Să lămurim noțiunile: postulator, în Biserica Catolică, e acela ce susține și argumentează cauza cuiva pe cale să devină fericit sau sfânt. Cardinalii, adjutanți ai papilor, sunt numiți și „prinți ai Bisericii”. Întemnițații pentru credința lor au spus des că pușcăria a fost un timp fericit al vieții lor, pentru că s-au simțit mai aproape de Divinitate. „Fericit” este halta de dinainte de a fi „sfânt”, în tresele aceleiași biserici. Și mai e și prințul fericit, al lui Oscar Wilde, care ne împrumută firul tristeții, resemnării, și totuși, și al speranței în bine, care unește toate aceste elemente. Și am ajuns la filmul „Cardinalul” al lui Nicolae Mărgineanu, cu Radu Botar în rolul principal, care va fi văzut azi în Oradea.
Da, azi, la 7PM, încolonarea și prezență obligatorie la film. Ceea ce nu cred că am mai spus vreodată despre un film. Dar… aici trebuie. Mărgineanu dublează cu succes rolul postulatorului, și ne arată de ce Iuliu Hossu, prinț al Bisericii, era doar firesc să ajungă fericit, din martiriul lui. Iar asta trebuie văzut. Cinema Palace, la un mall cu nume acvatic, din Oradea. Vor fi prezentări rupte din ramura smochinului neroditor, apoi un film aparte, apoi întrebări și răspunsuri cu cei care l-au făcut pe acest film să existe. Iar acum, pentru că deja am văzut filmul la Alba Iulia, să vedem de ce e împortant că îl avem.
Aș putea povesti despre cum l-am imaginat, în ani, pe cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu, și despre cum l-am regăsit în acest rol, jucat de X, gândit de Y, bla bla. Dar e sterp. Hai să lăsăm să curgă altfel, numind doar câteva colțișoare ale contextului, și va fi bine.
La Alba, filmul a fost văzut în Sala Unirii, oferită de directorul Gabriel Rustoiu. Adică un cerc ce se închide. Hossu se reîntorcea acasă. Iar eu ajungeam iar la un prieten, cu care mă împrietenisem la capul (literalmente) lui Atanasie Anghel, al greco-catolicilor. Și începeam împrietenirea (simt că nu greșesc cuvântul) cu regizorul și cu actorul prim din filmul extraordinar văzut. Și mă bucur că, la finalul acestui film, am găsit exact aceeași ciudată stânjeneală, atunci când am vorbit cu Radu Botar, Cardinalul, în a spune ”rol”; ”a juca”, ”personaj”. Nu ne vorbiserăm. A venit doar firesc. Pentru că nu l-a jucat pe Hossu, l-a trăit. La îndrumarea discretă și înțeleaptă a lui Nicolae Mărgineanu.
Dar să vedem dialogurile avute, ca interviu, după. Cu întrebări ale căror răspunsuri ajung altundeva decât ne-am fi imaginat, cu meandre, cu comunicare – cuminecare. Și chiar și ”interviu” devine puțin impropriu spus, pentru că, în definiția jurnalistică, asta înseamnă să pui, frumos, întrebări, să taci, să aștepți răspunsuri, să îl pui pe cel din fața ta în valoare, să mulțumești și să pleci. Or, aici nu s-a întâmplat așa. Au fost pauze de gândire, oftat, buluciri din ambele părți spre aceeași idee, uneori fiind greu, de pe reportofon, să desfac firele replicilor suprapuse și întretăiate de entuziasm. Dar asta e viața: nu aseptică ci curgătoare.
Mărgineanu, și amintirile de lumit
– S-a vorbit despre tot, despre cum l-ați ales pe actor, despre ce înseamnă familia pentru dumneavoastră, despre familia dumneavoastră greco-catolică, despre tot, adică am lăsat ziariști în fața mea, și s-au pus toate întrebările, așa că nu au rămas decât cele subtile. Mă interesează în primul rând un copac. Că, de aici, tabloul respectiv. Vorbeați despre un copac de la Obreja. Țineți minte? Că povesteați de el undeva, din amintirile dumneavoastră din copilărie.
– Nu țin minte.
– Nasol. Atunci îmi beliți întrebarea. (Râdem.)
– Îs ca Enache Viziran…
– Bun, ceva din amintirile dumneavoastră din copilările, în care un personaj era un copac. Și-mi plăcea că l-ați introdus în povestea pe care ați avut-o cu un alt ziarist, că spuneați că întâlnirile se întâmplau lângă copacul acela. De fapt întrebarea e dincolo de faptul că există sau nu – există, că ați vorbit despre asta. Vreau să vă întreb… Un creator adevărat este un om dintr-o anume pastă a sensibilității. Și face ca acei copaci, orice ar fi acel lucru, acei copaci din trecutul lui să continue să trăiască într-un fel sau altul.
– E superb ce spui tu.
– Eu vreau să vă-ntreb dacă vă simțiți responsabil pentru copacii folosiți, cei care rămân de folosit și cei pe care timpul, sau poate alte lucruri, nu vă vor lăsa să-i aduceți în operele dumneavoastră.
– Măi, îmi pare rău, dar n-am un răspuns…
– Teoria copacilor nu vă inspiră?
– Nu, e foarte frumoaspă, dar n-am…
– O iau altfel. Dumneavoastră aveți prilejul ca acele lucruri sensibile…
– Pot să-ți spun altă-ntâmplare!
– Perfect, de ce nu?
– Trecea frontul, eu aveam 5 ani, cred, și au venit rușii, și au trecut frontul prin Obreja, și au lăsat un amărât de cal, care era piele și os. Sărmanul, nu era bun de muncă. Și atunci țăranii l-au lăsat în pace și l-am luat noi, copiii. Și l-am scăldat în Târnava, l-am spălat, i-am dat fân, culegeam cel mai bun fân. Încet încet s-a întremat calul, și am început să-l călărim. Ne suiam pe un gard, îl chemam, era foarte blând cu noi, și urcam pe gard, că eram mici, săream pe el, și ne plimbam, eram vreo 12-15 copii.
– Ce fain!
– Aia o țin minte extraordinar de bine, și cum ne sculam dimineața, ne sculam mai devreme cu o oră două, și fuga!
– Și la cine stătea calul?
– Calul stătea la marginea satului, pe un teren al nimănui, poate era al cuiva dar nu era îngrijit terenul, și acolo păștea și ne aștepta, era foarte bucuros calul, se împrietenise cu noi. Și, într-o dimineață, când am mers, nu l-am mai găsit. Și atunci am întrebat, a zis un paznic că au venit rușii și l-au văzut că e zdravăn și l-au luat înapoi…
– Și l-ați folosit undeva, calul ăsta?
– Nu, din păcate. Aș vrea să îl folosesc!
– Aha! Vedeți că ajungem unde vreau?
– Ei, uite. Aș vrea tare mult. Uite, așa-ți povestesc amintiri pe care aș vrea să le bag în filme, dar încă n-am reușit.
