Azi vreau să vă spun o poveste colaterală problemei universale, una despre oamenii pe care e la modă să-i blamăm, dar să le și cerem să ne salveze: medicii de anestezie-terapie intensivă. Și cum ne-au învățat ei, și altfel decât în spitale, să stăm în viață și să păstrăm vieți, rupându-și din timpul lor pentru un curs la Universitatea de Vest din Timișoara.
În luna aceasta ciudată, la începutul ei, cînd începuserăm deja să ne temem de noul coronavirus dar încă ieșeam lejer din case, am reușit să ne strângem, cu cadrele didactice de la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Vest Timișoara și cu medici de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara și Asociația pentru ATI A. Mogoșeanu, la un curs de prim ajutor.
De ce asta, de ce aici, de ce noi? (Mă subinclud, fiind facultatea la care am învățat și fiind și organizator al acțiunii). Pentru că aici l-am avut decan, profesor, coleg, prieten pe Robert Reisz, care ne-a părăsit la sfârșitul lui ianuarie. De când s-a dus Roni, am tot vorbit între noi despre cât știm și cât nu știm să facem, pentru a ajuta, în situații în care este nevoie de a se oferi prim ajutor.
Decanul Florin Lobonț a agreat ideea, a unit solicitarea de o ofertă pe care o cunoșteam, a unor doctori de la Spitalul Județean, conduși de prof. Dorel Săndesc, și asta a dus la o acțiune deosebită, realizată la început de martie, în amintirea prietenului nostru drag. Doctorii au venit cu manechine, filmulețe, explicații, cu dezinfectantul care deja ne asaltase viețile, și ne-au explicat ce e de făcut atunci când un adult sau un copil intră în stop cardiac, sau are probleme care ne duc cu gândul la diagnosticul ăsta.
Cursul a fost gratuit, a ținut ceva mai mult de o oră și a fost compus din o prezentare PowerPoint, o demonstrație pe două manechine aduse de specialiști și o sesiune de întrebări și răspunsuri. Prezentarea a fost ținută de prof. dr. Dorel Săndesc, profesor de ATI în cadrul UMF Timișoara și șeful Clinicii de ATI din cadrul Spitalului Județean Timișoara, secondat de specialiști și rezidenți din ani mari. Cursanții au fost angajați ai Facultății, precum și doctoranzi. Din partea conducerii UMF a fost cu noi prorectorul Mădălin Bunoiu, care, laolaltă cu toți ceilalți, a pus mâna pe manechin și a exersat ce am învățat.
Poate e bine de amintit ceva ce porf. Săndesc spune, leagt de cursul făcut: ”Gradul de cunoaștere a măsurilor de resuscitare și prim ajutor este considerat un indicator al nivelului de civilizație a unei comunități sau țări, ca și igiena, estimată prin cantitatea de pastă de dinți folosită pe cap de locuitor, pe an, și că, la un sondaj făcut în SUA, la întrebarea legată de cele mai utile minute de educație la care au participat cei chestionați, aceștia au pus pe primul loc trainingurile de prim ajutor.
Stopurile cardio-respiratorii reprezintă cea mai mare urgență medicală, pentru că, dacă nu se instituie rapid măsuri de resuscitare, decesul este inevitabil, sau, dacă măsurile sunt întârziate, chiar dacă se reușește resuscitarea/repornirea cordului, sechelele neurologice sunt severe, iar omul poate rămâne cu afectarea stării de conștientă in diverse grade, dependent, sau chiar la pat definitiv, în stare vegetativă. De aceea, în aceste situații, care se întâmplă în majoritatea cazurilor NU în prezența unui cadru medical, este vital ca persoana afectată să primesasca un ajutor adecvat, până la preluarea din partea celor de la serviciile medicalizate. Intervenția precoce și corectă poate reduce mortalitatea de la 75 la 15 la sută!”
