Treaba e așa: e înalt, e subțire, e educat, e frumos, are un job bun în Oradea, are o soție, are loc de business în inima târgului – pare totul rotund. Și atunci de ce s-ar fi pus omul acesta să facă un lucru care să afecteze, măcar teoretic, rotundul vieții lui? Dacă tu, cititorule, nu ai un răspuns, poate că eu îl am, pentru că am vrut să trec de aparențe, și să înțeleg de ce a acceptat doctorul Abel Moca să fie parte dintr-un transplant de celule stem. La capătul care dă.
Spun, de o vreme, că nu trăim decât prin ce dăm. Și, de am dreptate, atunci aparentul rotund poate deveni rupere, iar marginea cercului, hotarul, doar o graniță ce trebuie trecută pentru a rezolva noi parități. Nu cred, laolaltă cu Constantin Noica, în limitele care secționează, ci în hotarele care unesc, care ajută prea-plinul, spre dăruire. Asta cred că s-a întâmplat și cu Abel, din rotundul lui aparent, care abia așa ajunge împlinire. Și nici măcar atunci, pentru totdeauna, cu gestul ăsta de a dona. Ci, cunoscând o idee mai mult, acum când scriu, din cel pe care l-am avut interlocutor la Oradea, cred că e împlinire doar căutând mereu noi forme de a da.
E născut în 1991 – calculează tu cât mai are până la 30 de ani. Pentru că mai are până acolo, dar, cu toate astea, deja are o suită frumoasă de lucruri în spate. La care s-a adăugat și cel despre care îți vorbesc acum, cel cu donarea. Gândește-te: câți dintre noi pot spune că au dat viață cuiva, până acum? Că au ajutat ca viața să locuiască, și pe mai departe, în altcineva? Și nu ca mama care a născut un copil, nu ca medicul care a moșit un alt copil. Ci pur și simplu așa, rupând din viața lui, pentru ca altul să trăiască…
Spre bună gândire
E dimineață, ne întâlnim în gara Oradea, vorbiserăm de câteva ori la telefon, știam câte ceva despre studiile lui Abel Moca, despre cabinet. Dar momentul în care am început să-l văd mai puțin abstract, și mai rupt din ecuația aceea cu rotundul, în care l-ar plasa orice om ce nu trece de aparențe, s-a întâmplat doar când a oprit mașina și am făcut doi pași pe malul Crișului, într-un loc pe care-l știam doar noaptea și cu lebede trecând fantomatic în apropiere, în timp ce în apropierea cealaltă, paralelă cu firul păsărilor, anumite uniforme vegheau cum încerc să îndrept o nedreptate. Una ce nu avea legătură cu soarta, una pusă cu mâna de oameni de lângă noi.
Dar acum e vorba despre o altă nedreptate. Una ce vine din locul de unde nedreptățile izvorăsc fără să țină cont de felul în care ne ducem noi viața. Și doar ce urmează mai ține de noi. De unii dintre noi. Abel a fost solicitat să doneze celule stem pentru cineva care făcuse leucemie. Și a acceptat. Dar cum a ajuns la asta, ce implică asta și ce se va întâmpla pe mai departe, aflăm de la el. Și nu de laudă, ci pentru ca și tu, omule, să te gândești dacă nu te-ar face să te simți mai rotund, mai împlinit, să te alături în povestea asta cu a ajuta, și în acest fel.
Abel era student în anul III la Medicină Dentară, la Oradea, și s-a făcut o campanie pentru donarea de sânge, doctorița Olivia Burtă a făcut-o, și s-au dus studenții să doneze, dar s-au putut și înscrie în Registrul de donatori pentru celulele stem, dacă tot se recolta sânge. Abel spune că la punga aia se puteau lua și două fiole pentru testarea inițială. Îl întreb ce priză a avut campania, la studenți. Îmi spune că toți din grupa lui de la facultate s-au dus. Nu e sigur dar îmi spune că crede că toți s-au înscris și în Registru. Mare lucru!
”Înainte de a ne înscrie, a venit și o psiholoagă de la Centru, și ne-a explicat despre ce este vorba, în aceeași zi. Nu eram cu teamă, era foarte puțin probabil ca unul din noi să doneze celule stem. Am și uitat de asta când au sunat să mă anunțe că sunt donator compatibil. Când ne-am înscris, nu ne-au explicat tot, procedura nu ne-au explicat-o” – povestește doctorul.
