Ofensiva israeliană asupra Iranului nu a fost o reacție impulsivă, ci un pas calculat într-un joc periculos purtat de ani de zile, susțin profesorii Matthew Moran (International Security, King’s College London) și Wyn Bowen (Non-Proliferation & International Security, King’s College London) într-un articol pe theconversation.com. Declinul influenței iraniene în regiune, avansul programului nuclear și eșecul diplomației au făcut conflictul inevitabil.
Israelul a lansat pe 13 iunie cel mai amplu atac din istoria sa împotriva Iranului. Sub numele de cod „Rising Lion”, raidul a implicat peste 200 de aeronave care au lovit ținte strategice: facilități nucleare, instalații de rachete și persoane-cheie din conducerea militară și programul nuclear iranian. Se pare că ofensiva a fost susținută și din interior, prin intermediul unor agenți israelieni care au operat drone aflate deja pe teritoriul iranian.
Atacul, deși brusc, are o istorie lungă. De peste 15 ani, Israelul amenință în mod repetat că va acționa împotriva Iranului, acuzând regimul de la Teheran că urmărește obținerea armei nucleare, o amenințare considerată existențială pentru statul israelian.
„Am lovit în inima programului de înarmare nucleară al Iranului”
a declarat prim-ministrul Benjamin Netanyahu într-un mesaj televizat, în care a subliniat caracterul defensiv al deciziei.
Timpul ales pentru această operațiune este semnificativ. În ultimele 12 luni, Iranul a suferit pierderi importante în ceea ce privește capacitatea de descurajare. Răspunsul israelian la un atac cu rachete din octombrie a redus considerabil eficiența apărării antiaeriene iraniene și capacitatea sa de producere a rachetelor. În plus, rețeaua de influență regională a Iranului – așa-numita „axă a rezistenței” – s-a erodat masiv. Hamas a fost devastat în Gaza, Hezbollah este puternic slăbit după un conflict prelungit în nord, iar regimul Assad din Siria și-a pierdut sprijinul strategic.
Toate acestea au creat un context favorabil pentru Israel, care a văzut o oportunitate unică de a reduce și mai mult puterea unui inamic tradițional – ba chiar de a forța o eventuală schimbare de regim.
În paralel, programul nuclear iranian a continuat să avanseze de la retragerea SUA, în 2018, din Acordul nuclear din 2015 (JCPOA). În martie, un raport al Institutului pentru Știință și Securitate Internațională, cu sediul la Washington, arăta că Iranul ar putea obține suficient uraniu îmbogățit pentru șapte arme nucleare în doar trei săptămâni.
Totuși, șefa serviciilor de informații americane, Tulsi Gabbard, a declarat în martie că, potrivit evaluărilor, Iranul nu ar fi angajat într-un program activ de construire a unei arme nucleare.
Acest contrast ridică întrebarea dacă Israelul dispunea de informații care să indice o accelerare a procesului de înarmare. Este posibil ca Iranul să fi încercat o „evadare rapidă” – trecerea bruscă de la îmbogățirea de uraniu la fabricarea unei bombe – depășind astfel o linie roșie israeliană. Deocamdată însă, nu există dovezi clare în acest sens.
Cert este că Iranul a continuat să joace un joc periculos, folosind strategia „hedging-ului nuclear”: menținerea unei capacități nucleare cât mai apropiate de nivelul militar, fără a recunoaște oficial intenții agresive. Această strategie îi permitea să folosească programul nuclear ca instrument de influență, fără a risca represalii directe.
Dar echilibrul s-a rupt. În 12 iunie, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a declarat că Iranul nu respectă angajamentele din tratatul de neproliferare.
Israelul a profitat de acest context, iar lipsa unui progres real în negocierile Iranului cu SUA a cântărit decisiv în luarea deciziei de a ataca.
Teheranul s-a abținut să reducă programul nuclear din considerente strategice: cedarea în fața presiunii externe ar fi slăbit regimul atât pe plan intern, cât și regional. De partea cealaltă, administrațiile Trump, în ambele mandate, au abandonat orice concesii, cerând Iranului să renunțe complet la îmbogățirea uraniului.
Situația rămâne în evoluție rapidă. Însă, încă de la acest moment, este clar că strategia Iranului de echilibristică nucleară s-a transformat într-un risc major, iar Israelul a ales să nu mai aștepte.
