Cred că n-am să învăţ niciodată dacă e Maria Mică, acum în august, sau cea Mare… E Maria, e Radna, e pelerinajul. Ajunge. Azi va fi slujbă pentru slovaci. În toată lumea care aleargă spre tren, la ora asta, bănuieşti un aliat, un coleg. E târziu, sun la gară să întreb care e prima staţie de tren după Timişoara, spre Radna, să ştiu unde îi spun şoferului de taxi că mergem: la prostituatele de la ieşirea din oraş, unde s-ar putea face stopul spre Lipova, sau la vreo gară. E foarte târziu. Cei de la gară mă descurajează: „Timişoara Est, nu îl mai prindeţi”. Try me. Dreapta – strig şoferului, care rula deja, şi pornim spre o pasarelă ce trece liniile de tren spre gara Timişoara Est. Zeul pasarelelor – nu l-aş fi felicitat azi, de l-aş fi întâlnit. Ocolesc mult, din cauza pasarelei, finalmente ajung, chiar mai stau un minut până apare şerpuitorul tren gri, dintr-o curbă. Urc fără bilet – lasă că are naşul. Important e să fiu sus, să plecăm.
Şuieră, pufăie (poate nu pufăie, dar, fiind dintr-o familie de ceferişti, urechea inventează sunetul, acolo unde nu este, pentru că, altfel, un tren nici n-ar porni de pe loc, pentru unii dintre noi). Pleacă. Pun mâna pe telefon şi sun iar la gară: „În ciuda pesimismului dumneavoastră, am prins trenul acela de Radna. Vă mulţumesc pentru info.” Omul de la capătul celălalt al firului râde mulţumit. Poate e şi pentru el un început bun de zi, când îi mulţumeşte cineva. E ziua Mariei, n-ar fi rău măcar azi să fim mai buni.
Reîntâlniri de Banat
De fapt, nu e azi ziua Mariei, mâine e. Dar se poate lua la pachet tot weekendul, la Radna vor fi şi azi, şi mâine, evenimente. Merg azi, vreau să scriu despre slovaci, nu cred că s-a scris aşa de mult despre ei, slujba lor se va ţine de la 11, e episcopul Bocskei Laszlo cel care va ţine slujba, de la numirea lui ca episcop, din martie trecut, nu l-am mai întâlnit într-o biserică. Luat de la noi, din Banat, transplantat în Oradea prin voia Papei Benedict XVI, ierarhul se mai apropie, azi, de casă.
Da, nu săriţi, Radna nu e în Banat, e în nordul Mureşului, şi totuşi, Radna este pentru mulţi dinte noi o casă. Când mergi spre casă, în noapte, cu gânduri – cândva, fără să ştii, bagi mâna în buzunar şi apuci cheile. De acolo începe casa. Casă e de acolo de unde începi să cunoşti. De unde te simţi familiar cu împrejurimile. Radna era locul ieşirilor, în copilăria mea. Mariile, mătuşa vigilentă să nu-mi rup gâtul la Şoimoş, la cetate, vopseaua gri-argintie de pe aripile îngerilor pe care îi piscăleam cu obstinaţie, să dau vopseaua jos, ca fard. Îngerul nu se lipea – vopseaua, da. Aşa că doream mulţimea zilelor cu Mariile, povestea cu nenea acela turc, cu calul, ce a vrut să intre în biserică, şi calului i s-a prins copita în piatră şi s-a oprit, plăcuţele cu mulţumiri, picioarele şi inimile de argint ale celor vindecaţi de beteşuguri, Babelul limbilor şi gesturilor întrucâtva străine mie, nava imensă, lumina aparte, lumânările, murmurul, uneori urcatul treptelor în genunchi, cu trudă, pe care îl făceau unii, razele ce ieşeau în cununi din capete vechi de sfinţi, din chipuri de pelerini noi, din tot.
Tren cu colinde
Trec minute, în mulţi snopi de câte zece, simţi cum, din Banat, lucrurile se îndreaptă încet spre altceva, vorba oamenilor se schimbă, linia locurilor de unde urcă ei se schimbă, pământul creşte a dealuri, cauţi semne, cauţi întâlnire dintre simbol şi întâmplare, din cauza locului în care te duci. Vezi prin păduri planta numită frumos, la ţară, pămpălău, dar vine şi slăbănogul, şi dacă numele comun al plantei cu florile atârnate fragil de tulpiniţe tremurătoare nu-ţi spune azi nimic, nu e bai, însă numele, tainic pentru mulţi, latinesc, e Impatiens noli-tangere, iar specia îţi aduce aminte de precauţia biblică: „Noli me tangere”, nu mă atinge, împărtăşită de Isus Mariei Magdalena.