– Trebuie folosite lucrurile astea. Eu îmi închipui că…
– Când m-au dat afară de la Chimie, n-am putut să m-angajez niciunde, că nu te primeau, erau siniștri, din păcate. Și-atuncea mi-a spus un alt băiat de fost deținut politic, băiatul lui Grigore Popa, Horia Popa,care făcuse școala de șoferi, zice: te primesc ca șofer, caută, era lipsă de șoferi. M-am angajat pe la Cluj, nu mai spun aventuri d-astea, până la urmă am plecat din Cluj, că prea eram gură cunoscută acolo cu problema mea, și am mers la Hunedoara. Și acolo am văzut următoarea scenă, printre altele. În fiecare zi, la biserică era plin de lume, de țărani îmbrăcați frumos, se vedea că au plecat din sat, și știi cum e, își fac o desagă dar îmbrăcați tradițional, așa erau pe vremea aia. Îl întreb pe un coleg, mă, ce naiba fac ăștia de dorm acolo în biserică în fiecare noapte. Și zice: nu-s aceiași. În fiecare seară ei vin, dorm acolo, se sperie de lumea din jur, și singurul lucru cunoscut e pentru ei biserica. Și se pun în curtea bisericii. Și a doua zi intră la slujbă, le fac un instructaj de-ăsta de două parale. Își băteau joc de ei, îngrozitor, ăștia mai vechi, care erau deja acolo. Muncitorii aveau un fel de spirit de caporal de-ăsta, când îi fac instructajul, să-ți bați joc de el. Și dădeau ordine, mergi încolo, du asta, vino-ncoace, le făcea mare plăcere să-i umilească. Și au fost multe accidente din cauza asta. Și ne durea inima când vedeam. Fugeau de colectivizarea agriculturii. Și în fiecare seară erau alți țărani care fugeau de acolo…
O altă întâmplare de-acolo a fost că la un moment mi-au dat basculanta să lucrez cu niște încărcători care erau țigani, și am fost la ora 8 să încarce, până la urmă au rezolvat. Când am venit înapoi, toți dormeau pe unde apucau, nici vorbă, puteai să dai cu picioru-n ei, nici vorbă, nu cîștigai nimic dacă nu-ți făceai norma, și țiganii nu erau acceptați de români, să doarmă. Și aveau la Hunedoara un domeniu unde erau numai ei cazați acolo, țiganii între țigani. Că ei totuși aveau așa mare nevoie de lucru că îi țineau și pe ei, deși ei lucrau de fapt un sfert din cât lucra un muncitor român. Și, în ziua de plată, am văzut odată cum erau într-un camion, și-au pus o plasă de pescari peste ei, din plasa de pescari mai răsărea câte o diblă de vioară care cânta, câte un cuțit…
– Asta-i o imagine foarte faină!
– De Bruegel era…
– Și asta vreți să folosiți?
– Asta vreau să folosesc sigur, dar n-am apucat, nu știu cum naiba dar n-am apucat să folosesc asta într-un film. E superbă imaginea. Am tot propus-o prin scenarii, am încercat s-o bag, și n-a intrat…
– Vă întrebam dacă vă simțiți responsabil pentru imagini. Acum o să vă-ntreb dacă vă simțiți responsabil pentru idei, pentru că trec spre filmul ”Cardinalul”. V-am văzut, în luna asta ultimă, ca un om de atâta de de bun simț, că deveniți aproape din alt timp.
– Păi sunt din alt timp, fără să fac nici un efort. (Râdem).
– Dar în același timp ați avut curajul să faceți un film de nișă, într-o Românie în care a fi român înseamnă să fii neapărat ortodox – asta e tema principală a românismului. Ați făcut totuși un film de nișă. Vreau să vă-ntreb câte adevărurui există. L-am auzit pe Radu Botar vorbind despre adevăr.
– Dar nu este un film de nișă.
– A, nu credeți asta.
– Nu, nu, nu cred.
– Vorbiți-mi despre adevăr. Câte adevăruri există? Există un adevăr greco-catolic și unul ortodox care se bat cap în cap? Pentru că, la dumneavoastră, în film, parcă din nou se ajunge la acea împăcare ori ne-rupere, sau poate n-ar fi trebuit să existe ruperea. Câte adevăruri există?
– Măi, eu cred că un singur adevăr există. Greu să ajungi la el, să-l găsești… Marea Schismă. Aș vrut să știu și eu ce a despărțit atunci. Și nu mi-a venit să cred ochilor când am citit de cele 4-5 puncte care erau penibile, aproape, care puteau, într-o ședință, de se întâlneau, puteau să le rezolve imediat.
– Atunci îmseamnă că nu acelea erau motivele.
– Nu, nu nu, motivul era puterea.
– Evident.
– Orgoliile, puterea, și așa mai departe. Dar uite că, de atunci, Marea Schismă a provocat o despărțitură din asta, o prăpastie a devenit. O prăpastie în care fiecare își găsește motiv de conflict cu celălalt, motiv de agresivitate, nu motiv de împăcare.
– Dar a fost și retragerea anatemelor, ridicarea lor!
– Da.
– Dar asta se contestă. Patriarhul Athenagoras a consimțit, împreună cu Papa Paul al VI-lea, omologul lui, a consfințit ridicarea anatemelor, și, cu toate astea, treaba este contestată de către anti-ecumeniști. Și iarăși vă-ntreb: atâtea feluri de adevăr?… Filmul dumneavoastră despre ce adevăr vorbește? Pentru că v-am auzit în declarații – ultima dată pe tine te-am auzit, Radu – spunând din nou adevăr. Dar cumva nu este nuanțat. Este pentru că este o secțiune undeva de de sub acele rămurele care se despart? Câte adevăruri sunt?
– Câți oameni sunt, atâtea adevăruri sunt, cred.
– Deci fiecare poate avea adevărul lui?
– Lui Cristos nu-i place despărțirea asta a Bisericii.
– ”Ca toți să fie una”…
– Da, exact.
– E unul din citatele din Biblie.
– Dar oamenii sunt foarte dispuși spre ne-împăcare și spre agresivitate, și spre neînțelegere. Să adâncească asta, să creeze conflicte, din păcate.
– Și atunci vine firesc ultima întrebare. Vă simțiți responsabil cu a face o parte, pe care altcineva nu ar putea să o facă, în a se apropia marginile astea de prăpastie? Simțiți că ceea ce faceți poate să ducă la asta?
– Nu. Din păcate, nu… Aș dori tare mult, dar nu cred…
– De ce? De ce credeți asta?
– Asta e firea oamenilor.
– Nu. Este lipsa dumneavoastră de optimism? Pentru că eu cred că faceți asta. Atunci dumneavoastră de ce nu o vedeți?
– Măi, eu cred că l-am moștenit puțin pe tata. Tata parcă era – eu așa credeam – că era bolnav de optimism. Și dacă se-ntâmpla ceva ce nu-i convenea, uita cu desăvârșire. Nici nu pomenea de… Noi îl mai întărâtam, mai spuneam așa, de… Nici vorbă, uita total. Dacă era ceva bine, era perfect. A avut o fire… Cu asta a străbătut închisoarea foarte bine, cu firea asta. Nu am. Eu sunt balanță, dezechilibrat în gândire, să zic, tot caut echilibrul dar nu știu dacă îl găsesc vreodată.
– Deci nu vă simțiți ca bătând în nemurire prin chestia asta, cu a…
– Nu , eu am încercat… Sigur că m-am întrebat. După Unire, în mod firesc, Biserica Greco-Catolică ar fi trebuit să se să revină la Biserica Ortodoxă, și atunci era un moment extraordinar de împăcare…
– Oare.
– Uite, nu s-a întâmplat, și, citind când era Iuliu Hossu în Parlament, am înțeles că chiar a făcut o propunere de acest gen. Și n-a găsit, din păcate…
– Adepți?
