebuie să începem treaba cu pozele. O bordură de beton, tot Clujul, oraș pe care îl iubesc așa de mult, sub noi, amintirile mele, nu întotdeauna de bine, din acest oraș, cu amintirile lui, nu întotdeauna de bine, își dau cumva, dincolo de vorbe, binețe, și se întrepătrund binevoitor, cam ca și Filemon și Baucis, în momentul în care ajunseseră deja copaci. Spun ceva de Opera Maghiară, ce e cel mai aproape de noi, sub, Horațiu îmi arată alte clădiri, pe unele nu le știu, spitalele, ele au locul lor în prezentarea asta, și mă gândesc iar la empatie – nu, nu poți scormoni un om despre viața și aproape-moartea lui de nu-ți pasă cu adevărat, de nu devii o vreme el.
Îl pozez pe Horațiu de foarte de jos, cum stă cu picioarele în aer pe digul acela ce mărginește drumul de urcare spre Belvedere. Știu de o vreme, poate deja de câteva secunde bune, că asta va fi poza după care îl voi întreba dacă s-a gândit la renunțarea la luptă, la sinucidere. Îmi spune că nu. Socotesc pe degetele ascunse, în gând, la spate, ca pe niște petale de margaretă, dacă să-l cred sau nu. Pentru că eu m-aș fi gândit.
Apoi mă așez și eu pe dig, stăm așa, șmecherește, cu un picior de o parte și cu unul de cealaltă parte, ca niște elefanți legănându-se nu pe o pânză de păianjen ci pe o graniță. Îi povestesc cum și eu era să dau colțul acum o lună și ceva, despre spitalul meu din Timișoara, despre cum am sunat-o pe soră-mea din urgență să-i spun că poate să mă ardă, de mor, să-i fie mai lesne – dar nu mi-a răspuns atunci la telefon. Oamenii nu sunt niciodată o formula abstractă – de iei ceva de la ei este firesc să și dai ceva înapoi, și ce poate fi mai firesc decât să fie aici, de dat, o felie de onestitate? Pentru că nu cred în jurnalismul aseptic – suntem doi oameni implicați în a dezghioca împreună o problemă.
Jurnalul lui Horațiu, pe care îl ținea în spital, e între noi. Înainte de a îmi arăta scris și desene, îmi spune că, împreună cu prietenii lui, cu care ținea legătura, închipuise șederea asta restrictivă, frustrantă și totuși aducătoare de altă viață, drept o stație orbitală, din care dădea rapoarte celorlalți. Era șotia lor, codul lor de amuzament și supraviețuire. Îmi vorbește despre asta oarecum în glumă, cumva așteptându-se să râd. Nu râd. Zâmbesc, doar. Eu știu deja de multă vreme că mintea omului în nevoie este o navă orbitală pe care ai nevoie să cultivi mlădițe de roșii, ca să supraviețuiești.
MMM
Rădăcinile poveștii mai puțin frumoase a lui Horațiu sunt din anul 2003. A ajuns la un diagnostic de metaplazie mieloidă cu mielofibroză, MMM, cum zice că e prescurtată treaba asta. Avea splina și ficatul mărite, la un consult i s-a spus. Era un consult întâmplător. După asta a tot săpat câteva luni, a fost peste tot, la mai multe controale. Inclusiv la hematolog. Ei, și acolo a primit diagnosticul ăsta greu de pronunțat, la hematologie. I s-a făcut o biopsie de măduvă și i s-a spus care e faza, i s-a pus terțul ”M” în brațe. ”Care e o boală destul de domnească între bolile astea de sânge” – spune.
”Are o perioadă lungă de latență, în care n-ai vreun simptom, în afară de splină și de ficat mărite, și oboseală cronică, în care poți să faci ceva gen gută – e ca guta, dar nu e produsă de carnea roșie pe care o mănânci. Boala e incurabilă, fără tratament, când se ajunge în faza acută trebuie un tratament cu interferon (dar eu n-am ajuns) – iar una dintre urmări poate fi leucemia. De regulă, apare la oameni mai în vârstă, peste 60 de ani, și supraviețuiești cu ea cam 10-12 ani. Eu am mai tot citit chestii, boala are o perioadă lungă în care poți să stai liniștit cu ea. Dar eu am făcut o criză de splină și mi-au scos -o. În 2016”.
