Până când am cunoscut-o pe sălăjeanca Mariana Olariu, verbul „a mijloci” nu-mi locuia urechea decât ca o chestie religioasă. Pentru că doar acolo îl auzisem folosit. Acum zâmbesc, atunci când îl aud: nu mai e vorba de munci din ceruri, ci de o treabă de aici de jos, de a uni lucruri și oameni astfel încât transplantul de celule stem, cel care ajută când cu leucemia, să se întâmple.
Avem câteva posibilități de a ne întâlni, pe care le negociem la telefon – în Zalău, Șimleu sau Marghita. Până la urmă, lozul câștigător e pentru Marghita. E o sâmbătă cu doar puține minute după 5 dimineața, când trenul meu pornește din Timișoara spre Oradea, urmând să iau de acolo un bus, ca să aflu cum s-a reușit ca orășelul Șimleu Silvaniei să aibă, înaintea Zalăului, reședința de județ, primii înscriși în Registrul donatorilor de celule stem.
Eu știu cum era povestea asta în 2013-2014, când m-am înscris eu în Registru, la mine, la Timișoara. N-o să uit sastiseala femeii de care trăgeam ca de cal mort, să-mi spună, să-mi dea hârtii, să ”mă bage” acolo unde simțeam nevoia să fiu – scrisesem despre o tânără stomatoloagă din Târgu Mureș ce avusese norocul să facă transplantul de celule stem în Franța, și realizasem cât de rău stăm la donatorii acestui gen de transplant, și voiam sa fiu și acolo, cum tot donam sânge regulat. Și uite că, în loc să vină să îmi spună ea de posibilitatea asta, mai era și deranjată de insistentele mele. Gen ”femeie, ce-ți veni neaparat să te înscrii în chestia asta, lasă-mă să plec acasă”. Și totuși, am reușit.
Înțeleg că s-a schimbat între timp. Oi fi prins eu o zi mai proastă. Și totuși, nu pot să uit ziua aceea. Pentru că pentru oameni ca Nora, de care scrisesem, era foarte important ca acel registru să existe. Și să figurăm cât mai mulți în el. Ca să putem ajuta.
Lupta pentru Anca
Așa gândește și Mariana. Și, ca și la mulți alții care au ajuns să aibă ca fișă a postului treaba asta cu ”a ajuta”, a contat că a avut sub ochi suferința unor oameni dragi.
Ne plimbăm, împreună cu prietenul Marianei, prin un parc din Marghita, cândva ne așezăm, fac câteva poze, povestim. Despre sora ei, care, în 2005, s-a dus și a lăsat un copil în spate, în urma unei tumori cerebrale. Dar n-a fost numai asta. Anca, o prietenă foarte apropiată a Marianei, s-a dus și ea. În 2017 a fost diagnosticată cu leucemie. Erau amândouă asistente medicale, știau ce înseamnă asta. Dar știau și că trebuie luptat cu boala. Și au făcut-o. Aș spune ”până la ultima suflare” – dar nu o spun. Nu pentru că e un clișeu. Ci pentru că… atunci când suflarea Ancăi s-a oprit, Mariana a mers mai departe. În a ajuta. Pentru că nu mai putea altfel.
Este ciudat: uneori, minunea cea mai mare pe care o așteptăm în viață nu ține de o aliniere de planete care să ne facă să câștigăm la loto, sau să ne aducă trecerea nemeritată a unui examen pentru care n-am învățat, ci ține strict de bunăvoința, de deschiderea unor oameni care să ne întindă o mână. Nu de Deus ex machina, ci de un strop de empatie. Uneori, totuși, balanța firescului e așa de fragilă, și, ceea ce pare așa de mic și ușor, pur și simplu nu vrea să se întâmple. Karma. Ceasul rău, pisica 13, vor spune unii. O proastă educație în a da – ar fi rezoluția mea. Ține de noi să fim parte din cercul firesc de a oferi – cândva, prin generozitatea noastră, și altul se va deschide spre a da – poate chiar nouă.
Prin Mariana, cum spuneam, am înțeles încă o valență a verbului ”a mijloci”. Pentru ca lucrările binelui, a da și a lua în lucruri esențiale, aici trebuie să se întâmple.