Urcă la Aliuş o tanti cu maramă şi paporniţe de plastic. Strigă din tren după cineva: ”O fost ziua mea, în 12 august, am făcut 55 de ani”. Aşa arată o femeie la 55 de ani, fără spa. Onest – mă gândesc. Aş vrea să o compătimesc, cumva, pentru chipul ridat. Dar nu am timp: începe să cânte. Din toată inima. Singură. Suntem puţini în compartiment. Am rămas puţini. Băiatul din dreapta mea îşi scoate o cască din ureche şi priveşte cu o sprânceană ridicată, ca după un bondar. Îi fac un semn cu capul spre spatele meu, unde stă tanti cea veselă. Îi zâmbesc. Înţelege. Zâmbeşte şi el. Tanti cântă ceva ce-mi sună cunoscut. O fi ceva religios? Fras, e „Sanie cu zurgălăi”. „Femeie, e august!” – aş vrea să spun. Dar ar fi o prostie. Fiecare îşi mângâie inima cum poate. În trenul Mariei nu-i loc de oameni posomorâţi. PS: Tanti are voce faină.
„Cam puţină lume în tren, mă aşteptam să meargă mai mulţi la mănăstire” spune o tanti impiegat, cu chipiu roşu şi codiţă tot roşie, ponei, naşului nostru, după ce păcăne la un agregat cu dinţi de fier ce ne va pune trenul pe drumul bun. Vorbă molcomă, mai cântată cumva decât în Timişoara. Suntem deja mai aproape de Radna decât de Timişoara. Când femeia din spatele meu ajunge la „O ce veste minunată”, trecuserăm deja Mureşul. E tărâmul Marei lui Ioan Slavici, personaj care îmi plăcuse, în copilărie, de aici începe povestea. Mă gândesc că „Visul unei nopţi de vară”, al lui Shakespeare, are în maghiară titlul de „A Szent-Ivan-eji alom”- vis de sfânt, cum ar veni, Sfântul Ivan. Mă gândesc că, poate, ar fi bine să-mi închei baretele la sandale, lăsate deschise sub manşeta pantalonilor, din cauza grabei, la plecare, dar nu apuc – am ajuns,coborâm, femeia veselă cântă „Pe-al nostru steag e scris unire”, sunt deja lucruri în jur de fotografiat, cei care vin să cerşească la pelerinaj îşi pregătesc cărucioarele de invalizi, este bazarul din faţa gării, sunt poliţiştii, lumea amestecată, întrebările celor ajunşi pentru prima dată, o nouă pagină se scrie în visul Mariei Radna faţă de noi.
Mai e timp, slujba începe la 11, biserica Maria Radna nu este departe, urc pe o pasarelă (încă una!) din apropiere de gară ca să am un cadru cu locul, de sus. Asta înseamnă că trec şi pe lângă numeroasele tarabe cu diverse pe ele, unde la modă se afla, anul acesta, mitralierele de jucărie. Întovărăşite de cuţite de jucărie, de revolvere. Mi se pare absolut aberant. Arme de jucărie, maşini de poliţie, uniforme. Bun, poliţiştii e bine că sunt pe-aproape, că poate mai dau o mână de ajutor pentru păstrarea ordinii, dar excesul acesta de arsenal mi se pare supărător, mai ales pus în balanţă cu faptul că toată lumea e aici pentru sărbătoarea Sfintei Maria…
„Rugăciunea omul o spune mai cu drag în limba lui”
Drumul spre biserică e un timp al recapitulărilor. Deja de câteva zile am dat telefoane pe la cei care au legătură cu întâlnirea de azi, am primit detalii, replici,amintiri despre cum era acest pelerinaj mai demult – este momentul să le trecem în revistă.
Episcopul romano-catolic Bocskei Laszlo, numit la Oradea anul trecut, în martie, de loc din Gătaia şi plecat în Bihor de la noi, din Timişoara, unde a activat ca vicar al episcopului Martin Roos, este cel care îmi dă primele detalii despre „ziua slovacilor” de la Radna şi despre „solemnitatea Ridicării Fericitei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la Cer”, după cum am primit anunţarea evenimentului, într-un comunicat al episcopiei din Banat. A participat şi în urmă cu un an la slujba slovacilor, de la Radna, şi spune că au fost peste 2.500 de oameni prezenţi. „Există credincioşi romano-catolici slovaci în Bihor, Arad şi în Timiş. Radna este un loc de pelerinaj ce reuneşte catolicii din toate părţile, iar slovacii vin din centrele mari, din Nădlac, Butin, Vucova, Suplacu. Importantă este comuniunea drumului, în cadrul pelerinajului – drumul a reprezentat întotdeauna un eveniment important al anului, în aceste comunităţi. Oamenii se pregătesc înainte, se mobilizează cu părintele lor, merg în acest pelerinaj să se întărească sufleteşte, nu e o excursie pentru ei. Îmbucurător e că o fac împreună, în cadrul comunităţilor – acest lucru întregeşte imaginea Radnei, prin participarea slovacilor, alături de catolicii români, germani, unguri şi croaţi.”