A fost impresionant să văd seriozitatea cu care au primit colegii, dascălii, prietenii mei de la facultatea în care m-am format această provocare. Există o oarecare stânjeneală, cred, atunci când aduci dascăli în bănci. Dar și Dorel Săndesc e tot profesor, și a știut să-și ducă prezentarea și plăcut și eficient. Dincolo de emoția ce a venit cu a ști că facem ceva util, concret, în amintirea prietenului nostru dispărut, foarte mulți din cei invitați au înțeles să participe, exact pentru a îi putea ajuta pe ceilalți și în felul acesta, dincolo de a le deschide mințile.
Pentru că, așa cum apărea în invitație: ”Obișnuim să ne întrebăm, atunci când auzim de cazuri ca al colegului nostru, ”ce s-a făcut” sau dacă ”a intervenit cineva”, oarecum impersonal, oarecum mutând responsabilitatea în zona abstractului. Dar, în fapt, și noi suntem cei care trebuie să știe ce să facă, atunci când ajungem parte dintr-o astfel de situație. Și sperăm ca persoanele din jur să știe ce să facă, în cazul că… noi suntem cei cu problema de sănătate.” Cu ajutorul ATI-stilor, am învățat să devenim parte din rezolvare, dincolo de a sesiza și de a pasa problema.
Emoționant a fost nu doar să-ți fotografiezi cunoscuții exersând pe manechine, cu tot nodul în gât, a plâns, pe care îl aveam. A fost și momentul când o tânără doctoriță, ce ne-a prezentat, cu ajutorul imaginilor și al explicațiilor verbale, un caz, a spus, la finele șirului de poze, că este cazul ei, al vieții ei ce era să fie întreruptă, și care s-a continuat exact pentru că oamenii din jurul ei tocmai învățaseră ce să facă.
Toți ne săpunem că ”nu mi se va întâmpla mie”: Nu, mine, nu, celor dragi, nu celor din vecinătatea noastră. Dar se întâmplă. Lucrurile astea nu sunt abstracte. Cazurile nu sunt statistici. Sunt oameni. Ca tânăra doctoriță din fața noastră, care și-a rupt din timpul ei în care salvează oameni să ne învețe și pe noi să salvăm oameni. După ce fusese și ea salvată.
Am intervenit pentru a ajuta oameni cu probleme de sănătate. Am sunat la Ambulanță pentru oameni ce aveau probleme acute, lângă mie. Am ieșit în peste 2.000 de solicitări cu ambulanța, în Timișoara și în Veneția. Am cărat targa pentru răniți, în război. Dar acest curs m-a ajutat să fiu mai mult, să pot mai mult. Pentru că probleme care periclitează vieți se întâmplă lângă noi.
La terminarea cursului am vorbit cu profesorii Bunoiu și Săndesc despre ce putem face mai departe. Pentru că trebuie mers mai departe. Și în Universitatea de Vest, și în țară.
L-am întrebat mai întâi pe prof. Bunoiu la cine s-a gândit când a executat manevrele de resuscitare, lucrând cu manechinul. Îmi aduc aminte că l-am văzut cândva primind vestea unor probleme de sănătate ale cuiva apropiat, și a reacționat cu mult calm. De data asta nu s-a gândit la cineva anume, îmi spune, dar crede că ”Genul acesta de cunoștinte sunt obligatorii, oricine poate fi in situația aceasta, din orice structură socială, și responsabilitatea noastră ca oameni este la fel, oricine s-ar afla în această postură, să facem să poată să beneficieze de astfel de sprijin”.
În aceeasi zi, Universitatea demarase discuții pentru achiziționarea unor defibrilatoare. Prorectorul ne-a detaliat: ”La Educație Fizică și Sport ei vor să extindă un curs pe care îl predau studenților, și spre cadre didactice, și să și achiziționăm defibrilatoare pe care să le instalăm în câteva locuri din Universitate”.
Am întrebat și de am putea exporta spre alte facultăți ideea, și de am putea merge și spre o propunere legislativă, cum rectorul UVT, prof. Marilen Pirtea, este și politician. Prorectorul a confirmat. Și a adăugat că decesul unui prieten ne impresionează și generează reacții și măsuri, dar ele ar trebui să se întâmple pur și simplu. ”Cultura civică, responsabilitatea socială, sunt lucruri pe care mai mult le declarăm decât le asumăm instituțional” – a adăugat Mădălin Bunoiu. Da, e de lucrat.