Mariana a fost acolo, mereu, în boala Ancăi. Mi-o și arată pe prietena ei, deschide mobilul la o pagină, sau de ziar sau de Facebook. Cumva, e și ea cu noi. Dar e mai ales în munca Marianei. Din timpul cât încă mai putea lupta pentru Anca, din timpul când lupta a mers mai departe, în amintirea ei.
Toată povestea a pornit cândva când Ancăi i-au apărut niște pete pe picioare, și o durea coccisul. A făcut o analiză în Șimleu, apoi a ajuns urgent la Cluj, a doua zi. A primit diagnosticul pe loc: leucemie. I-au spus ”Vii luni, sau peste câteva zile, stai cinci săptămâni, faci citostaticul, intri în perioada de aplazie, trebuie să stai ferită de infecții”. Cursul era clar. Mariana îmi explică: ”Prima oară se fac curele de citostatice, se poate intra în remisie cu boala – de nu revine boala, e în remisie, de are recidivă, are indicație de transplant. Anca a făcut mai multe ture de citostatice, a fost bine până în decembrie, apoi iar o durea coccisul, avea metastaze”.
Lumea a început să se miște în jurul ei, căutând fiecare să vadă cum ar putea ajuta. Cât a fost în tratament, i-au făcut testele fratelui ei, nu era compatibil cu ea, pentru donare. Mariana îmi spune că atunci când ajunge dosarul la Registru, ei deja caută. Dar Anca nu a ajuns la transplant, pentru că avea metastaze care s-au înmulțit. Inițial se spera că va scăpa, s-a mobilizat lumea. Mariana îmi spune că directoarea de la Centrul de Transfuzie Sanguină din Zalău urmărește oamenii din județ, chiar de merg, spre exemplu, la Cluj, și le trimite sânge, încearcă să se asigure că au tot ce le trebuie. Iar pentru Anca au donat mulți, când a avut nevoie, a fost o mobilizare extraordinară. Doar la celulele stem, din păcate, nu s-a mai ajuns…
Lucrurile nu mergeau bine. Apăruseră prin presa locală anunțuri pentru sânge, colegii, prietenii, necunoscuții au donat, sânge era, se spera să se ajungă la un transplant, dar lucrurile nu evoluau în direcția asta. Cândva, Anca n-a mai vrut să se folosească numele ei în presă, o deranja să se tot vadă prezentată ca fiind pe moarte. Pentru că… moartea se apropia…
Mariana era disperată că Anca nu e bine – s-a apucat să caute pe net și a văzut de celulele stem, exista deja un grup de sprijin pentru bolnavii de cancer, ”Luptăm pentru sănătate”, în Sălaj, a rugat să fie lăsată să vorbească acolo, ei au încurajat-o să se implice cu ce e nevoie. Toate le-a învățat din mers. Și nu s-a oprit.
Despre cum începe mai binele
Până atunci nu se puteau înscrie, în Sălaj, oamenii, pentru donare de celule stem (așadar, eu, cu Timișoara mea morocănoasă, eram, totuși, înaintea altor locuri din țară), Mariana a sunat la Cluj și a vorbit cu cineva ce se ocupa de asta, a găsit site-ul Registrului și le-a scris, oferindu-se voluntară. Să ajute ca lucrurile să se întâmple.
Au sunat-o dimineața următoare, chiar. Au trimis formulare, erau în mai multe locuri formulare, în județ, grație ei, a venit un psiholog de la Oradea, de la Centrul de Transfuzii, a venit la Șimleu, unde lucra Mariana, și, datorită stăruinței ei, acolo, la Șimleu, s-au recoltat prima dată probe pentru înscrierea în Registrul donatorilor de celule stem. Apoi s-a ajuns și la Zalău. Unde se mergea la recoltat de sânge, mergea și ea. Vorbea cu oamenii, explica. A semnat contractul de voluntariat cu cei de la București și putea chiar ea recolta probe și trimite la București. Are contract cu un curier, are geanta specială, de atunci și până acum vorbește sălăjenilor si îi convinge să fie buni. Să ajute. Să fie de acord cu donarea. Să se înscrie pentru a vedea cu cine sunt compatibili, de sunt, la nevoie.
Îmi spune despre toate astea, lucruri bune, frumoase, dar ochii i se umplu de lacrimi. ”Atâta mi-am dorit să se găsească un donator pentru Anca, și să ajungă la transplant – au rămas, după ea, doi copii orfani…” Dar dispariția Ancăi n-a făcut-o să renunțe la ce începuse. ”Sunt atâția oameni care n-au pe nimeni, ești extenuat de dureri și nu mai ai putere să lupți, asta ar trebui să fie normalitatea, să fie lumea înscrisă în Registru, tot ce își doresc oamenii aceștia e sa aibă o viață normală”.