Vorbind despre faptul că liturghiile sunt ţinute la Radna în mai multe limbi şi ştiind că episcopul Bocskei foloseşte şi el, şi ca bănăţean de nădejde, dar şi ca om cultivat, câteva limbi, îl întreb cum de a ajuns în postura de a putea ţine liturghia şi în slovacă. Îmi spune că ia asta ca o datorie firească faţă de credincioşi: “Cât eram în Banat şi mergeam la parohii, încercam să fac slujba în limba lor, a fiecăruia – rugăciunea omul o spune mai cu drag în limba lui”. Şi, pentru a nu se crede că îşi alocă merite pe care nu le are, PSS Bocskei adaugă şi că de citit ştie să citească dar că predica în slovacă o va ţine, totuşi, alt preot. Vorbesc şi cu preotul Vakon Zsolt, din Oradea, mâna dreaptă a episcopului, care îmi spune ce preoţi şi din ce parohii vor participa la pelerinajul slovacilor de la Radna. De asemenea, şi doamna Şipoş Eniko, de la biroul de presă al episcopului Martin Roos, mă ajută pentru a lua legătura cu câţiva preoţi din Banat.
“Dumnezeu ne vorbeşte în limba maternă”
Preotul din Vinga nu va ajunge anul acesta la Radna şi îmi spune cu regret despre îndatoririle pe care le are în parohie. Dar colegul lui, preotul Demeter Salman, din Nădlac , nu va lipsi de la pelerinaj. Mai are câteva zile până atunci, e în focul pregătirilor, şi mai are şi îndatoririle normale de bifat, care îndatoriri nu par uşoare, din ce îmi povesteşte, pentru că nu slujeşte într-un singur loc. În momentul în care răspunde la telefon aud clopotele care anunţă timpul mesei şi îl întreb dacă nu deranjez, dacă nu era cumva în drum spre masă. Râde foarte deschis şi mărturiseşte că de multe ori nu apucă să ia masa la ora la care credea că o va face, la începutul zilei.
Este preot de 24 de ani şi este, de fapt, bulgar, dar a fost repartizat printre slovaci şi a trebuit să se acomodeze. Ţine slujbele şi în română, şi în maghiară, şi în slovacă, în funcţie de enoriaşi. “La 10 e la noi slujba în maghiară, la 11.30 e în slovacă, şi, la ambele, de am şi credincioşi români, spunem o rugăciune şi câteva gânduri şi în română” – spune părintele Salman. În Semlac ţine tot în trei limbi slujbele, şi în Peregu Mare are liturghia în germană, slovacă şi română şi câteva rugăciuni în maghiară. “Eu, ca bulgar, am trăit când bulgara nu era în emisiuni la radio sau televiziune, era doar la biserică – Dumnezeu ne vorbeşte în limba maternă, de e vorba să ne vorbească”.
Părintele spune că şi pentru anul acesta s-au pregătit slovacii din jurul lui, şi că vor merge la Radna cu un autobuz şi un microbuz, că s-au anunţat 60 de personae şi că la 7.15 dimineaţa va fi adunarea la biserică, în Nădlac şi, la 7.30 plecarea. “Vom cânta pe drum cântece în cinstea Maicii Domnului, vom spune Rozariul. Unii se duc cu propriile autoturisme şi e frumos şi bine dar cel mai mult rol spiritual are când omul merge cu comunitatea – aşa câştigă spiritual cel mai mult. Nu este aşa comod dar e mai mult câştig. Vom ajunge după 9, vom merge la spovedanie, credincioşii noştri se vor întâlni cu cunoscuţi şi cu rude – cu cei din Bihor, că slovacii sunt veniţi din Bihor, şi se ştiu, încă se păstrează legăturile. Va fi slujba, apoi Calea Crucii, apoi puţină vorbă, mâncarea şi plecăm pe la 4 înapoi”.
Vorbim şi de pelerinajele de până acum,părintele spune că de zece ani slovacii merg la Radna cu o zi înainte de sărbătoare, în 14 august. Şi el, personal, ca bulgar, a făcut acest pelerinaj, şi a ajuns la Radna de opt ori pe jos! Spune că şi acum sunt localităţi de unde credincioşii merg pe jos pre Radna. Din Breştia încă şi acum vin pe jos 125 de kilometri. “Vorbiţi cu părintele Augustinov, să vă spună cum a fost când îi fugăreau activiştii, şi în unii ani ajungeau doar unul – doi la Radna!…” – spune preotul şi îşi mai aminteşte cum era cu opririle de pe drum. Spune că bulgarii romano-catolici din Banat erau găzduiţi fără probleme de către ortodocşii de pe drum, şi că Aliuşul este unul dintre locurile acestea de oprire. Era vorba despre pelerinajul făcut la Radna în septembrie, tot de Sfânta Maria, iar sătenii de pe parcursul pelerinajului stăteau în drum şi îi aşteptau pe pelerini,să-I îmbie în case, la odihnă. Nu le trebuiau cuvinte mari sau decoraţii pentru ecumenism, erau, pur şi simplu, oameni şi îşi sprijineau semenii.
