Orientul mijlociu pare o cutie a pandorei din care se scot, rând pe rând, tot mai multe nenorociri. Ultima care se prefigurează la orizont poate fi generată de comportamentul agresiv și iresponsabil al Iranului care a ajuns să confiște, după bunul plac, vapoare de pe mare și să atace cu drone un stat vecin cu care este în concurență directă pentru vânzarea de petrol.
Nu trebuie uitat însă că totul a început în 2018 când Donald Trump a decis retragerea Statelor Unite din acordul cu Iranul pe motiv că acesta oricum nu putea împiedica activitățile atomice iraniene. Ieșirea din tratat a coincis cu impunerea de sancțiuni și a pus în discuție respectarea acordului și de către țările europene. Ce a urmat însă a pus pe jar întreaga lume.
Mai întâi, pretextând că britanicii au schestrat nava iraniană, Grace One, ce transporta 2,1 milioane de barili de ţiţei în largul Gibraltarului, un petrolier care naviga sub pavilion britanic a fost sechestrat, în iulie 2019, în Strâmtoarea Ormuz, de membrii Gardienilor Revoluției, trupele de elită ale regimului de la Teheran.
Veți spune că, după faptă și răsplată, doar că britanicii aveau un motiv întemeiat pentru care sechestraseră nava iraniană. Imagini prin satelit, puse la dispoziția opiniei publice, demonstrau că Grace One, nava iraninană ce transporta 2,1 milioane de barili de ţiţei, intenţiona să livreze petrol Siriei, încălcând astfel sancţiunile impuse regimului preşedintelui Bashar al-Assad.
Pe 15 septembrie rebelii huthi din Yemen, susținuți și alimentați cu armament de către Iran (inclusiv cu drone de producţie iraniană), au atacat cu drone instalații petroliere la Abqaiq şi Khurais în Arabia Saudită, incident ce a dus la o scădere a rezervelor mondiale de petrol cu 5%, și o creștere a prețului. În ciuda afirmațiilor Iranului cum că nu ar fi fost implicați, atacurile au venit din vest-nord-vest, zonă în care nu se află teritoriile controlate de rebeli.
Tehnologia de care dispun rebelii, produce drone cu rază scurtă, de circa 300 de km, deşi experţii ONU au vorbit despre identificarea, în ianuarie 2019, a desfăşurării unor drone cu rază medie, care pot atinge ţinte în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. UAV-X poate ţinti însă la 1.200-1.500 km maxim, în funcţie de direcţia vântului, or Abqaiq se află la 1.300 km de zona controlată de hutiţi în Yemen, deci dincolo de limita unui atac planificat şi credibil chiar şi cu asemenea capabilităţi.
Rebelii Houthi au mai atacat și în trecut, cu rachete cu rază scurtă şi cu drone, Arabia Saudită, forțând-o să investească într-un sistem de radare şi de interceptoare moderne. Noile mijloace de apărare au făcut ca tentativele rebelilor să fie stopate, majoritatea dronelor fiind interceptate înainte de a-și atinge ținta. Apoi, un astfel de atac implică „intelligence” de calitate, o cunoaştere aprofundată a terenului, verificarea ţintelor şi siguranţa loviturilor. Pentru a realiza un atac de o asemenea complexitate este nevoie de resurse care nu sunt la îndemâna unui grup de rebeli, de oriunde ar fi ei.
Puse în context, toate aceste informații demonstrează că la mijloc este Iranul. Mai ales că acesta avea motivele, capabilităţile şi dorinţa de a provoca aceste atacuri petru a determina deschiderea propriilor fluxuri petroliere către alte pieţe. La asta se adaugă și faptul că, în ultimii ani, Iran a lansat mai mulţi viruşi computerizaţi de distrugere împotriva Arabiei Saudite.
SUA a fost prima care a pus atacul pe seama Iranului, urmată pe 24 septembrie, de Franța, Marea Britanie și Germania.
„Este clar pentru noi că Iranul este responsabil pentru acest atac. Nu există nicio altă explicație plauzibilă”
au arătat liderii celor trei țări, într-o declarație comună.
Mai merită subliniat că modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încărcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se află în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea.
Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.
Este foarte clar că izbucnirea unui război în regiune ar duce la o criză energetică fără precedent în întreaga lume. Iranul nu ar avea cum să facă față marinei și aviației americane dar ar putea ataca petrolierele și câmpurile petroliere ale Arabiei Saudite, ar putea utiliza sistemele anti-aeriene rusești S-300 și ar putea folosi ca bombe, rachete și vase de mici dimensiuni în Golf.
Un atac terestru din partea SUA ar fi extrem de costisitor pentru că Iranul are o populație de 80 de milioane de locuitor, iar zona este greu accesibilă militar. În plus, în mod cert ar fi netolerată de populația SUA, sătulă de implicarea militară a țării în probleme despre care crede că nu o privesc. Implicarea Israeului ar putea duce la reactivarea Hezbollahului care ar produce daune semnificative în zonă. Alături de ea și alte grupări din țările orientului mijlociu s-ar putea implica văzând în Iran un reprezentant al lumii musulmane.
Ca în cazul Rusiei, singura soluție la îndemână, pare a fi diplomația și timpul. Doar că așteptarea poate avea consecințe nefaste pentru întreaga lume, dacă Iranul reușește să își pună la punct sisteme balistice.