– Adepți de celalată parte. N-au vrut să vină la un fel de congres, hai, domle, să vorbim…
– Dar important e și cum se face. Suntem aici, la Alba Iulia. Știți că suntem la câteva zeci de metri de niște tăblițe pe care este gravat despre reîntoarcerea Bisericii Greco Catolice la ”biserica mumă”? Știți asta?… În pragul bisericii ortodoxe, al Catedralei Ortodoxe de aici, pe partea dreaptă, dacă vă uitați, sunt niște inscripții în legătură cu asta. Și sunt despre acei câțiva care au renunțat la credința lor. Despre care vorbiți și dumneavoastră în film. Pentru că au existat. Dar nu ei au fost majoritatea! Atunci depinde și cum se fac aceste propuneri.
– Măi, nu, nu, nu pot să dau un răspuns, făcând filmul ăsta am încercat în tot cazul să mă apropiu cu foarte mare prudență de acest conflict. Asta am încercat.
– Am văzut. Și replicile acelea oarecum împăciuitoriste…
– Și dau dreptate și unuia și altuia, pentru că au, fiecare, dreptatea lor. Cu siguranță. Cu siguranță! Bine ar fi fost atuncea. Atuncea ar fi fost un moment extraordinar, într-adevăr, dar uite nu s-a întâmplat, din păcate. Mă îngrozesc când văd despărțiri dintr-astea, care nu mai pot fi reparate, parcă. Parcă, cu timpul, se adâncește tot mai tare…
– Da așa e…
– Se formează tabere cu mare ușurință, ca la fotbal, pe-urmă, când beau, sunt prieteni buni, la băutură…
Despre cum strălucește o lacrimă
– Radu. De regulă, ziariștii întreabă un actor cum intră în pielea unui personaj. Eu vreau să te-ntreb cum se iese din pielea unui personaj. Pentru că am senzația că, din unele piei, se iese foarte greu. Și cred că rămâne ceva, așa-i? Ce a rămas după Hossu?
– Aseară, cineva m-a întrebat, din public, dacă mai pot să ies din personaj. Din… personaj… Da…
– Da… Aproape devine impropriu de spus ”personaj”…
– Da.
– Așa-i?…
– Da. Și am zis că… da… așa, ca să-mi ascund… imposibilitatea de a da un răspuns foarte exact. Însă aici s-a întâmplat ceva. Ce, nu știu. Dar s-a-ntâmplat. Această… Și tot o spun, sub diferite forme, și în cuvinte cât mai puține. Priveam și astăzi filmul – exact în aceleași momente, la aceleași secvențe, aceeași emoție mă copleșea. E foarte ciudat pentru mine. Nu am experiență bogată, chiar puțină, foarte puțină, în film, să stau să mă privesc și să nu realizez că sunt eu. Eu, care am crezut că știu cum sunt. Și, cu această întâlnire, realizez că mă cunosc atât de puțin. Cum… Nu cred. Fie și să rămână în viața mea doar acest… acest rol… nu…
– Acest film…
– Acest film. Și această întâlnire, și înseamnă că, alături de copilul meu, am lăsat ceva-n viață. Nu visez la carieră fabuloasă, nu visez la roluri. N-am visat niciodată la roluri extraordinare. Asta a fost o vreme, în tinerețe, când mi-am dorit enorm de mult să ajung pe prima scenă a țării, înțelegând la vremea aceea că prima scenă a țării este Teatrul Național din București. Ei, uite că nici acum n-am apucat să joc acolo, dar am realizat că prima scenă a țării este acolo unde esti, atunci când ești, și trebuie SĂ FII.
În film nu e vorba de prima scenă a țării, sau o scenă, ci e… nu știu… e viață. Nu că în teatru nu procedez la fel. În rolul ăsta… hm… din… să-i spunem așa… că asta e terminologia…
– De fapt, asta e convenția.
– E convenția, da.
– Dar e bine să spunem că e doar o convenție.
– Toate rolurile lasă ceva, cel puțin în mine. Unii spun că nu e meserie, alți artiști, importanți, au definit această meserie ca fiind profesie, mi se pare mai corect așa.
– Da.
– Să fie profesie. Eu vin și zic, cel puțin în ce mă privește, că e un dar. E un dar pe care l-am conștientizat, ca dar, în urmă cu vreo cinci ani. Și atunci am făcut o promisiune. Cui vrei. Universului, lui Dumnezeu, cui vrei.
– E ok.
– Eu știu cui. Și am spus așa: Doamne, dacă scap, fac. Dar nu mai fac ORICUM, ORICÂND și cu ORICINE. Și dacă e ultima… dar… mai am o șansă, o să fac. De felul meu, sunt optimist. Da. Mă agăț de speranță. Și dacă nu ar fi fost așa, nu mai eram astăzi aici, să discutăm despre frumos. Oricât de dramatic e un rol, oricât de violent, oricât de pozitiv sau negativ, pentru mine e frumos. Și așa mă apropii de aceste conștiințe. De aceste destine. Cu bucurie, cu frumusețe și cu dragoste. Indiferent de calibrul și de calitatea, caracterul personajului. Cu dragoste. Asta e esența. Dragostea. Iubirea. Mi-am propus, cum am spus și ieri, din această întâlnire să pun în toate celelalte întâlniri, atâtea câte vor mai fi ele.
– Vorbeai despre… minunea… că ai ajuns în acest film. Am constatat că viața ne oferă surprize la orice vârstă. Probabil regizorul Mărgineanu va fi de acord cu noi. Că nu contează vârsta: încă mai e ceva nou de văzut, de trăit, de făcut, de lăsat după tine. Și am urmărit, din colțul meu, exterior poveștii ăsteia, cât de interesante sunt câteva lucruri pe care le-ați unit împreună, care s-au unit, pe care universul le-a unit. Până și… la un moment dat întrebam, nu?, în seara astam cum e cu cercul ăsta închism că azi ai fost aici, cu cele două piei ale tale, într-una, în ACEA SALĂ. Vorbeai uneori, atunci când le povesteai altora despre filmul acesta, că îl simți pe Hossu aproape. Că uneori e ca și cum ar fi lângă tine. Voiam să te întreb ceva ce e inclusiv greu de pus în cuvinte ca întrebare, nu știu cum va fi ca răspuns. Despre cercurile care s-au închis. Despre acele mici minuni care vin ca mărgelele pe ață, care s-au legat în viața ta, îl legătură cu filmul ăsta. Probabil că unele sunt despre care nu vei vrea sau nu vei putea să vorbești, dar spune-mi despre cele pe care le poți prezenta, acele întâmplări frumoase, acea… benzinărie în care erai când ai fost…
– Aha…
– Știi?… Lucrurile astea, acel coleg care te-a propus ca să ajungi în distribuția aceasta.
– Da!
– Dă-mi alte câteva exemple.
– Da, Bogdan Nichifor. Lui îi datorez întâlnirea. El a deschis…
– Cutia Pandorei? (Râd).
– Ușa. A deschis drumul meu spre întâlnirea cu domnul Mărgineanu și, mai apoi, spre întâlnirea cu… ce am văzut în seara asta. Un băiat minunat, un actor foarte bun, și asta mi-a întărit convingerea că, dacă faci bine… primești bine. De fapt expresia e altfel, și e foarte adevărată. Dacă faci bine, răul nu te ajunge.
– Da, da, da, da!
– Și…
– Am văzut că ai mai repetat-o.
– Da, și o repet, pentru că eu cred.
– Cred că e frumos.