Prin Deta, pâş – pâş
Chiar cu o zi înainte de 14 august vorbesc şi cu părintele Gheorghe Augustinov, din Timişoara. Este bulgar şi slujeşte de 47 de ani – îi adresez urarea de a prinde şi jumătatea de secol, pentru începutul discuţiei. Acum este preot în Mehala dar a slujit în Breştea şi spune că în pelerinajul la Radna s-a mers de când se ştie el ca om, de acolo. „În 1738 au venit bulgarii în Dudeştii Vechi şi în Vinga. Ei au de multă vreme tradiţia aceasta a pelerinajului la Radna. În copilăria mea se mergea cu căruţe, procesiunea era în faţă, merindele şi veşmintele erau în spate. Eu din 1964 am fost numit la Breştea, localitate înfiinţată în 1842 – acesta este unicul sat ce nu a întrerupt pelerinajul, din Timiş.”
Vorbind despre drumul de la Breştea la Radna, părintele Augustinov spune că sunt vreo 130 de kilometri de făcut şi că drumul se parcurge în trei etape. Cel mai interesant este cum se desfăşura acest pelerinaj pe vremea comuniştilor. Preotul spune că i s-a atras atenţia să nu mai meargă cu credincioşii în pelerinaj. „Eu am zis că aceştia nu merg aşa, la plimbare, ci pentru un scop, pentru probleme, pentru sănătate, şi am zis că eu nu am vreun drept să mă opun să nu meargă. Ne sculam la 1 -2 noaptea, le dădeam binecuvântarea, erau petrecuţi până în capul satului. Au învăţat să treacă prin Deta cu tăcere, noaptea, şi spre dimineaţă nu se mai lega nimeni de ei, trecuseră de punctele mai sensibile”.
Mai povesteşte părintele şi despre importanţa acestui pelerinaj la Radna al bulgarilor: „Ei munceau, altceva nu ştiau să facă, nu îşi permiteau să se plimbe, sau concedii – acest termen nu era cunoscut. Din punct de vedere sufletesc prindeau putere, cu pelerinajul acesta, se rugau ba pentru sănătate, ba pentru recoltă. Se pregăteau cu post, unii şi pe drum erau foarte ponderaţi. Unii nu mergeau pe jos ci cu trenul, se cânta şi se rugau şi acolo. Era unica ieşire a lor in comun. Cunosc două –trei cazuri de familii care nu au avut copii, li s-a recomandat să meargă pe jos, şi apoi au venit şi copiii, şi apoi mergeau iar în pelerinaj şi mulţumeau. Lumea ne aştepta pe drum cu mare bucurie, de multe ori erau mai amabili decât speram că pot fi. Copiii dormeau în şură, mai dădeam ceva, uneori, dar în rest îţi dădeau ei o prăjitură, ceva, se pregăteau”. Timpurile de acum nu s-au schimbat mult, pentru cei ce merg pe jos: „Şi acum vreo 80 -1oo de pelerini pleacă de la Breştea. Unii mai în vârstă ce ştiu tradiţia şi drumul sunt călăuze, e important să ştii să-ţi dozezi efortul, nu poţi să faci în prima zi nu ştiu cât şi apoi a doua zi să ai beşici pe talpă. Există cântece specifice pentru Radna, mai e şi Rozariul, pe drum e şi o căruţă sau maşini, în caz că oamenii nu mai pot. Şi înainte plăteam un cetăţean ce avea un cal particular şi se urcau în căruţă cei ce voiau să se odihnească. Dar şi acum, de te vede că eşti cu prapuri şi faci semn că nu ţi-e bine, te ia câte o maşină, se poartă civilizat şoferii de pe drum. Dincolo de Timişoara toată lumea ştie că mergi la Radna, că n-ai unde să te duci altundeva”.
Culturnicul, la control în confesional
În lumea satului, drumul anual la Radna era un eveniment care nu putea fi ignorat, şi preotul îşi aduce aminte cu plăcere de asta: „Cum se discută azi că unde mergem la mare sau în altă ţară, atunci se vorbea despre Radna, cu bucurie, şi trebuia să te porţi bine ca şi copil, să ştii că te vor lua ai tăi acolo. Uneori unul din familie stătea acasă şi făcea treaba, iar alţii mergeau să se roage, şi o făceau şi pentru cel rămas. Nu se făcea deosebire între culte, şi ortodocşii ţin mult la Sfânta Fecioară, ei ştiau că eşti catolic că te duci la Radna dar sunt şi mulţi ortodocşi ce merg şi mergeau la Radna şi se spovedeau, şi participau la liturghii şi la devoţiuni. E sărbătoarea creştinătăţii din Banat. Veneau şi greco-catolicii, eu sunt familiarizat cu ei,că veneau şi din Maramureş, şi din Baia Mare, îi ştiam nu doar după cruce, cum mă întrebaţi,ci şi pentru că discutam cu oamenii, cu preoţii, la Calea Crucii ne înşiram şi ne mai întrebam unii pe alţii şi aveau curaj să ne spună că sunt greco-catolici, chiar când era ilegal. Dar erau mai retraşi, în biserică nu prea se înfăţişau”.