Am vorbit și cu Dorel Săndesc despre ce facem dincolo de acest curs. Prorectorul UMF este cunoscut pentru felul în care încearcă să facă rotițele societății să meargă și dincolo de medicină, chiar cu o zi înainte de acest curs întâlnindu-l la prima întâlnire a Clubului de Carte al studenților din UMF, la care întâlnire fusese rugat să își prezinte cartea favorită. Dincolo de binomul spital-școală sunt multe, la oamenii ca el. De aceea și-a rupt din timp și a venit la Universitate, împreună cu echipa lui, să ne învețe. Dar simt că lucrurile nu trebuie să se oprească aici.
Îl întreb cine trebuie să știe să facă resuscitare. Vorbește despre oamenii pe care îi întâlnește în cadrul acestui curs: ”Eu pe toți cursanții îi iau ca pe niște începători, și cel care a făcut cândva un curs, cum nu practică, uită îndemânările, și de aceea se și recomandă formal, pentru toți, chiar și pentru doctori ce nu sunt în prima linie, se recomandă să se repete aceeași formare la doi ani. Noi nu învățăm decât niște gesturi foarte simple, și atunci trebuie să le înveți complet, din nou, de la zero. Mi s-a părut foarte interesant că nivelul de instruire nu contează în felul în care oamenii învață lucrurile astea. Și s-ar putea ca unor oameni ce au îndeletniciri practice, fac muncă manuală, să li se pară mai ușor – ei nu conceptualizează atâta de mult”.
Am întrebat și dacă Timișoara are capacitatea de a extinde ideea cursului la celelalte instituții de învățământ superior de aici și chiar să se ajungă la o propunere legislativă pornită de aici. Adică normare, dar cu cine, în ce cadru?
Prof. Săndesc a răspuns: ”Da, eu cred că universitățile, aflate într-un nou ciclu, după alegerile de anul acesta (Nn: pentru conducerile universităților) pot ajunge la asta. Eu mi-aș dori un parteneriat al UMF-ului cu celalte universități, ca un model pentru comunitate. Apoi pentru UMF e interesant să-și crească vizibilitatea. Acum e obligatoriu ca angajații multor firme să facă astfel de cursuri. Noi suntem formatori în medicină, și aș vrea să transferăm această parte, să zicem, comercială, spre UMF. Programele de educație sanitară ar trebui să fie incluse în programa școlară. Eu cred că ar trebui să începem cu univeristățile, pentru că e mai ușor, în virtutea autonomiei universitare. UMF poate face acord bilateral ”noi și voi” – acesta ar fi un prim pas. Pentru programa școlară de școală generală și liceu e vorba de o decizie legislativă. S-a constatat că și copiii din ciclul 2 sunt foarte buni vectori ai acestor traininguri de prim ajutor, și ei ”contaminează” familia, pentru că părinții, bunicii sunt fericiți să învețe ceva de la copilul sau nepotul lor. Și în liceu, fără îndoială, e foarte potrivit să se facă treaba asta”.
A trecut mai puțin de o lună de la întâmplarea asta deosebită. Ne-am luat cu multe, cu Covidul, cu distanțarea socială (foarte bună, desigur), cu avansarea medicilor, mai ales a ATI-știlor spre… sau eroi, sau demoni. Adevărul e că realizăm mult mai bine, acum, câtă nevoie avem de ei. Să ne salveze, să ne educe, să ne vegheze. De putem, când nu au ce le trebuie, să îi ajutăm. Îi divinizăm, când ne scot din moarte, dar nu sunt zei, totuși, și nu trebuie trimiși spre moarte cu mâinile goale. Acum, înainte de a trece la alte cursuri de prim ajutor, e bine să facem și noi partea noastră – ajutându-i pe ei, acolo unde Statul i-a abandonat sau nu se mișcă îndeajuns de repede. Pe ei, pe ÎNGERII DE LA ATI.