– Pentru că e ceva ce mi-a adus – tot a vorbit domnul Mărgineanu de balanțe, de echilibru – e ceva ce ține timpul ăsta, pe care mi-l parcurg, într-un echilibru. Uneori mai bine, alteori mai puțin bine, dar e într-un echilibru. Sunt conștient de asta. Această expresie. Și Bogdan m-a adus în poveste. Da, am primit un telefon, și eram într-o benzinărie la Hotel Napoca în Cluj, mergând spre Satu Mare. Culmea, tot de la Târgu Jiu, de unde vin și acuma. Târgu Jiu – Arad, Alba Iulia, și am ajuns aici. Am prins acest telefon. M-am prezentat – firesc – la casting, la probe. Am dat problele. Aveam emoții. Drumul. Eu sunt un om foarte emotiv. Chiar dacă, poate, uneori nu arăt. Dar sunt, sunt emotiv, și sunt foarte multe idei, așa, îmi flutură prin cap, și uneori mă pierd în paranteze, și nu mai știu. Nevastă-mea avea o vorbă: oprește-te, Iorga!
– Ha ha, frumos!
– Da, spuneam tot felul. Bun. Știi, stai puțin că încep o discuție acuma, să spun… și uit de unde am pornit. Asta e situația.
– Dar nu contează. Vezi, exact ăsta e drumul de care spuneam…
– Cercurile!
– Exact!
– Cercurile sunt multe…
– Știu!
– Înc-un cerc, și înc-un cerc, și tot s-a vorbit de un copac aici. Așa am construit și eu copacul meu, pe care încă nu l-am sădit, dar o să-l las undeva, bine înfipt. În cercurile astea, nu? Viața noastră e o sumă de întâlniri, și contează foarte mult cu cine te întâlnești – cred – în viață.
– Sunt atâtea lucruri despre care s-ar putea vorbi, dar o să-ncerc să mă limitez la o singură întrebare. Timp, și toate astea… și viață. Timp și viață – nu? Mai trebuie să și trăim…
– Asta e părerea mea, poate astăzi am fost mai atent. Îmi place foarte mult finalul. Sunt multe secvențe. Tot filmul îmi place. Învăț și propriile mele greșeli. Acuma, că mă detașez puțin. Cu toate că – am spus – aceeași emoție la aceleași scene. Incredibil!
– Hm. Asta înseamnă valoare de adevăr. Nu?
– Eu așa o percep, și m-am surprins zâmbind. La Târgu Jiu a fost o reacție mai vehementă, așa, la replici, la Arad, mai potolită, și aici am auzit așa… câteva zâmbete înfundate. Scena finală, când îl întreabă… ați vorbit, v-ați înțeles? Da. Perfect.
– Hm. Hm.
– Și? Rămân aici.
– E superbă! E nuanțat. Parcă simți… Adică pe lângă neaua aia pe sprâncene vezi plusul care a venit în cardinal.
– Da.
– Adică nu mai este același om, este același hâtru dar puțin altfel, acea îndârjire, acea resemnare, și toate, sunt puțin altfel, adică e un crescendo.
– Da, și te lasă așa, cumva… Mie îmi place foarte mult când lumea plânge de fericire. După ce îl treci prin toate. Să plângă de fericire e foarte frumos. Lacrima de fericire sclipește.
– O, da. Frumos spus.
– Strălucește.
– Voiam să spun că, uite, legat de ce îmi spuneai înainte, eu cred că un interviu bun este sorbind cuvintele celuilalt și făcând să crească ceva din ele, nu din întrebări prefabricate, știi? Spuneai de emoții.
– Da.
– Că ești un om emotiv. Aș vrea să te întreb ce crezi că se întâmplă, de ce crezi că în societatea asta emoțiile sunt aproape condamnate? Și de ce oamenii nu înțeleg că, pe bucata ta de scenă, tu ești stăpân, indiferent dacă e București sau Satu Mare? Și te întreb asta pentru că te-am văzut pe scenă, înainte de un turneu…
– Pe scenă?
– …înainte de un turneu, în care se putea spune că-ți dozezi eforturile pentru București. Dar n-ai făcut-o, atunci când ai dat Janna, în Janna, rolul, în Satu Mare.
– A!
– Nu ai făcut-o. Nu te-ai dozat, ai dat din tine ce ai putut. Știu că aveai o cunoștință în sală, m-am gândit că poate are legătură poate nu.
– Nu…
– Îmi spuseseși că versurile tale au fost puse pe muzică de…
– Aaaa, da…
– Mă gândeam că poate ai un motiv în plus să… show off.
– A, nu.
– În același timp, era aceeași valoare de adevăr pe care am văzut-o și în Cardinalul. Ești actor. Îți permiți să dai sensibilitate. Și, cu toate astea, în societatea noastră sensibilitatea este condamnată.
– Da…
– Cum s-a ajuns la asta. Ți-ai pus vreodată întrebarea?
– Atâta înțeleg ei, pentru că nu mai avem timp să iubim. Să ne iubim. Nu mai avem timp să spunem ”ce mai faci?”, ”ce te doare?”
– Dar ne e rușine. OK, să spunem ”ce mai faci?” nu ne e rușine, dar să iubim ne e rușine. Tu n-ai văzut asta?
– Ba da. Dar… ”dacă dragoste nu e nimic nu e”.
-Da, dar de ce?
– Nu știu de ce…
– Și atunci voi sunteți nebunii cu tichie pentru, că voi aveți îngăduință să iubiți, de pe scenă? Adică să arătați lucruri care în societate deja sunt aproape proscrise?
– Nu știu dacă suntem chiar nebuni, sau poate…
– Cu tichie!!
– Sau oameni normali.
– Da. Poate asta e. Poate reversul e valabil, dar s-a răsturnat situația. Eh, nota e destul de pesimistă.
– Continui să-mi fac treaba bine. În urmă cu 6-7 ani eram un tip revoltat…
– S-a văzut blogul! (Râd copios, râdem toți).
– Eu sunt un leu. După balanța…
– 14 august.
– Da. E vorba unui fost director de-am meu, zice: mă, tu ești un leu atipic. Că nu sari imediat. Stau, stau, stau. Undeva în zodiacul ardelean. (Râdem). În zodiacul chinezesc scrie că sunt, după ani, iepure de apă. Apăi… și cu apa, și iepure… Ce leu poate fi? Atipic! Și am fost foarte revoltat. Eram supărat pe toată lumea, și pe sistem, și pe… tot… tot. Nu mai funcționam deloc. Și mă supăram la repetiții. Și veneam consumat acasă. Nu e sănătos. Duceam supărarea acasă. Și acuzam. Iar nu e bine. Nu vedeam nimic… întâi să văd ce fac eu, și pe urmă… să văd… Nu. Am trecut, să spun, la ceartă sau… N-avem dreptul să putem judeca… Și ziceam: mă, ăla m-a făcut așa, nu mai rezist, vreau să schimbăm, mă las de meserie, nu mai fac, gata! Și nevastă-mea îmi spunea: dar tu ți-ai făcut treaba bine? Păi… Nu, nu, ți-ai făcut-o? Eu cred că da… Uită-te-n oglindă și, dacă ți-ai făcut treaba bine, atunci ai voie să vorbești.
– Frumos.
– Asta mă urmărește. Asta, și fă bine, și răul… Astea… sunt doi stâlpi între care eu stau într-un echilibru.
– Încă e puțin pesimist. Hai să te-ntreb un lucru scurt.