Tot în ceea ce priveşte „mişcarea de forţe” din trecut, părintele Augustinov spune că, în copilăria lui, drumul înapoi de la pelerinaj de făcea cu căruţele şi că se strângeau şi câte 150 de căruţe numai pentru dudeşteni. „Era ceva înălţător, din asta trăia credinciosul un an de zile. Mergeau oamenii din Breştea până acolo apoi, la intrarea în biserică, se puneau în genunchi şi aşa înconjurau altarul. După slujbă mergeam pe Calea Crucii – dacă nu mergi şi acolo, parcă n-ai făcut bine pelerinajul. Eu am fost primul care s-a încumetat să ţină predica după Calea Crucii, sus. Am urcat în amvon şi le-am vorbit oamenilor, în anii ’80. Apoi, când ajungeam acasă, cei ce au rămas în sate ne aşteptau, ne sărutam, plângeau, se întâmpla la marginea satului, se considera că primeau şi cei de acasă puţin dar şi har, aşa. Vârstnicii cu boata-n mâna ieşeau să sărute crucea cu care s-a dus lumea în pelerinaj. Apoi terminam ziua mergând la biserică, făceam o litanie, o vecernie, primeau binecuvântarea şi mergeau acasă. Unul din aspectele mai neplăcute era că la noi trebuia să fii delegat ca să faci o slujbă la Radna sau să spovedeşti, venea inspectorul să deschidă uşa la confesional să vadă cine spovedeşte şi de are delegaţie, era împuternicitul cultelor…”
Oameni, maşini
Au trecut ani, zeci de ani,amintirile părintelui Augustinov s-au păstrat în ceea ce priveşte drumul, uneori pe jos, al pelerinilor, dar azi nu mai intră nimeni în confesional să vadă cine e acolo, şi de ce. Şi, pe lângă asta, tot felul de lucruşoare care au trăit şi trăiesc mereu pe lângă astfel de pelerinaje s-au schimbat şi ele, după timpuri.
După ce am trecut în revistă arsenalul de jucărie de lângă gară, fac cotul la dreapta şi ajung la podeţul care ne desparte de zona bazilicii, traversat şi de drumul european. E mare şi ţară aici, autobuze, microbuze şi maşini mici cu numere de Sălaj, de Bihor, de Arad, mă bucur la fiecare de parcă aş vedea prieteni coborând din ele, şi nici nu e nevoie să coboare cineva anume, le trimit şi aşa gânduri bune noilor prieteni din bisericile judeţelor acestora, indiferent unde or fi ei acum. Mă nelinişteşte că nu văd nici o maşină din Timişoara. Ce e drept, mai e vreo oră până la începerea slujbei şi, atunci când vii mai de aproape, poate nu te grăbeşti aşa.
Intru în curtea laterală a complexului de clădiri ce cuprinde şi bazilica şi, în sfârşit: o maşină de Timişoara! E cea a episcopului Bocskei, schimbaserăm câteva cuvinte încă de la pod şi bănuiam că a ajuns. Cu toate astea, numărul de Timiş mi-a picat bine: „Uite că şi de la noi e cineva!” Intru în clădire, mă uit oarecum pierdută după o direcţie, aş vrea să-i salut pe cei ştiuţi. Îl văd pe părintele Vakon Zsolt, acum câteva zile nu ştia de va ajunge şi el la Radna pentru că şi în Oradea se întâmplă lucruri: în seara aceasta, PSS Bocskei Laszlo şi PSS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic al oraşului, vor participa la pelerinajul franciscanilor, iar a doua zi va fi şi hramul catedralei romano-catolice.
Totuşi, părintele Vakon zâmbeşte relaxat. Îmi aduc aminte de seara liniştită de mai în care l-am cunoscut (în palatul episcopal romano-catolic din Oradea, prezentat de episcopul locului), intrat în mijlocul unei discuţii mai bănăţeneşti, poate, decât în mai liniştitul oraş de pe Criş, oarecum mirat, oarecum amuzat – unii oameni au darul de a aduce linişte şi bucurie în jurul lor şi, chiar dacă nu am schimbat mai mult decât, poate, 100 de cuvinte până acum cu părintele Vakon, cred că este dintre acei oameni speciali. De altfel, şi în timpul orelor următoare, atunci când eram prea obosită de toate sculele pe care le căram după mine sau de statul în genunchi, pentru fotografii, i-am căutam privirea pentru o clipă de încurajare, ca unui aliat. De alţi cunoscuţi nu dau, episcopul se pregăteşte pentru slujbă, preotul din Nădlac, cu care vorbisem la telefon, nu e aici.
Rozarii şi acadele
Din nou zona din faţa bisericii, mai e puţin până la slujbă, încă vin convoaie din diverse colţuri ale vestului ţării, nu mi-au sărit niciodată în ochi aceste convoaie, la Radna, până acum, poate am fost eu la ore sau în zile în care nu se venea organizat, în convoi, sau poate pur şi simplu nu a fost să fie până acum. Poate trebuie să ai sufletul pregătit nu doar ca să participi la o slujbă ci şi pentru a te gândi cu interes la cei ce vin de departe, uneori cu greu, punând lângă greu bucuria şi speranţa de a fi aici de zilele Mariei, în august şi septembrie, când ea e sărbătorită.