Cineva, în Germania, își aștepta viața
Așadar, în 2016, în mai, Abel a fost sunat că e compatibil cu cineva. Nu i-a fost egal: ”Pe mine m-a șocat, treceam printr-o perioadă mai grea. A fost mult că am putut să ofer șansa la viață cuiva. În București am aflat, era un bărbat din Germania, cam la 50 ani avea atunci. Eram în Metro la Oradea și făceam cumpărături când m-au sunat. Nu mi-au cerut un răspuns pe loc. Cineva din Oradea m-a sunat, mai trebuia o tură de teste, și doar de eram cel mai compatibil, urma să donez eu”.
Abel îmi spune că n-a simțit presiunea timpului. Lucrurile s-au aliniat firesc. După primul telefon a fost la teste, la Oradea, să verifice întreg ADN-ul, să-l compare cu al pacientului, și a fost compatibil 100%. A aflat că merge la București doar după ce deja știa că e 100% compatibil. Spune că nu a avut niciodată sentimentul de frică și că nu s-a gândit să renunțe.
Din fericire, toată treaba cu donarea nu a interferat cu procesul de absolvire, tocmai ce terminase examenele de an, până la licență mai avea. Transportul a fost acoperit de Registru și a stat la Fundeni. A fost în două ture la București, cu avionul, pentru câte o zi, mai întâi la încă o tură de analize, peste o săptămână a revenit, apoi a stat șapte sau opt zile. Îmi spune că singur s-a dus la București, iar ce îl măcina cel mai tare în perioada aceea era doliul patologic cu care rămăsese dupa tatăl lui. Pe lângă Registru, exista o fundație care se ocupa și de mâncarea donatorilor, îl mai scoteau seara, cât a fost acolo.
În rest, programul nu era chiar de tabără de odihnă: injecții dimineața și seara, pentru a-i convinge organismul să secrete mai multe celule stem. Adică vreo 10 injecții. Îmi explică: ”Este factorul de creștere granulocitar – numărul de celule stem trebuie sporit”. Avea dureri de oase, dar i s-a spus că se poate întâmpla, și că va trece – așa s-a întâmplat, iar durerile spune că nu erau insuportabile. ”Mi se părea că sunt privilegiat, și asistentele, și doctorii de gardă, și toți s-au purtat bine cu mine.”
Mai vorbim despre toată treaba asta cu procedura, așa cum a trăit-o al optulea donator neînrudit cu receptorul pe care l-a avut România. Abel îmi spune că recoltarea sângelui se poate face din braț. Dar venele pacienților se pot sparge ușor. Și atunci mai e varianta cu cateterul femural – nu știa de asta, i s-a spus acolo, a fost sedat, a fost dus în sala de afereză și treaba a durat cinci ore și jumăte, s-au și asigurat două ore că au destule celule. Asta, cu cateterul, și cu timpul cât a stat așa, a fost partea neplăcută. Mai exista varianta să i se ia din măduva unui os lat, cu anestezie generală. Nu a vrut așa.
Atunci mai este și partea cealaltă, dincolo de tine, de unde nu mai știi decât frânturi din ce s-a întâmplat, din cauza legislației, din cauza distanței. În cazul lui, o echipă din Germania a venit să ia sângele. Și a mai curs ceva. Abel rememorează sentimentele acelor zile: ”În momentul când donezi, omul acela are ADN-ul tău. După trei – patru luni de la donare m-au resunat și m-au întrebat de n-aș vrea să mai donez leucocite, pentru că omului începuse să-i apară AND-ul lui, reapăruse boala”. Era o treabă pentru noiembrie al aceluiași an. S-a dus – rezidențiatul era dat, aștepta rezultatul, a mers la București după vreo trei săptămâni după ce l-au sunat. De data asta, ceva mai documentat. Acum a fost fără injecții, dar a durat cu o oră mai mult afereza. Șase ore jumate a durat doar asta, și i-au luat doar leucocite.