Horațiu fusese și la un medic în Germania, să vadă ce-i zice. Omul i-a explicat că are două variante – sau trage de boală, cu medicamente, sau poate să facă un transplant, nici prea târziu, ca vârstă, nici prea devreme, pentru că șansele de a păți ceva sunt foarte mari. ”Eu n-am mai ajuns să optez eu pentru ceva, pentru că lucrurile s-au precipitat după ce mi s-a deteriorat splina. Am făcut un infarct de splină. Medicii de la gastro au scos-o, dar după trei luni de zile mi s-a declanșat leucemia mieloidă acută, LMA. Fiind acută, e o chestie urgentă, nu poți trăi cu ea, trebuie tratată și ținută sub control.
În ianuarie 2016 am scos splina, prin aprilie-mai deja mă simțeam nasol, analizele spuneau de leucemie, după aia am început imediat chimioterapia, era o cură de o săptămână de chimioterapie, un ciclu ținea o lună de zile, eu am făcut cinci cicluri. Eram trei săptămâni internat, o perioadă la Hematologie pe secția normală, și, în ultima perioadă, cea cu reacții nasolale și complicate, mergeam la terapia intensivă, cu probleme respiratorii, cu febră.
Înainte să încep chemio mi s-a spus să-mi fac o investigatie stomatologică și să-mi elimin focarele de infecție, chestiile alea gen granulom se pot reactiva de sistemul imunitar e slăbit. Se scoate măseaua, se scoate punga închistată. Mie mi-au scos trei măsele. Unui coleg i-au scos toți dinții… El a început prima cură, apoi a fost la Maxilo-facială, a venit ca bebelușul. În perioada cât ești în ciclul ăla de corp cu imunitatea foarte mică trebuie să te protejezi de herpes, răceli, pneumonii, să nu te tai, să nu te infectezi, nu ai voie să-ți tai unghiile, că poți să te ciupești, să faci un panarițiu” – îmi explică.
Îmi închipui că era destul de deprimant să știi că mergi iar la spital și reîncepe chinul, cu fiecare din ciclurile astea. Îl întreb pe Horațiu cum se simțea psihic, la aceste plecări. Nu-mi răspunde cum m-aș fi așteptat, îmi spune că era nerăbdător să treacă peste pașii aceia. ”E ca la Nu te supăra frate, când dai cu zarul și mai muți o pătrățică” – detaliază. Da, și partea proastă e că nu știi cine va câștiga…
Apare ideea transplantului
Înainte să îi scoată splina, a făcut acele investigații la profesorul din Germania spre care fusese trimis, Repp. I s-au repetat analizele și biopsia și tot, și rezultatele au confirmat tot ce spuseseră românii, doar lucrurile au fost mai frumos ambalate. ”Doctorul acela s-a ocupat intens de mine trei zile, și mi-a explicat ce trebuie să fac, și opțiunile. Medicamentul recomandat era foarte scump, 100 de dolari pastila, un inhibitor genetic. Mi s-a spus și de varianta de vindecare, transplantul. Atunci m-am gândit prima oară la asta, dar era ca o fantomă, ca un bau-bau, nu știam nimic despre transplant. Aveam timp, îmi spuneam că oi vedea, mai trăiesc câțiva ani și văd eu… În 2003, când mi-au zis că am boala, și e incurabilă, mi se cam înecaseră toate corăbiile. Dar am avut timp să procesez. Unii vin pentru analize, și li se spune în față: ai cancer, ai leucemie. Eu am avut timp să mă gândesc. Doi ani de zile nu i-am spus nimic soției. Ea era așa de stresată, m-a văzut că eu m-am schimbat, zicea mă comport ca și cum aș avea pe altcineva. Când a aflat, cumva a fost și o ușurare”.
Ei, și aici începe să pâlpâie tot mai tare ideea cu transplantul: ”După cinci cicluri se face o pauză mai lungă și ei zic că boala este în remisie, asta înseamnă că ai scăpat de leucemie, nu mai ai simptome dar lucrurile nu-s chiar ok, nu ești vindecat, nu ești fără boală. Poți face pasul următor pentru transplant. La mine era recomandat, și am început procedura. Astea țin tot de tine, ca să-ți găsești drumul. În toamnă eu eram în remisie și una din opțiuni era să fac transplant în România, am mers la un specialist în Târgu Mureș, Timișoara era prea departe, m-am întâlnit cu specialistul, nu am rezonat, am venit destul de angoasat, și fără niște bani – dar eram pregătit cu bani. Omul și-a făcut treaba dar atitudinea nu mi-a fost mie bună.