Amintiri… Obiectele se schimbă, în timp. Mi-e dor de cele pe care le-am păstrat aşa de bine în minte, de acum 30 de ani… Există o modă şi a obiectelor de cult, pe lângă moda prezentării lor. Acum lumânări nu mai vând decât cei “acreditaţi”, locurile pentru cei ce vând sunt desenate anterior pe ciment, prin iarbă, poliţia vine şi te trage de mânecă să le respecţi, nu mai cumperi citro şi porumb fiert ci îngheţate care te fac să te gândeşti la o perucă medievală, hamburgheri, îngeraşi cu puf ca un boa de intrat la Moulin Rouge. Cumpăr câteva bastonaşe mărţişorite de zahăr ars, răsucirea de alb şi roşu îmi aduce aminte de copilărie, nici nu-ţi trebuie ceva mai sofisticat când eşti copil, sau, mă rog, copiii care încă am fost unii dintre noi – că acum văd că au trecere mitralierele… O să le fac cadou câtorva dintre prietenii mei, sper ca ceva din sufletul Radnei să intre şi-n sufletul caramelizat al acadelelor.
Văd multe standuri de care atârnă rozarii, din materiale ieftine, cu Isuşi nu foarte elaboraţi. Important e ca lumea să plece cu o amintire de aici, pe care să o ţină sau să o dea „cadou de la Radna”, sperând că cei cadorisiţi vor şti să aprecieze suflul acela de soartă bună pe care îl legi între bobiţele rozariului, atunci când îl întinzi altcuiva. Cu o umbra în ochi îmi amintesc că am făcut şi eu darul acesta de câteva ori, în viaţă, dar în momente de încercare – unei fetiţe bolnave, unui prieten scump căruia îi trăgea fratele să moară, unui călugăr drag, când a împlinit 85 de ani, şi unui aproape-prieten, căruia nu ştiusem cum să-i vorbesc limba, până în ziua aceea. Şi nici măcar nu e vorba de cum iau eu obiectul acesta, personal, ci de ce poţi pune în el, pentru ceilalţi, pentru credinţa lor – bobiţe de suflet fără de care nu rămâi mai sărac, pentru că le-ai oferit ci care, dimpotrivă, te îmbogăţesc, legându-te mai tare de alţii.
Dincolo de cortinele de rozarii sunt vânzătorii, trec pe partea lor, trag câteva cadre, de jos, acestea sunt cadrele pe care le iubesc cel mai mult, care dau mai multă importanţă celor privite, care ridică. Vânzătorii sunt amabili, aud din mai multe locuri: puteţi să faceţi şi de pe partea cealaltă. Râd: de pe partea cealaltă poate oricine. Una dintre femeile care vând îngeraşi şi rozarii e timişoreancă, după ce ne recunoaştem ca aparţinând aceluiaşi loc îi trece ultimul gând de a fi suspicioasă, îmi spune că merge ceva mai rău în anul acesta decât în cel precedent. Deh, criza… Deşi, poate, îndreptarea spre obiectele acestea ar putea să fie invers proporţională cu criza, într-o ţară în care statisticile spun că oamenii sunt mult mai religioşi decât media europeană. Mai vin câteva grupuri şi, cu unul dintre ele, intru şi eu în biserică.
Binele celor din trecut
Constat, cu surprindere,că sunt prost informată despre slovaci – nu aş fi crezut că marea navă a bazilicii Maria Radna ar putea aduna atâţia credincioşi. Şi încă mai vin, intră pe grupuri în biserică, şi cel care e în fruntea convoiului ţine, mândru, crucea împodobită, care va ajunge aproape de altar, pe timpul slujbei. Crucile sunt diferit ornate şi îmi închipui că cei care le-au adus s-au străduit ca fiecare dintre ele să fie cât mai frumoasă. Nu neapărat „să rupă gura târgului”,pentru că aici, din fericire, încă se merge pe tradiţionalism, dar să fie ceva care să poată să stea cu cinste în faţă.
Vine episcopul, vin preoţii care vor sluji împreună cu el, biserica e plină-plină şi mă gândesc cât de privilegiat eşti, uneori, să fii între lumi, ca ziarist, pentru a le putea vedea şi transmite, mai apoi, şi altora despre toate. Îmi trece repede: genunchii protestează, după o vreme, e mult de pozat, e de urcat şi coborât. Dar peste tot sunt cadre interesante de luat – slujba e în slovacă, o limbă pe care nu o înţeleg, în ciuda vocalelor prietenoase şi, oarecum, şăgalnice. Am fost de câteva ori în Nădlac, am fost în Slovacia, şi totuşi nu pot decât să remarc că nu e greu să înţelegi unele cuvinte comune. Şi atât.