– Da.
– În afară de Maria, ce cadou îți aduci aminte, primul care-ți vine-n cap, extraordinar, frumos, superb pe care l-ai primit în viață? Ia primul lucru care-ți vine. Nu trebuie să fie mare sau important sau scump.
– Când am împlinit 18 ani – eu sunt pasionat de munte – și am vrut să-mi fac acest majorat la munte, și prietenii, vreo doi, trei cu care am…
– Erai în Turda.
– Eram în Munții Apuseni.
– Nu. Să spunem asta, atunci locuiai în Turda.
– (Râde) Da, da, da, eu de acolo provin, acolo e zona, de fapt chiar sunt din Câmpia Turzii, dacă e să luăm după acte, dar asta așa, că acolo m-am născut, și am viețuit în Turda și între dealurile Mureșului. Și acolo, la munte, acești tineri, prieteni, m-au umilit de dimineața până seara. M-au pus să spăl vase, ploua, toate erau pline cu…
– Asta, la majoratul tău?
– Da, m-au pus să curăț… Și-au bătut joc de mine. În ultimul hal. Și am zis, domle, nu se poate, unul nu mi-a zis la mulți ani, se poate așa ceva?… Și ne-am dus seara… Mi-au dat sarcini, să fac… să le spăl încălțămintea, să adun corturile, să… și zice – ne vedem în cabană. M-am dus și eu într-un târziu în cabană. Și, când am intrat în cabană, toți montaniarzii care erau, pe care ei i-au lămurit și i-au convins, au început să cânte la mulți ani.
– Și ți-au dat lacrimile.
– Da. Și n-am să uit niciodată. A fost cel mai frumos asa. Adică m-au făcut bărbat.
– Fain!
– Și atunci nu mi-a fost frică să mă duc în armată.
Gânduri-amalgam
Fiu risipitor, Botar își caută cuvintele, când spune ce spune, și e mai valoros, așa. Pentru că în cinstea celui care nu știa de la început ce va spune, și a colindat prin mulții din interior – sau cei exteriori – s=a tăiat vițelul cel gras.
Dar cum a început povestea discuției? Ne așezăm la mese, eu mă foiesc a semi-gazdă, cândva rup din mine cuvintele de care mă temeam, pe care deja începusem întrucâtva să le urăsc, și îi spun lui Radu, plecându-mi mâinile pe umerii lui, el deja așezat fiind: știi, ai reușuit să fii genial pe tot parcursul filmului. Și, privind retrospectiv, nu îmi amintesc greutatea cărnii pe carne, atingerea, e parcă s-a întâmplat totul într-un vis în care nu exista corporalitate, ci doar idei. E ciudat, și mă gândesc mult la asta: cum adică să nu îți aduci aminte de o atingere materială? Dar nu e acolo. E heblu. E doar toată acea teamă a ideii. E o enormă responsabilitate să spui asta despre cineva: ești genial. Dacă omul acela dă o dumă, mai încolo, sau devine ne-om, ești ca un părinte al cărui copil fură, sau face alt rău. Spun drept, am pândit filmul aproape cu o bizară dorință ca Botar să dea o dumă pe undeva, să nu fie constant strălucitor. Să mă scot. Și nu mi-a ieșit. Așa că trebuie să rup cuvintele din mine, să îmi asum responsabilitatea asta, pentru viitor, cât o mai fi, și să spun: e un actor genial. În fras.
Filmul. Acea imposibilitate de a găsi măsura potrivită în Patul lui Procust, pentru a vorbi despre această ”întâmplare a vieții mele”, cum, poate, ar fi rezolvat problema numirii Nichita Stănescu. Frențiu privind ceapa. Rusu găsind lama. Fericiri. Momente în care nu se moare. Viziran. Teama lui Viziran. Labirintul cu oglinzi din care mintea lui încearcă să fugă, precum un hulub ostenit de încercări, lovindu-se, nemaiînțelegând.
Îl iau în brațe pe regizorul Mărgineanu, când e gata filmul, și îl strâng tare de tot, într-un gest de drag pe care brațele mele și-l mai amintesc, exact așa, cu un strop de sfială ca vârful dealului de apă din Hokusai, acoperind un Fuji de drag, că o făceam cu ÎPS Nicolae Corneanu. Nu știu cât timp trece până îi dau drumul, nu știu cum se rupe îmbrățișarea aceea, cam ca o felie de scoică lamelibranhiată ce se desparte din întrepătrunderea de cealaltă felie de scoică, firesc și totodată dureros puțin, cam ca în ruperea androginului lui Platon. Când îl aud pe Mărgineanu că spune: uite cum cunoști un om dintr-o îmbrățișate, mai bine decât din o mulțime de cuvinte, și iar zboară un încer cu o carte în mână printre noi, pentru că exact din acel moment știu că replica asta n-o voi uita niciodată în viața asta.
Interlocutorii mei. Fiecare dintre ei. Informarea mea de dinainte. Pauzele pe care le fac ei în replici, răsuflarea puțin altfel – de ai citit, știi de unde vine, ce capac ascunde, ce moment în care firul speranței era încă greu de tors, și zgâria mâinile cu asprimea sa.
În timpul filmului vreau să văd de pozele de la prezentare mi-au ieșit bine, am gândul ăsta într-un colț de minte ca pe-o muscuță obraznică, desigur nechemată, dar interesant e că nu găsesc timpul ăsta, să plec ochii spre camera foto, ceea ce înseamnă că filmul nu îmi oferă timpi morți, timpi care să nu fie nimic. ”Ce se taie nu se fluieră” este o replică pe care, fie așa, fie măcar idee, gândul, o știu toți din teatru – și nu numai – dar aici nu e nimic de tăiat. Uneori e chiar invers, ai vrea să fie mai mult. Și zâmbești de gând. Pentru că, imediat după, realizezi că e bine cât e.
Mărgineanu construiește cu certitudini, din cărămizi șlefuite atent. Culmea- poate nici măcar atenția inginerului cu școală, ci a talentului nativ, dublat de experiență – după o vreme îți vin firesc, îmi spune el, plimbându-ne prin noapte în preajma Monumentului Facebook din Alba. Căruia, chiar și lui, regizorul îi găsește câteva cuvinte de laudă. Mda, un om prea fin, un om mult prea fin. Îl aprob, atunci când spune despre cum se înșiruie, firesc, cărămizile astea. Știu cum se pozează, cum, după niște ani de meserie, mai mulți, încadrarea e în sânge, nu mai gândești head-room, și puncte de forță din o fotografie – pur și simplu ele sunt acolo și le lași să se alinieze firesc, aproape cu o existență proprie, ruptă din a ta, în ceea ce faci. Așa este și imaginea lui Mărgineanu, desigur, cu bunul aport al directorului de imagine, Gabriel Kosuth, pe care mi-l laudă frumos și generos.
Cât contează generozitatea, în artă?
Generozitatea unui artist este ceva fără de care poate să existe artist, că există degeabam cât e contemporan. Botar îmi spune de colegul care l-a propus, și îmi crește inima că există așa ceva. Dar și el, la rândul lui, știu că, spre exemplu, a lucrat cu tineri ce doreau să ajungă studenți la actorie , și a lucrat pe gratis, și îl văd cu câtă mulțumire îmi vorbește despre faptul că aceștia i-au ajuns colegi de scenă. Și așa lași urmași. Și așa supraviețuiești. Și așa, copacul tău își adaugă inele de creștere. Aproape îi pot ierta, ca ziarist, o anumită doză de egoism, ce se combină cu altruismul ofertei de pe scenă, sau al locurilor în care el alege să dea, în viața cea de toate zilele. Iese socoteala.