În momentul acela nu mai exista Plan B. Trebuia doar văzut unde să-l aplicăm pe A. Am întrebat în străinătate, am vorbit cu persoane care au făcut transplant, unul a făcut în Italia, și, când am zis că vreau să-l fac în România, a zis că nu-s normal, că sunt mai bune șansele afară. Era de bună credință dar… Opțiunea mea a fost pentru București. Medicul meu specialist hematolog, doctorița Anca Bojan, avea o conexiune cu medicul hematolog din București, dosarul meu medical a ajuns acolo, destul de greu, trebuie sa fii puțin mai vizibil ca să te bage cineva în seamă. Dacă un medic primește două telefoane, sau trei telefoane, zice mă ce-i cu omul ăsta, ia să vedem. Medicul de la Cluj avea o relație profesională cu medicul de la București, și mai aveam eu o altă cunoștință”.
Fără Plan B
Nu știu dacă ”încerc să mă pun în pielea lui” e ceea ce gândesc, în timp ce vorbim despre cum s-a ajuns la transplantul de celule stem. Cred că, mai degrabă, rămân în pielea mea, dar îmi pun problema ce aș fi făcut eu, cum m-aș fi descurcat în aceste ”meander ale concretului”, dacă aș fi reușit să ajung până la capăt. Și care ar fi fost acel capăt. Așa că, exact pentru că asta e o problemă ce panichează, îl întreb pe interlocutor dacă a contat că avea bani, sau nu. Dacă o persoană fără posibilitățile lui materiale s-ar fi descurcat la fel. Îmi spune că ar fi fost mai greu fără posibilitățile de care dispunea el. Însă că, din punct de vedere medical, oamenii aveau aceleași șanse.
Numai că era important să poată să mai ia, fără să fie strâmtorat, un bilet de avion, să poată să vină soția la el, să nu fie stresată de ce i se întâmplă. Îmi spune și că au avut noroc, în acea perioadă, cu Compania Aeriană Wizz, că aveau avion low cost între Cluj și București, și că un bilet de avion era mai ieftin decât taxiul folosit în București. Îmi povestește și de un coleg de-al lui de salon, un rom pe care îl ajuta cumnatul aceluia, din Irlanda. Avea catering, că îi plătea cumnatul, dar nu avea țigări, așa că mai vindea câte un lucrușor, ca să poată să-și bifeze pofta.
”Banii te ajută, nu te vindecă dar poți să te miști. În străinătate nu cred că puteam să fac transplantul, trebuia să vând locuința sau așa ceva. Oricum, un transplant e 100.000 de euro, afară, plus că ești legat de spital, o vreme – alți bani. Mai sunt niște costuri, ale tale, ale însoțitorului. Aici nu era nimic de plătit, medical. Totul a fost asigurat de Casa de Asigurări de Sănătate. Și medicamentul ăla scump, pentru opt luni, de două pastile pe zi, adică 6000 de dolari pe lună, mi-a fost decontat integral. Și existau medicamentele la Cluj”.
În octombrie 2016 dosarul lui Horațiu ajunge la București. ”Într-o zi mi se spune – luni la ora 8 ești acolo cu dosarul. M-am suit în mașină și am mers pentru primul contact. Era ca și cum pui piciorul pe insulă. Am ajuns la doamna doctor Zsofia Varady, un medic foarte implicat, o interesează omul. Secția lor era renovată din 2014, aveau 15 unități de transplant. Eu m-am dus la analize, la primul contact. Medicul m-a luat foarte dur, dar pozitiv, mi-a plăcut. M-a întrebat dacă vreau să fac transplant. Aveam dosarul pregătit și fusese și aprobat la nu știu ce nivel. Aveam examene – psihologic, pulmonar, cardio, tot. A trebuit și să mă caute la nebuni, să vadă că nu m-arunc pe geam. Am fost eligibil pentru transplant”.
Lui Horațiu i s-au explicat riscurile. Că poate muri. Că, de fac chestia aia, are atâtea șanse să moară. Dacă face aia, atâtea-s șansele de supraviețuire. I s-a spus că la fiecare etapă era un risc. Doctorița voia să-l facă să se gândească, să fie sigur ce vrea. L-a speriat puțin, dar a spus că merge înainte, face transplant. Atunci a început căutarea pentru un donator compatibil. În două săptămâni a primit primul telefon, că i s-a găsit un donator, un bărbat neamț. Horațiu era fericit. ”În momentul acela, când se găsește donator, și el urmează analizele și injecțiile alea, în momentul când ajunge la recoltare eu trebuie să fiu deja internat în spital. Dar primul donator s-a răzgândit. Cam într-o săptămână am aflat că nu mai donează. Atunci s-a prăbușit cerul. Era ca atunci când am aflat de boală, ca a sta pe marginea prăpastiei și a privi hăul”.