Rămâne un timp al imaginilor. Al bătrânilor cu Biblii aşezaţi prin colţuri. Al fetiţelor ce se mai plictisesc şi îşi năvodesc degetele prin rozarii, al bunicilor cu copii nerăbdători, al celor ce se ostenesc la orgă, al celor de pe lateralele bisericii, ce sunt aici să îndrume şi să ajute. Nu pot sta mult într-un loc, urc la orgă, cu ajutorul uneia dintre fetele „de ordine” – îmi spune că de mică ajută la organizare, că locuieşte în apropiere de biserică şi că îi face plăcere să fie de sărbătoare, aici. N-am mai fost pe unde mă duce ea, realizez, brusc, că sunt o mie de locuri pe care încă nu le ştiu, aici. Mă impresionează culoarele lungi, acoperite cu tablouri şi cu mulţumirile celor care au trecut pe aici, în clipe grele. E ceva aici, ca o mie de prezenţe împietrite care fac, prin ele însele, nevăzute, bolţi să te lase să treci, şi fiecare parcă te apără, cu credinţa sa, de ce o fi rău dincolo de ele, mai departe, şi nu poţi decât să te simţi ocrotit şi luminat, când treci printre pereţii unde oamenii şi-au atârnat speranţa şi mulţumirile.
Lângă orgă, un băieţel se joacă având în mâini un elefănţel gri. Fata care urcase cu mine îmi explică despre turnul din dreapta, despre refacerea sa. Intru printre cei din cor, lângă bărbatul care are degetele pe clapele instrumentului. Se strâmbă puţin a „nu îmi place să fiu fotografiat”, dar mai mult în glumă. Îi zâmbesc şi eu a „dragule, fiecare cu meseria sa”, şi aprobă să-i prind chipul, într-o ipostază semi-eroică. De aici vezi şi mai bine cât de mult lume e în biserică – impresionant!
Calea Crucii şi stârpire de specii indigene
Cobor, slujba s-a sfârşit, a vorbit şi deputatul minorităţii slovace, ştiu că urmează Calea Crucii, în zece minute ar trebui să înceapă, după program. Evident, nu începe. Urc o tură, să mă văd la înălţime cu toate sculele care-mi rup spatele, văd că stau degeaba, cobor iar, mă întreb cu năduf cine m-o fi pus să-mi iau sandale cu toc dacă tot trebuia să mă lupt cu dealul cu pietre care se simt extrem de bine la coborâre…
Dau o tură prin diverse cotloane, unii spun că”aici sunt preoţii!”, alţii că tocmai au plecat, mai trag o urcare pe Calea Crucii şi sper că, totuşi, n-o să fac asta toată ziua. Prind ceva interesant. Unii dintre cei de la pelerinaj scurmă pământul. Ce-o fi cu oamenii ăştia, nu ştiu nimic bun de scos din pământ, în mijlocul lui august, într-o pădure de foioase. Oamenii mă contrazic – azi, zic ei, şi mâine sunt singurele zile când poţi găsi aici o plantă pe care ei o numesc „lacrimile Maicii Domnului”. Îmi arată şi mie nişte mici tuberculi ovali.
Nu îmi e foarte clar ce sunt, deşi am ceva cheag de cunoştinţe în domeniu, nu primesc vreunul în mână, oamenii îi ţin ca pe o comoară. Seamănă însă cu o monocotiledonată amarilidacee, adică ceva rudă cu ghiocelul, cu flori gălbui, şi mă gândesc dacă n-o fi având şi ceva alcaloizi, să le facă rău temerarilor acestora, dar ei spun că nu, sunt bune de ceai… Că unii au o variantă, cu ceaiul, iar alţii cu totul alta, cu pusul pe răni, cu pusul la icoane – pare să nu deranjeze pe nimeni… Nu rămânem să dezbatem problema, apar preoţii.
Sunt întotdeauna câteva posturi mai sus de procesiune, în dreptul meu e un băieţel ce roade sărăţele, se vede mai bine, aşa, cei care urcă sunt mulţi şi n-ai putea să te descurci prea bine printre ei cu aparatul foto. Se ajunge sus. E prima dată când am urcat drumul acesta cu o procesiune. E remarcabil câţi oameni i-au întovărăşit pe preoţi cu credinţa lor. PSS Bocskei Laszlo se adresează pentru ultima dată, azi, celor prezenţi şi urmează coborârea.
Acum îl cunosc pe părintele Mathe Lorand care a venit cu credincioşii din Butin şi din Gătaia. Se prezintă ca preotul paroh al episcopului iar acesta întăreşte că la parohia respectivă a ţinut primele cursuri de cateheză. Râdem pomenind de emoţiile oricăror zile de început, acum, preotul care întindea mâna copiilor, spre credinţă, are inelul de episcop pe mână iar grija lui trebuie să se întindă mult mai mult decât într-o parohie. Nu ne-a plăcut nouă, bănăţenilor, că fostul vicar al episcopului Martin Roos, azi episcop al Oradiei, a plecat de la noi, dar Crişana a primit un om de nădejde prin instalarea lui, acolo.