Chestie de unghi: când îi spun Marianei ce grozav e că, datorită ei, acum sunt atâția oameni din Sălaj care s-au înscris pentru donare, ea vede partea cealaltă, că în România suntem, încă, mult prea puțini. Așa e, pentru unii pacienți nu se găsește donator, aici, se apelează la alte țări, dar, totuși, și la noi se mișcă lucrurile spre bine. Poate încet, dar se mișcă.
Interlocutoarea mea îmi povestește că acum se pot face înscrieri în fiecare zi în Zalău, îmi spune despre campaniile din Ziua de luptă împotriva cancerului pe care le-a făcut. Dar face mult mai mult decât atât, lucrează cu femeile însărcinate, cu tinerele mame. O întreb ce o mână de la spate. Îmi spune că, dacă omul e informat corect, atunci altfel ia deciziile.
Mariana nu poate dona sânge sau celule stem, are două boli autoimune, dar încearcă să facă lumea să conștientizeze că e nevoie să doneze, dacă nu pentru alții, măcar pentru beneficiile pe care le-ar putea avea și potențialii donatori, în timp, în caz de nevoie. ”Eu așa am fost educată, că e bine să fii bun, să ajuți lumea” – îmi spune. De aceea strânge oamenii în jurul ei. Ba un atelier de gătit cu copiii, pentru că sunt foarte mulți copii obezi, și a făcut un curs, ”Sănătos de mic” cu nutriția copilului, ba la un curs de alăptare, de diversificare a hranei la sugar.
O întreb care e cea mai mare bucurie a ei, de când s-a implicat în toate aceste activități de voluntariat. Îmi spune că asta se întâmplă când întâlnește oameni minunați, care se implică, și puțini au refuzat-o, legat de înscrierea în Registru, deși din ”oamenii ei” încă nu a ajuns nimeni să doneze celule stem. Dar sunt toți acolo, în baza de date, pentru când va fi nevoie.
Compensații
Ne auzim și după întâlnirea de la Marghita, mai am întrebări, îmi mai povestește Mariana de lucrurile la care se gândește, legat de munca ei, o mai pomenește pe Anca: ”Numai atunci conștientizăm ce nevoi există, când cineva de lângă noi e într-o situație critică, și atunci ne dăm cu picioarele-n fund să facem ceva. Dar hai să facem înainte. Cred că asta ar fi normalitatea. Oamenii se tem că se recoltează din coloană, și atunci e bine să fie cineva să le explice”.
O întreb pe Mariana de crede că omul e mai mult bun sau mai mult rău – ea spune că depinde de ce hotărăște omul să fie. Îmi aduce aminte de povestea cu cei doi lupi despre care se spune că îi avem în noi, cel bun și cel rău, și de faptul că va câștiga cel pe care decidem să îl hrănim. Cu toate astea, politica ei de viață este hotărâtă: se poate lupta. ”Ideea e să nu ai așteptări. Dacă aștepți ca celălalt să reacționeze cum vrei tu, ești dezamăgit. Dar trebuie să faci ce trebuie. Am întâlnit caz în care o persoană s-a înscris în Registru pentru că fratele lui a făcut transplant în Italia, și a venit să ajute și el pe cineva. Așa m-a impresionat… Sunt cazuri pe care le ții minte. Aș zice că cei care-s buni, au trecut prin multe încercări prin viață”.
Aflu despre toată familia Marianei, la ea au murit sora, tata, mama – bunica, pe bunică spune că au bătut-o ungurii, bunicul fugise în România, erau vremurile acelea, o întreb ce spunea bunica, în timp, mai încoace, despre unguri, îmi răspunde că niciodată n-a auzit-o spunând că îi urăște. Și completează: ”Am prieteni maghiari, eu zic că, în fața lui Dumnezeu, toți suntem egali. Și nu aș avea reticențe să organizez o donare pentru un ungur, de ar fi nevoie”.
