Cândva, la jumătatea anului 1998, pescuiam lângă un cap de pod, pe râul Mureș, în zona Deva-Simeria. Era una din acele dimineți în care frigul lăsa încet locul razelor soarelui, în care tufele de pe malul apei, pline de rouă, își eliberau mirosul în aer și în care broaștele cântau pe mai multe voci. Nu venisem singur la pescuit. Eram cu un vecin, mai tânăr, cu care mă înțelegeam bine pentru că îi plăcea să asculte.
Era deschis la subiectele care mă pasionau atât de mult la vârsta aceea, vârstă la care îmi pierdeam nopțile citind. El nu era așa, dar era fascinat de anumite subiecte și contribuia de multe ori la discuții cu observații bune, care deschideau noi căi în poveștile pe care le purtam. Nu era ca o relație dintre cineva care știe și cineva care nu știe, ci între cineva care știe și cineva care e interesat, dornic să afle și să înțeleagă. Tocmai de aceea, deși era clar că nu îi trecuseră prea multe cărți prin mână, aveam o stimă aparte pentru el.
Era însă produsul unui mix social toxic și nici nu avea o voință de fier care să-l ghideze în acel mix. Părinții se despărțiseră, după multe episoade cu certuri și urlete în miez de noapte. Mama lui se apucase de băut și el, împreună cu fratele mai mic, se descurca cum putea. Nimeni nu știa exact din ce trăiau. Nici eu nu știam prea multe despre viața lui, dar era clar că era una grea.
Era ca o sămânță capabilă să dea un rod foarte bun, căzută pe un pământ arid. Un tânăr cu potențial care, dacă ar fi avut norocul să întâlnească niște dascăli buni, să intre într-un grup de prieteni preocupați de lucruri importante, să se intersecteze cu niște cărți, ar fi putut învinge mixul acela social.
Eu știam asta. Știam asta pentru că, deși nu aveam parte de un mix atât de toxic, nopțile pierdute cu capul în cărți, îi deranja pe ai mei. Consumam prea mult curent iar curentul era scump. Așa că, după câteva nopți de citit pe casa scării blocului (acolo curentul era gratuit, așa îi spuneam mamei), am făcut rost de o lampă pe gaz. Aveam dimineață, înainte să plec la școală, nările negre de la fumul din lampa aia, dar… citeam.
Mie, primele cărți care mi-au căzut în mână mi-au dat puterea de a învinge mediul. M-au făcut să înțeleg avantajele cititului, ale înțelepciunii, ale școlii. El nu a avut norocul ăsta. A plecat la muncă în altă țară, s-a căsătorit, a făcut un copil. M-am mai întâlnit, meteoric, cu el. Mereu deschis, jovial, prietenos.
Zilele trecute însă am rămas șocat când am văzut toată pagina lui de Facebook plină cu filmulețe cu Georgescu, luate de pe tik-tok. Cum se poate așa ceva? E clar că nu a mers în direcția în care am mers eu, dar nici dacă ai merge în direcția opusă nu ai ajunge aici. În bula în care e el captiv, România arată total diferit. Georgescu e prigonit și cenzurat pentru că iubește România, pentru că vrea pace și înțelege oamenii adevărați. De asta nu apare pe nicio televiziune mainstream pentru că toate sunr cumpărate.
Nume de persoane, conturi care nu au nicio treabă cu România, îl aprobă, îndeamnă la vot și îi laudă pe cei care i se închină, ca într-un cult. Unul scrie „Băi frate deci acest om din 2013 este pe același proiect de țară apa.hrana.energie”. Evident, e o colecție de agramatisme și banalități, care ne arată că avem de a face, pe de o parte cu manipulatori profesioniști, și, pe de altă parte, cu oameni care nu știu să vorbească sau să scrie corect în limba română.
Pentru prietenul meu și pentru cei ca el, contează doar mesajul și senzația de apartenență. Nu e atât de superficial încât să-și schimba orientarea politică din cauza unor banale erori de exprimare. Nu e singur. E printre cei care înțeleg „realitatea”, care l-au găsit pe acest „Mesia” prigonit de toată țara, interzis la TV, singurul capabil să ne salveze. Acești oameni sunt cu toții membri în grupuri cu pisici și maxime religioase, anti LGBTQ, în grupuri cu familii, mămici și imagini fascinante din România.
La ei nu ajung temerile noastre legate de Rusia, de Putin, de ieșirea din NATO și UE. Subiectele dezbătute pe canalele de știri serioase nu ajung în bula lor. Și când ajung, sunt manipulări ale presei cumpărate, create anume să le murdărească imaginea idolului. Este foarte clar că acești oameni sunt irecuperabili. Și odată cu asta, este clar că în jurul lor trebuie pus un cordon sanitar și găsite soluții ca această „infecție” să nu se răspândească.
Până atunci însă, cred că singura soluție este la votanții nehotărâți. Cei care văd, înțeleg, dar care sunt prea comozi ca să meargă la vot. Ei ar trebui să pună în balanță comoditatea, care există datorită UE și NATO, cu lipsa ei. Sunt momente când trebuie să nu mai fii comod pentru a-ți permite apoi să fii comod. Măcar atât.
Dar, dincolo de asta, revin la imaginea de la începutul poveștii. Cum ar trebui să mă raportez eu, astăzi, la prietenul meu? Cum ar trebui să vă raportați dumneavoastră la acești oameni? Pentru că aici nu e vorba de altă opinie, de dreptul de a avea alte păreri. E despre a face parte dintr-un cult pentru care 1+1 este 3. Și toți cei care știu și susțin că rezultatul e 2, fie le jignesc dreptul „democratic” de a avea altă părere, fie sunt proști, manipulați, mainstream. Ce facem cu ei?