Discuţiile de după
Aş fi vrut să ajung şi la Oradea, azi,o las pe mâine, vreau acasă, episcopul mă încredinţează celor din Butin, părintele Mathe e amabil şi-mi spune că peste jumătate de oră plecăm din bazilică. Între timp mă cunosc cu Adrian Miroslav Merka, deputat care face parte din Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor şi care ne povesteşte despre aportul pe care l-a avut la refacerea unor biserici din Crişana şi Sălaj. Numai bine, îi prezint situaţia unor alte locuri de gen din Sălaj, care ar avea nevoie de ajutor, se arată interesat, urmează să continuăm discuţia pe mail.
Îl cunosc şi pe Helmut May, fost pilot militar, râde când îi spun că prima laudă care i se cuvine e că a ajuns la pensie. E sfătos şi ne punem pe povestit despre câte-n lună şi-n stele, e tot de-al meu, timişorean, se prinde că ştiu maghiară şi o dăm pe limba aceasta. La început stau ca un arc, pentru că mi-e mereu frică să nu greşesc ceva, când vorbesc maghiara, dar omul e extrem de binevoitor, nu foloseşte fraze complicate, mă simt ca între prieteni când mă duce la ceilalţi colegi ai lui, cu care continuăm dialogul despre Timişoara noastră dragă şi despre păţaniile ei, din ani.
E aproape ora plecării, urc iar până în navă, mă prezint mai multora din comunitate, ne încolonăm şi plecăm spre autobuz. E departe. Mă gândesc că ne plângem de cât de departe e busul, şi nu sunt mai mult de doi kilometri până la el, deşi ştim că alţii au venit aici pe jos… dar slujba e trecută, datele se schimbă, acum. Găsim un „izvor cu bere şi suc”, un fel de alimentară nepretenţioasă, se sparg milioane, aici, suntem vreo 80 de oameni, mulţi se plâng de căldura celui mai topitor weekend din an de până acum.
Popasul de lângă fazani
N-am niciodată treabă cu căldura dar sculele mă omoară, mă bucur când pot să arunc totul din spinare, în bus. Unul dintre bărbaţi, cel din dreapta mea, are o fetiţă în braţe, şi, după ce ghidez maşina pe străzile Lipovei, ieşim din orăşel şi mă pun să-i povestesc puştoaicei despre Pişchia, despre fazani, despre păunii de acolo, despre tot păsăretul prin care m-am învârtit pentru un material. Întotdeauna am ştiut că nu sunt diplomată dar acum chiar am gândit-o prost: fetiţa se pune să se smiorcăie că vrea la fazani, le molipseşte şi pe celelalte din jurul nostru.
Până la Gătaia e drum lung, oamenii se vor opri să mănânce, pe lângă mâncarea noastră adusă de acasă am mai primit ceva şi de la organizatori, toţi vor să ştire unde facem pauză. Se pare că poveştile mele cu fazani au dat roadă, tatăl îi spune fetei că trebuie pădure, ca să ne oprim, ea spune „bine, copaci mulţi”, o întreb câţi copaci este ea de acord că ar face o pădure, negociem la sânge în timp ce mai trece vremea, o fură jocul, convenim că trebuie măcar o sută ca să fie pădure.
Cei din jurul nostru cântă şi spun ceva pe slovacă, cred că e Rozariul, e ceva viguros şi totuşi zâmbitor în limba asta, în ce spun ei, mă bucur că m-au luat cu ei, mă simt bine, atunci când oprim, ce e drept, peste drum de fazani, sunt parte din marele grup şi râdem şi vorbim despre toate de parcă am plecat din Timişoara împreună.
Îmi mai trag sufletul la acest popas, constat că sandalele mele sunt cu baretele tot nelegate, de azi dimineaţă, nu mai contează, urmează casa, bibilelala pozelor, somn, o să le leg mâine dimineaţa la 4 şi ceva, promit, înainte de plecarea spre Oradea. E aşa de faină lumea gureşă din jurul meu, povestesc oamenii, sporovăiesc, impresii, întâmplări, dorinţe, e clar acum ce-mi spunea unul dintre preoţi: lucrurile acestea se fac împreună, nu e doar credinţa individuală aici, suma lor este una iar drumul făcut împreună, starea de bine, comuniunea sunt altceva. „Câştigul e mai mare, aşa” – ce e drept.
Urc în autobuz, lumea încă mai stă la un şniţel şi un pahar de bere, afară, mă aşez pe scaunul meu, văd crucea şi florile în partea din faţă busului, pe bord, lângă tăviţele de carton şi mâncarea încă neterminată, e totul aşa bun şi cald, şi-ţi spui că poate nu doar semne măreţe pe cer pot scrie „In hoc signo vinces” („Sub acest semn vei învinge”, al lui Constantin cel Mare) – ziua aceasta în sine, şi această imagine, poate banală pentru alţii, vorbesc despre încă o victorie a lui „împreună”.
Ramona Băluţescu
