S-a întâmplat exact așa. O parte din mine, ca în Nasul de Gogol, s-a desprins și a început să hoinărească prin lume. Nu am apucat să evaluez clar care parte, ce a luat din mine acea parte și ce a lăsat. Știu doar că, după ce eu voi înceta să mai fiu, partea aceasta din mine va continua să existe.
În fapt, mergeam cu tramvaiul și m-am gândit că, dacă tot merg în direcția aceasta ireversibilă, aș putea să mai iau pe cineva cu mine. În tramvai, pe același loc. E un efort în plus, dar nu e ceva care să schimbe prea mult nici tramvaiul, nici șinele, nici direcția.
Niciodată, de când am devenit conștient de propria existență, nu m-am gândit că merită ceva din mine învestit. Că merită păstrat, lăsat în urmă, pus la loc de cinste. Nu m-am văzut demn de a mă învesti în ceva, într-o altă ființă. Și totuși, am ales să las o parte din mine să hoinărească mai departe prin lume, ca un roi de licurici, pe câmpie, în pragul serii.
Nu s-a întâmplat împotriva voinței mele, trebuie să fiu sincer. S-a întâmplat pentru că, undeva, în adâncul meu, îmi doream să vorbesc cu o parte din mine, îmi doream ca o parte din mine să o ia de la capăt, să trăiască toate lucrurile bune pe care le-am trăit eu și să ocolească nenorocirile cu care, inevitabil, m-am intersectat.
Să evite, în primul rând, zbaterile acelea de început, în care credeam că existența e o nedreptate pe care cineva ți-o face cadou. Că ești blocat într-o ecuație în care exiști fără să fi decis să exiști și vei înceta să mai exiști fără să ai nimic de spus, și că singurul mod logic, rațional, de a avea un cuvânt de spus în această poveste, care ești mințit că e a ta (pentru că nu decizi nici când să exiști și nici când să pleci), este să îi pui tu capăt.
Să decizi să nu mai fii. Trist sau nu, era singurul mod logic de a avea un cuvânt de spus în propria ta existență. E drept că toată zbaterea asta te duce într-o post existență în care ești rupt de responsabilitatea existenței, și e un mod mult mai acceptabil de a continua să fii.
Cu aceste zbateri sau fără ele, partea care s-a rupt din mine va avea nevoie de forță, va avea nevoie să își dezvolte un echilibru între fericire și înțelepciune. Iar pentru asta, dragostea mea de cărți, și mai ales efectul ei, mica bibliotecă de acasă, poate fi începutul.
Dacă unele dintre aceste cărți au fost cumpărate cu banii de pâine (au fost zile, mai ales în perioada studenției, în care a trebuit să aleg), dacă aceste cărți m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea ca întreg, cred că această parte din mine trebuie să înceapă de aici. Și, deși pare, nu îi va fi deloc ușor să se lupte cu imperativul categoric a lui Kant, cu neființa lui Heidegger sau cu gena egoistă a lui Dawkins.
Iar la final, după ce una sau mai multe părți se vor fi rupt și din ea, sper să ajungă să înțeleagă de ce existența, în sine, este o minune atât de mare. De ce este un noroc că o mână invizibilă te smulge din neantul rece al neființei și te aruncă în ceva-ul care trăiește, simte, îndură, se bucură. De ce este bine că mai degrabă există ceva decât nimic.