Dar Horațiu a avut noroc. I-au zis că mai există opțiuni și că vor vedea ce va mai fi. După încă două săptămâni (între timp trecuse și Crăciunul) a apărut al doilea donator cu 100% compatibilitate, era în 2017, și acceptat, tot nemțoaică. Fata s-a programat la analize, la injecții. Horațiu a început jurnalul în martie 2017, când s-a internat prima dată la Fundeni, în București. În 10 zile urma transplantul. A numit-o pe fată Greta, ca să aibă un nume, neștiindu-l pe cel real. La început a scris chestii medicale în jurnal, îmi spune că era concentrat pe ce n-ar trebui să se întâmple. Scria întrebări despre analize, de exemplu în ziua a patra se întreba legat de ce are voie să mănânce și ce nu. Mai apoi a scris și altele, inclusiv poeme, a desenat… Era jurnalul lui de bord, pe stația orbitală. A venit transplantul, zi în care îmi spune că poți să mori, dar a stat o asistentă cu ochii-nfipți în ochii lui pe toată perioada transferului, ținându-l de vorbă. Îmi spune, puțin mai încolo, și că a spus ”Tatăl Nostru” în cap în timpul transferului de celule. Fata neștiută din Germania devenea parte din el.
A trecut ziua transplantului, trebuia să reziste până putea părăsi spitalul. Vorbea cu prietenii, pe un grup pe Viber, conceput special pentru el. A stat o lună închis și spunea că e pe stația aceea orbitală a lui. Își imagina că e astronautul care măsoară presiunea și temperatura de acolo de unde este și se uită trist pe hublou.
Nu avea el prea mare treabă cu credința, înainte de povestea asta. Fusese crescut la oraș și nici părinții lui nu mergeau des la biserică. ”Știam de Dumnezeu, de Paști mergeam la Înviere și cam atât. Și bunica mă mai lua de mână și mă băga într-o biserică și m-a învățat să-mi fac cruce. Apoi am descoperit, venind din interiorul meu, o chestie ce mă liniștea și mă putea face să meditez. Lângă școala mea era o biserică catolică și am intrat la un concert de orgă și am rămas impresionat, chiar de eu sunt ortodox. Am descoperit credința un pic mai târziu. Mai intens în 2006, când a murit tata, a fost un șoc ce m-a iluminat. Cu chestia asta am și rămas. În momentele cumplite în care nu știu ce să fac, zic ”Tatăl Nostru”. Pentru mine e ca agățătoarea aia din autobuz, te ții de mânerul ăla.”
Ca un punct de cotitură a avut o seară anume: ”Eram la Urgență cu 40 de grade, în 2016, în ianuarie, credeam că am pneumonie dar ținea de splină, o zi am stat acolo și o noapte, ziua mi s-a resetat din minte, după care seara am fost operat în regim de urgență. Înainainte de operație m-au văzut chirurgul și anestezistul și au zis că o facem, de acolo m-au dus în alt corp de clădire, noaptea, prin curte pe o targă, și mă uitam în sus spre cerul înstelat și mi s-a înfipt o stea în ochi, am zis fii atent ce stea, și steaua aia m-a urmărit, le-am zis amicilor care erau cu mine, au căutat și mi-au zis cum se numeste – steaua Eper. Steaua aia – am făcut o conexiune vizuală foarte puternică”.
Cât era la transplant, a stat un prieten cu el la București, un fost coleg de liceu, cu care acuma spune că e certat, pe motive politice. Venea în fiecare zi, aducea lucruri despre care Horațiu spune că putea să le primească pe stația spațială, povesteau, nu era chiar singur- singurel în luna aia.