Lucrul bun
Din păcate, Abel nu mai știe ce e cu omul, cel la care a ajuns sângele lui. A fost cândva la București, la o campanie de promovare a Registrului, a întrebat, nu mai știau nici ei nimic…
A rămas lucrul bun în sine. Și trebuie că are oameni buni în jur – soția lui s-a bucurat pentru gestul făcut, mama, însă, s-a speriat puțin. Cunoscuții – oamenii au fost impresionați dar nu prea înțelegeau despre ce e vorba, și că Abel era singura șansă a omului respectiv. ”Colegilor le-am povestit cum a fost, au fost curioși, au fost deschiși. Inclusiv psiholoaga mea de atunci era foarte curioasă, se aștepta și ea să poată dona” – îmi spune interlocutorul. Dar are și un of, legat de vizibilitatea gestului: ”Aș fi preferat să nu fie atâta vâlvă în presă, să fie mai ascuns, dar știam că acest lucru poate fi o încurajare pentru alții”.
Este un lucru pe care nu l-am spus până acum despre Abel, pentru că nu cred că e firesc ca oamenii să defileze cu asta la rever. Dar acum devine important. Abel Moca este neoprotestant. Baptist, mai exact. Ar fi fost de trecut cu vederea și de aici înainte, dacă apartenența lui la acest cult nu m-ar fi făcut să înțeleg că felul în care a crescut și trăiește are legătură cu deciziile lui de viață, cu felul în care se împarte altora.
Îmi vorbește despre comunitatea din care face parte: ”La nivel de biserică, de multe ori e nevoie de sânge pentru anumiți oameni – și suntem încurajați să donăm. Pentru mine, am înțeles importanța donării pe baza Bibliei, și Isus vindeca oamenii și propovăduia Evanghelia, e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l faci, ca și creștin”.
A servi lumea
Și îl întreb și pe Abel, ca și pe ceilalți cu care m-am intersectat pentru a scrie despre donarea de celule stem, ce îl mâna de la spate. De ce, tot. De ce a făcut medicina, de ce a donat. Și-mi explică: ”Nu independența financiară, ci a servi lumea e gândul pe care trebuie să-l duc cu mine în fiecare zi. Și la cabinet, dacă sunt urgențe, mi-am făcut o regulă să nu iau bani, chiar de e la privat, pacienții nu știu asta când vin prima data la mine, le spun eu la sfârșit”.
E un principiu bun, spre a ajuta comunitatea. E o felie din munca lui. Dar, la București, pentru un necunoscut din Germania, a împărțit ceva nu din munca lui, ci chiar din viața lui. Și s-ar putea să nu fie neapărat fără urmări rele (Abel mi-a spus că a găsit un text unde se vorbește despre o incidență mai mare a cancerurilor de sânge la cei care au devenit donatori de celule stem. E de văzut, însă, de e un studiu serios sau nu, deși Abel și-a făcut deja promisiunea că, an de an, se va testa ca să știe că e în grafic cu sănătatea.
Abel se ocupă în principal de copii, ca stomatolog – e știut de pe grupurile de Facebook, și așa ajunge lumea la el cu copii. Dar e și învățător la școala duminicală a bisericii lui, face studiu biblic cu copiii, se joacă cu ei. Mă gândesc că și asta, dar mai ales faptul de a dona este tot un apostolat al bunătății. Și un exemplu extrem de puternic pentru cei din comunitatea din jurul lui.
E un lucru pe care Abel mi-l spune ca ultim, când conversăm – ”Când vezi că ești compatibil 100% cu cineva, nu cred că poți refuza să donezi„. În tot ce mi-a povestit, a trecut cu eleganță peste inconveniente. A rămas doar fapta lui deosebită.
Îl pozasem din tot felul de unghiuri, în cabinetul lui, în timp ce își începuse lucrul în cavitatea bucală a unei paciente. Aud, vrând nevrând, cum o liniștește referitor la bani, să nu se streseze că îi poate da și mai încolo. Și mă gândesc că lucrul pe care l-a înțeles Abel din Biblie e chiar cel mai important: să nu te simți auto-suficient față de tine însuți, să devii împlinit doar ajutându-i pe ceilalți.
Îmi promit că o să recitesc ”Lecția despre cub”, a lui Nichita Stănescu, în cinstea doctorului care a rupt din el, ca să ajute pe altul. Zâmbind. Pentru că nu perfecțiunea, rotundul, unghiul drept reprezintă bucuria în viață, ci împărțirea, comuniunea, implicarea. Și doresc Oradiei să aibă cât mai mulți învățători care să explice asta, în felul lor, fiilor ei.