Îi spun lui Botar, în una din zile, la telefon, că un spectacol bun e ceva ce ar trebui, ca la pictorii de biserici, să ți se scadă din cursul vieții, să nu te apropie de final. Ca un părinte pe moarte ce își dozează răsuflarea, ținând cu dinții până când îi va ajunge acolo copilul, pentru rămas bun, așa este și un spectacol bun – te ajută să te agăți de nemurire. Pentru că nu-mi pot închipui spectator sau artist murind în timpul unui spectacol bun. Pentru că toți, și cei de pe scenă, și cei din sală, vor ține cu dinții de magia aceea aparte a oferirii și primirii de acest gen. La un spectacol bun nu se moare! Iată o taină ce se cuvine a fi investigată, pentru a ne face să trăim mai mult. Sau măcar, în clipe de minute, să ne facă să FIM. Îmi dă dreptate. Un adevăr comun.
Mărgineanu și Cardinalul lui. E o imagine, puțin bizară, care nu-mi iese din cap: Hașdeu și felul în care o aduce pe Iulia înapoi. Suprapusă pe Castelul din Carpați, a lui Jules Verne. Felul în care aduci înapoi un spirit. O flacără trecută. Un caracter.
Articolul ăsta. Un astfel de text se scrie pornind de mult înainte. Aducându-ți ție însuți date, pritrocindu-le, lăsându-le la germinat și văzând ce iese.
The big boss. Dacă o firmă din țara asta și-ar hotărî existența din a imprima tricouri cu ”I am legend”, Mărgineanu ar fi unul dintre primii pe care i-aș îmbrăca în așa tricou. Iar el ar refuza. Și exact aici e frumusețea. Ca să îl citez pe Ploscaru, ierarhul Lugojului, unul din cei depănușați de titluri, ca și Frențiu, ei fiind mai degrabă prezentați de contemporanii noștri ca episcopi, deși au murit ca arhiepiscopi, ”mitra nu ar trebui să fie a celui care și-o dorește prea mult„. Botar îmi îmbrățișează repede teoria, atunci când i-o prezint, despre Mărgineanu: el e așa de modest. Exact de aceea i se și cuvin firesc titlurile. Pentru că nu le dorește. Dar le merită.
Cleștișori și sârme incandescente trec, în apucări și răsuciri pe care nu le-aș fi gândit până acum, în mecanismul pe care-l simt declanșându-se, de a mulțumi pentru bucurie. Știți ce înseamnă a simți cum se strecoară, în firidele tale, de lari și penați, bucuria ceea de ”și izbește-mi tâmpla de stele”? Pentru că un nod din șerpăraia istoriei din spatele tău nu este tăiat, ci îmblânzit, și dezghiocat cu gentilețe, așa. Istoria lui Hossu este cea nu spusă mie, ci arătată altora, și te luminează că treaba asta, vraja asta a limpezirii istoriei există. Și cauți formule de a mulțumi, poate altele decât a scrie despre asta, ca jurnalist, și te dreanjează aproape fizic neputința.
Și te gândești: fuck, alt articol exaltat, deși, desigur, argumentat – o să fie destul? Și îți potrivești unul dintre ceasurile minții (nu, nu pe modelul rușilor ci pur și simplu pentru că ai și tu, ca presar, încă, viața ta) cu cel a cărui respirație începi s-o simți că devine a ta, cu întâmplări ale vieții care simți că te dor sau că te șlefuiesc și pe tine, atunci când îți faci informarea, și pupila se dilată de bucuria celuilalt, trecută, de speranța sa, și ți se strânge inima la necazul său, și devii el, ca să-i poți cere răspunsul, când va fi, ca o comunicare a inimii cu mintea, în aceeași făptură, nu ca dintr-un corp exterior, pe care organismul, în ciuda politeții, îl cere rejetat.
Piei și vieți
Noaptea cu Mărgineanu, acele minute în care, singuri, putem schimba lucruri care poate nu se spun cu străini, putem palpa sciatici care zbârnie înfundat și care, de regulă, se dau ascunși. Și îmi dau seama de un lucru pe care, de regulă, jurnaliștii nu îl mai spun celor ne-jurnaliști. De ce întrebi un anume om despre el? De ce nu te limitezi la operă: de ce intri cu mina ta iscotitoare, laparoscopic, cu lumina tăioasă a întrebării tale în vîrful suliței, prin viața acelui om? E bine să trecem, măcar uneori, și răspunsul. Și să îl conștientizăm, până la sânge. Până dincolo de sânge. Până la rost.
Pentru că astfel de oameni sunt modele. Pentru că ne închipuim – uneori în fața sideratei nedumeriri a lor – că au răspunsuri. Că au scheme de viață infailibile. Că pot să ne învețe rețete înspre dreptate și cinste și adevăr. Mărgineanu ridică din umeri, uneori, într-un adorabil ”sindrom al impostorului”. Pe care, pentru cei care nu știu deja asta, doar ne-impostorul îl poate avea. Pentru că el deja știe mult din felia aia pe care o face nespus de bine, dar îl urmărește sperietura că nu e destul de bine. Că nu e destul.
Mărgineanu nu crede că filmul său poate apropia buzele unei prăpăstii. Eu o cred, și regret că nu-i puteți asculta vocea, din înregistrarea mea, când spune lucrul acesta. Pentru că e o sinceritate păstoasă acolo, care se întinde ca pe o pită caldă. Pentru că omul din fața mea exact asta face, adică lucrul pe care modestia nu îl lasă a-l crede. Apropie spirite. Sigur, fiecare instituție, fiecare biserică are și hoituri plutitoare în viiturile sale. Mărgineanu e un Bruegel (pe care-l și pomenise, fără a ști că e pictorul meu favorit) prin excelență: ia urâciune și, nu știu cum face, dar, scoate, din ”bube, mucegaiuri și noroi”, profunzimi și frumuseți.
Aproape mă complexează în politica mea intimă de viață, gândindu-mă de câte cuvinte răsucite și pomădate am nevoie eu pentru a spune unui bărbat că-l iubesc, spre bun exemplu, când Mărgineanu mă face să vreau să-i iau acasă, după un singur, absolut un singur gest, pe Frențiu și pe Rusu pe care el îi conduce, sau pe care i-a intuit când i-a ales, și i-a lăsat să curgă, ca pe Botar. Și probabil că mai învăț ceva, așa cum, pe lângă actoria cea dătătoare de piei și vieți actorilor, și jurnalistica e dătătoare, iată, de piei și vieți – că lucrurile pot avea valoare și scânteiere și făcute mai simplu, și lăsate să-și ciugulească singure viața, ca o mână de găini năuce, scăpate într-o curte nici măcar tihnită de măturoi. Încă o lecție despre ”a fi”. A unui maestru pe care uite exact de aia îl întrebăm (sau a fost întrebat înaintea mea) despre ce e viața. Pentru a învăța din răspunsul său. Sau pentru a învăța din superba sa sfială de a oferi un răspuns.