Când cade cerul iar…
Apoi a mai căzut o tură cerul. Leucemia a revenit, în septembrie 2018, la un an și opt luni de la transplant. Nu se simțea rău dar erau date peste cap analizele, și iar a făcut două ture de chemio, chiar a prins Crăiunul cu zăpezi uriașe internat la Hematologie, avea nevoie de limfocitele Gretei, și ea a spus iar da pentru românul neștiut, de departe. Horațiu a primit iar cinci pungi de viață de la Greta, din Greta. În fapt nu știa de la început că e o fată, cândva mai încolo a aflat, și i-a aflat și vârsta. Avea 19 ani, la prima donare, era cu un an mai mare decât fata lui Horațiu.
Ultima tură de limfocite a primit-o Horațiu la sfârșitul lui iulie, vara asta. Acum e cu bateriile încărcate, dar e și curios cât va ține jucăria. Va trebui să facă încă o investigație de măduvă, să vadă cum stă cu metaplazia aia medulară, cum îmi spune, boala lui principală.
Îl întreb de Greta. Cum se gândește la ea, cum a prins contur fata aceea din Germania, care a spus de două ori ”da” pentru viața lui. I-a scris. El așa știe, că a ajuns la ea scrisoarea lui. Dar nu i-a răspuns. ”Fiind foarte tânără, mă gândesc la ea ca la fiica mea. Aș vrea să îi spun multe, și față în față. Eu sunt un tip recunoscător. Aș vrea să nu fiu dator, și acțiunea asta cu scrisul, acum, tot pentru asta o fac. Sunt obligat s-o fac. Chiar de, anul trecut, după un interviu despre boală pe care l-a dat, s-a trezit cu recăderea. A simțit că s-a lăudat și că a primit-o peste nas. Acum are 47 de ani și simte că trebuie să facă lucruri, să facă ceva. ”De pot ajuta pe altul să se hotărască să fie donator, sau să se gândească și la mine, că am trecut prin astea, și are și altul nevoie, e important. Trebuie să fac ceva. Încă n-am găsit iluminarea, dar tot timpul m-am gândit la asta, că dacă mi s-au dat a doua și a treia șansă, trebuie să fac ceva cu viața mea. Încă nu știu exact care e mesajul, dar încerc să aflu”.
Ce e drept, caută. A donat sume unor fundații ce se ocupă cu realizarea testelor pentru pacienții suspecți de cancer. Îmi vorbește despre medicii entuziaști ce lucrează acolo. De asemenea, spusesem deja că i-a scris Gretei. La 171 de zile după transplant i-a scris de o scrisoare de două-trei pagini, tradusă în germană. Chiar de ziua lui de naștere. Nu a primit răspuns. Dar îmi promite că îi va scrie iar. ”Am atâtea să-i spun”, zice iar, și mă bucur că e așa.
Vorbim de câte-n lună și în stele. Multe, din viața unui om, sunt legate de așa o boală. Cum stăm noi pe bordure aia de beton, așa, în Cluj, vine cineva cu un câine frumos și negru spre noi, și îl întreb dacă are probleme cu a mângâia câinii, îmi spune că nu, treaba cu asepsia se pare că nu l-a lăsat paranoic, ca pe alții – vezi, așa ajungi să ai tabloul unui om, ca și conturul unui dinozaur, pe o cutie de lapte care te îndeamnă să dibui o formă unind puncte care, la început, nu înseamnă nimic. Dar e important.
Îmi mai spune, de concluzie, după ce mi-a deslușit ițele întâmplării la care l-a supus viața, că prietenii sunt foarte importanți în toată povestea asta; ”În momentele astea vezi cine ce și cât face, sunt persoane care nici nu te așteptai să reacționeze nasol, și o fac, sau, dimpotrivă, alții, de la care nu te așteptai, reacționează foarte bine. Oricum, prietenii noștri de familie ne-au asigurat un suport psihic extraordinar. Amicul ce a stat o lună la București mi-a luminat perioada aia în spațiu, medicii, asistentele, familia, soția, copiii, tot. Câteodată persoanele apropiate mai dau fail, vezi atunci cine ce e.
Mă gândesc, de încheiere, în împletitura aceasta de date, ca o cosiță a Ilenei Cosânzeana, dacă eu am știut să-mi cresc prieteni care să facă același lucru pentru mine. Horațiu i-a avut. Este un lucru mare. Probabil nu am cum să îmi răspund la asta, deși eu aș paria pe ”da”. Dar pot spune altceva: că eu mă cred în stare să fac asta ca să ajut pe altcineva. Și că mi-aș dori să aud răspunsul ăsta la cât mai mulți dintre cei apropiați mie, Grete pentru alții, atunci când va fi nevoie, de va fi. Pentru că boală va fi mereu.