Ne facem treaba, și mai rămânem la telefon, târziu în noapte, multă vreme, legând puncte ale valorilor noastre, pe care ni le găsim comune. Animale dragi, câte un copac, câte o întâmplare tristă, de parcă am umple împreună, o tură eu, o tură ea, coșul cuiva care va merge undeva cu intenția să facă o bucurie. O… Scufiță Roșie. Pentru că, în ciuda eforturilor, sau poate exact datorită substanței care se consumă, odată cu ele, lucrurile acestea se termină rău.
Să nu mă întelegeți greșit. Ideea e a se ajuta. Și se ajută. Mariana face enorm. Și dezinteresat. Doar că oamenii care ajută vor fi cel mult bucuroși, niciodată fericiți. Pentru cei care ajută punctiform, și apoi își văd de ale lor, mai e scăpare – cei care s-au obișnuit să ardă la două capete, ca fișă a postului, vor avea întotdeauna ochiul dezvoltat spre necazurile altor ființe, fie cu frunze, cu piele sau blană. Și atunci se păstrează prea puțin spațiu spre respirația bună. Pentru că va rămâne mereu acut, aproape, ceva de ajutat. Ceva care îți mănâncă viața, care te scobește, care te lasă cu și mai puțin. Dar care trebuie să se întâmple, nu înspre fericire ci măcar spre un strop de tihnă. După care o iei de la capăt, într-o sarabandă care te împuținează, fără sfârșit.
Am citit asta în ochii femeii cu care vorbeam, când ne-am întâlnit. Nu e nevoie de o limbă aparte ca să înțeleg. Cunosc bine tenta aceea de tristețe din colțul ochilor, a „am încercat, o să încerc iar, am reușit dar mai trebuie, însă acum aș vrea doar să mor pentru câteva zile și să nu mai știu nimic, și apoi o s-o iau de la început”. E o tristețe pe care n-o uiți, dac-ai apucat cândva s-o cunoști. Să fie a ta.
Îmi aduc aminte de timpul când încă nu ajunsesem donator regulat de sânge, și când încă mă temeam de ace. Zâmbesc. Acum nu mă mai tem. Poate în alte locuri din corp aș avea un oarecare disconfort. Brațele s-au obișnuit. Dar totul a început cu a dona pentru tatăl unei cunoscute, apoi bucuria aceea copleșitoare de a putea să ajuți, iar acum acele ce-mi scormonesc venele, cu regularitate, au ajuns să mă facă doar să zâmbesc, când îmi întind vena, pentru recoltare. Mi-a servit, când am ajuns în spital și am fost înțepată de zeci și zeci de ori, în câteva zile.
N-o să mai pot dona sânge luni bune, din cauza otrăvii de șobolani cu care îmi mint zilnic sângele ca să nu se încrunte – warfarina. Și simt clar cum neputința aceasta se cere compensată, cum trebuie să fac mai mult, acum, când nu mai pot să las de cinci-șase ori pe an punga de sânge la Centrul de Transfuzie. Dar există și alte căi să ajuți. Exact asta face Mariana. Chiar și acest articol e, dinspre ea, o floare pe mormântul Ancăi. Dar nu una tăiată, ci una cu rădăcini. Pentru cei cu aceleași nevoi ca ale prietenei ei, pentru cei de acum.
Cât eram în spital, o doctoriță mai șefă, pe mâna căreia, teoretic, intrasem, m-a întrebat de ce donez sânge, adică dau eu altora ca să-mi fac mie rău? Și a adăugat: Nu salvați dumneavoastră lumea. Mi-am îngustat ochii a furie dar i-am explicat calm, de față cu rezidenții ei, că e medic și că e inadmisibil ca un medic să pună problema așa, că e ilogic ce spune pentru că la donare se fac teste, și nu ești primit dacă nu ești în parametri buni, iar la mine s-a întâmplat ceva doar după ultima donare, și că ba da, salvez lumea, prin ce fac, cu meseria mea, și nu numai.
A fost unul dintre momentele în care m-am simțit mândră că lucrez în presă. Că îmi fac onest și cu dăruire treaba. Pentru că exact așa și noi salvăm lumea, cu ce scriem, cu ce facem. Pentru că suntem acolo unde se întâmplă lucrurile, toate, și ducem vorba. Și asta asanează, deschide și primenește. Adică exact ce face și Mariana, în timpul ei pentru care nu o plătește nimeni. Pentru că așa a decis ea că e bine. Și lumea merge mai departe, mai bine, așa.
Comments 1