Și mai e ceva cu Prințul Fericit, aici. Tăcerea sălii. Și felul de a da încheiere lucrurilor. Sau nu. La fiecare dintre chestiile astea numite ”avampremiere” (avampremiere pe dracu’, nu văd de ce trebuie, iar, să gâdilăm orgoliul bucureștenilor – astea sunt tot așa de premiere ca aia de va fi la București în 20, aceleași sărbători de început), tăcerea publicului. Mărgineanu și Botar se întreabă, în biroul directorului Gabriel Rustoiu, de la Alba, de ce această liniște de sfârșit. Sunt în picioare, la mine nistagmusul încercării de înapoiere a ceva din ce tocmai am primit nu s-a sfârșit, le răspund simplu: pentru că oamenii mai voiau ceva.
Pentru că ceva din acest film nu s-a terminat. Pentru că digestia începe de la finalul filmului pe mai încolo. Pentru că într-un fel am fi vrut să nu se termine, mai avem întrebări, mai voiam să aflăm, mai voiam multe, dar, în același timp, materia grea primită se cere așezată undeva, și asta nu o faci zgomotos. Mărgineanu aprobă; e frumos ce spui. Și felul în care îmi pronunță numele, ”Ramona”, și în care începe uneori răspunsurile cu un ”măi” colocvial, al răspunsului care nu era deja pregătit, pentru alții, ca o prăjitură ce stă de trei zile, îmi vine ca pe o decorație pe piept – am ajuns să gândesc împreună cu omul acesta deosebit. Nu să ne privim unul pe unul, în față, ci mi-a permis deja apropierea de a ne uita împreună spre același loc, în afara noastră. Sau în noi. Un mare lucru. Pentru care îi mulțumesc.
Scenariul este o respirație. Oprește-te,cetitor, o clipă din ce faci, adică din cititul acestui articol, atunci când vom ajunge la sfârșitul acestei fraze, și respiră. Adică, așa, ca la țară spus, trage, bre, aer în piept, ține-l o țâră acolo, și dă-i drumul. Așa-i că-i fain? Nu, habar nu aveai. Decât dacă ești după o boală, și ai văzut pe piele proprie ce greu poate fi, uneori, a respira, a înghiți. În rest e simplu. E firesc. Exact aici vine arta lui Bogdan Adrian Toma: prinde laolaltă, într-un angrenaj capabil să zboare, să se ridice deasupra materialului, chiar mai greu decât aerul, prin simpla existență, lucruri care curg, mai apoi, firești, ca mașinăriile lui Leonardo da Vinci.
Nici nu știu dacă adaugă sau scoate – pur și simplu, măiastru, lasă să fie. Ceea ce este o artă, da. Lasă a fi (măcar o singură dată să o spunem fără tentația cacofoniei și în felul construcției Ardealului, cu infinitiv) ceva ce, ca un pui de vietate răzvrătită, se poate hrăni singur, imediat după eclozare. Mă gândesc la finalul din Orașele Invizibile, al lui Italo Calvino: avem două căi mari de subzistență, a ne da cu fluxul sau a recunoaște ce, în Infern, nu e Infern, și a-i da spațiu, a-l face să dăinuie. Parafrazez, nu dați cu piatra. Repet: nu știu dacă Bogdan Toma scoate sau adaugă, față de un fir inițial, față de memoriile lui Hossu, față de cerințele lui Mărgineau. Văd doar rezultatul final – e aer de respirat. Aer bun.
Mă deranjează mai puțin că Maniu nu se stinge fiind atins de coada de mătură a ”șefului de măturoi”, cardinalul, și el, de mai târziu, Alexandru Todea, așa cum e consemnat istoric – e bine așa cum e. Mă deranjează mult mai mult că textul, cu logică, ”ne-făcătură” al lui Argeșanu despre posibilitățile de tortură, livrat de la fereastră, cu spatele spre Hossu, e dat cabotin, cu frazare de copil ce și-a dorit pentru prima dată acum trei zile să facă teatru. Bine e că treaba asta nu reușește să-l tragă în jos pe Botar, care, în cuvinte puține dar cu o față ce poate trăi singură, chiar în lipsă de trup, o poveste întreagă, a demnității și a suferinței, rămâne același aproape deranjant de genial companion de joc. ”Și orice înger e cumplit”, ne spune Rilke, din Elegiile sale duineze…
Despre cum se dansează legat
Am văzut cândva, pe o scenă (de teatru, desigur, pentru că filmul e… dar hai să nu intrăm în asta, acum) un actor care își juca rolul, legat fiind. Care dansa, legat fiind. Sau, nu știu, poate ne hipnotizase și ne făcea să simțim mișcarea dansului deși stătea pe loc, și doar trăia dansul pe chipul său. Îl juca pe Nijinski. Un actor ungur, ce juca atunci în Debrecen. (Și iată cum se mai închide un cerc, din cele pomenite de Botar). De acum 20 de ani, de când am învățat, de la un actor ungur, că poți dansa și legat, până acum am avut puține ocazii, spre deloc, de a vedea câte povești ale lucrurilor nespuse, doar existente acolo poate spune o față.
Dar Botar asta ne-a arătat. Că mlaștinile lui Dante, din lumea de cel mai jos, colcăie de lucruri ce nu există în stare pură, ci doar amestecate, și că aliajul acela, amalgamul acela scânteietor poate avea viața sa, ca o fărâmă de numen kantian, și că poate fi arătat, fără multe farafastlâcuri, de o față. De o față pe care o bei ca pe o apă lină, de un aer pe care Bogdan Toma l-a pregătit, cred, nu doar din cuvinte ci și din tăceri. E aproape dureros când Kosuth decide schimbarea cadrului, și alternanța cu cadre cu Ioan Andrei Ionescu. Hei, dă înapoi, strigă setea ta, fața Cardinalului încă are de dat, e ca și cum ți se ia de la gură ulciorul, ai privi, ai bea din toate acele lucruri ale binelui, de pe fața Cardinalului, oricât, apoi realizezi că și Argeșanu e un contrapunct bun și necesar, că răul e ca o învelitoare necesară de țiplă pentru bine, pentru ca binele să nu-ți curgă pe degete ca o ciocolată topită, și să se iriosească în van.
Ionescu are, după scena din biroul lui, de care povesteam, și în care mi-a displăcut teribil, o scenă bună, în care îl plac, ca actor, ca personaj, ca logică – cea din foișor. Capul lui, uniforma lui, tresăririle feței lui, chiar dacă îmi conferă o stare de iritare (și nu din cauza scenariului, ci a jocului) în birou, compensează și validează rolul, care e întregit de scena încercării disperate a căpitanului de a-i face pe preoți să semneze trecerea la ortodocși prin – până la urmă – uciderea lui Viziran, Richard Bovnoczki. Compensează și gestul oarecum de neînțeles, ca logică de personaj, în fața autorității exterioare, de a își retrage tabachera.
Mârza e o altă alegere nimerită. Cristian Iacob. Nu îmi place major încercarea firului roșu care unește Unirea, cu fotograful ei, de cunoscuta poză a lui Hossu din închisoare, dar asta sunt doar eu, e ok pentru ceilalți privitori. E o poveste interesantă. Nu toate poveștile trebuie să fie culcate pe istorie, ca apa într-un pahar, luîndu-i forma, dacă ele nu sunt poveștile esențiale ale firului. Se poate crea un drum, o idee, o sugestie. Iar Mârza și se pare un personaj conturat frumos, și în care a fost distribuit extrem de inspirat Iacob.
Maria Ploae face un personaj extrem de posibil nu doar istoric și și social. Cunoaștem atâtea cazuri în care cei care au asuprit, sau cei din familia lor, au ajuns îndatoriați asupriților, în care s-a trecut de granița firească a răzbunării și urii. De câte ori să iert, Doamne? Oare de șapte? De 70 de ori câte șapte. Și iar, o lecție despre dragoste. Despre dragostea aceea unificatoare de apropape, care unește și erosul și agape. Atunci când sora tartorelui este lăsată cu cardinalul, în ciuda pufnelilor, o scenă de maximă tandrețe și delicatețe, a Împlinitorului ce se apleacă spre cel cu dorință de împlinit crește sub ochii noștri. Ca menezingherii de demult, cavaleri rătăcitori cu iubiri plantate în preajma câte unui castel de nepătruns, cu câte o oftândă domniță, preotul, părintele spune enoriașului să se plece la o anume oră, și să se roage împreună. O scenă de îndrăgostiți de departe ce privesc împreună luna. Maria Ploaie pune în ochi și în mâinile rugătoare nădejdea văduvei din Nain.
Este sădită în noi întrebarea dacă Silvia a supraviețuit. Nu contează dacă a existat o Silvie sau nu – au existat alte Silvii. Și nădejdea. Și sfatul bun. Și ROSTUL. Nu în ce e aici, ci în mântuire. Pentru că nu știm ce va fi, știm însă cum ar putea arăta binele în rău. Asta face cardinalul, sfântul. Sădește nădejde și împăcare. Nu în viața Silviei, ci în ce e mai presus de ea. Pentru că sfinții sunt mai înalți decât noi și văd și deasupra noastră. Și, uneori, în momente de taină, ne pot spune despre cum văd.
Este momentul, oare, în care Cardinalul devine sfânt? Aș putea spune că nu știu. Dar știu. Postulatorul Mărgineanu își face treaba de documentarist al unei străi de sfințenie. Dar vedeți, este ceva ce este, poate, mai greu de spus din partea unui credincios. Încerc să o spun eu, care sunt altfel. Am fost acolo, la Vatincan, atunci când Ioan Paul al II-lea, dragul inimilor noastre, omul-idee, a devenit fericit, apoi și când a devenit sfânt. Trăim printre convenții. Pentru mine, sfinți sunt oamenii buni. Ei sunt buni și înainte de a li se aloca acel certificat de sfânt, a se rosti o formulă aparent magică și care le-ar consfinți nimbul. Cardinalul Hossu își poate începe sfințenia (după regulile Bisericii catolice fiind nevoie de un miracol ca să poți fi proclamat sfântm sau de moarte de martir) de dinainte de posibila, de acum, minune sau ne-minune. E e deja acel om care va fi și mâine. Va primi, totuși, i se va aloca, de către soartă, și greutatea de fulg din aripă de înger a înfăptuirii, în film, a acestei mununi? Nu știu. Așteptăm. Mărgineanu construiește această sete magistrală. Și așteptăm încordați să vedem ce va mai fi.
Într-unul din momente, Cardinalul îl întreabă pe individ cum se simte Silvia. Nu, să ne înțelegem: nu întreabă el. E pur și simplu o gură așteptărilor noastre. A întrebării pe care o ducem și care vrea un răspuns. Și… primește o palmă. Pentru că a vorbit neîntrebat. Era întrebarea noastră, idiotule, crește gândul, și simt lovitura, și îmi aud vocea interioară ”’tu-ți grâul mă-tii”. Pentru că nu sunt sfântă. Și pentru că bruta aia a lovit întrebarea mea. M-a lovit. Și zâmbesc: de pare că asta înseamnă un film bun.
Personajul Viziran e piperul Indiilor, sarea pământului. Irealul care e lângă noi. E aproape imposibil. Dar și închisoarea Sighet e aproape imposibilă. Dar există. Și scrijeliturile de acolo, crucile pictate cu iarbă sau sânge pe pânză de cămașă, există. Și poemele disperării și speranței resemnate care ne-au rămas. Și tatăl lui Mărgineanu.
Viziran e… ca povestea aceea care, atunci când am terminat eu liceul, se scria, de drag, colegilor, pe sonete, ca replică a reginei Spaniei spăre Columb: plutește întins spre vest și, chiar de pământul pe care îl cauți nu există, Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplăti osteneala. Mărgineanu și Toma l-au creat înadins, pentru că, dacă nu exista, cardinalul nu ar fi fost Cardinalul, ci, poate, doar ”un cardinal”. Pentru că e important cu ce te… Mărginești. Ca să rămâi în pahar. Ca să rămâi drept. E o poveste fără de care, acum, nu mi-aș închipui Cardinalul. Ca o ikebană clasică, unde axa tijei pământului și axa tijei omului cer, firesc, și axa regulii întregi, a tijei cerului.
Nu doar personajul e volatil, suberb și încrâncenat-frumos, ca făgăduința unei flăcări pe comori. Mărgineanu și-a arătat măiestria de a cerne oameni și caractere și aici, pescuind, în mreaja sa, actorul perfect pentru rolul perfect. Bovnoczki știe aproape din sub-carnea sa, nu din carne, ce înseamnă durerea, ce înseamnă frica. Și are creșteri și descreșteri de maree ce mătură cheiuri venete, și ce pot, ca în noaptea trecută, să devină devastatoare. E un personal Becketian, după mine: îl accepți ca pe elementul nefiresc culcat în racla firescului, și, când l-ai înglobat, nu mai poți fără el acolo – e ca dealul lui Winnie, din Zile fericite, fără de care nu.
Te doare când se duce Viziran? Nu. E ca un înger ce și-a îndeplinit misiunea. Moartea lui e o rezolvare: hârtiile la adeziunea aia nenorocită, la Biserica Ortodoxă, vor ajunge iar în pământ. Și răsufli ușurat: bine că s-a terminat așa. Și e total îndreptățită, și acum, deschiderea mâinii cardinalului, din foișor, atunci când lasă hârtia să cadă, la rândul său, înainte. Până la moartea lui Viziran mă întrebam dacă momentul e încheiat firesc, pentru că a da drumul, din foișor, acelei hârtii face rău unui om care, măcar din timp în timp, și el cu mareea lui, ți-a arătat și un dram de simpatie și grijă. Dar acum înțelegi o idee mai mult; nu e lipsă de atenție față de cel de lângă, e mult mai degrabă lepădarea ta față de diavol, de diavolul suav, legându-te de catarg, așa, ca Ulise. Din teamă de ispită.
Și Prințul Fericit se termină bizar, cu opintiri și sfârșituri false, pentru că e greu să lași să se ducă o poveste care ți-a zgâriat inima. Apoi tăcerea de după film. La Alba am pornit aplauzele, atunci când m-a dus pe mine capul că e timpul. Pentru că, mereu, cineva trebuie să fie primul, regizat sau nu, care să pornească aplauzele. Dar lecția despre cum se iese dintr-un personaj, ca dintr-un articol, încă nu este spusă. Ce se va întâmpla de aici și până voi pune punct? Ce se va întâmpla cu acest ”Cardinalul”, înglobat în substanța mea, în substanța noastră?
Dar de ce ar trebui un jurnalist să aibă toate răspunsurile? Nu știu. Vom vedea. Știu doar că încă o lumină mi-a intrat în viață. Și că o voi lăsa să-și urmeze cursul și să rodească. Și că n-are rost să caut un final pentru ce scriu. Am ajuns și eu un cerc în rotitoarea poveste de viață și de dincolo-de-viață a lui Mărgineanu. Și e bine.
