„Este o întâmplare a ființei mele”. Este o întâmplare a ființei altor câtorva persoane, care mai sunt sau nu mai sunt. Este o întâmplare care a schimbat reguli. Și vieți. Și lucrări ale sufletului. Au trecut 10 ani de atunci. Un gest simplu, ca o respirație, a primit nimb de furtună. Sunt 10 ani de când un preot ducea un potir la buze. Și se împărtășea cu Isus al lui. Pentru că, la scurt timp după, s-a arătat că există mai mulți Isuși…
Credincioasă nu m-a făcut. M-a învățat, doar, să privesc credința altora. Și să văd lumina sau fariseismul lor. În 25 mai 2008, mitropolitul ortodox al Banatului, Nicolae Corneanu, se împărtășea într-o biserică greco-catolică din Timișoara. Și alți preoți – și ierarhi – catolici făcuseră lucrul acesta, la ortodoși. Și alți ortodocși o făcuseră la catolici. Părea că toți oamenii ăștia aveau aceeași zei. Poate și este așa, pentru mulți. Doar bisericile nu sunt aceleași. Credincioșii nu sunt aceiași. BANII nu sunt aceiași. Influențele politice, puterea, măririle.
„Ce face rău un om, trăiește încă și după ce-a murit. Ades se-ngroapă binele cu el” – ne reamintește Shakespeare. Așa a fost și legat de Corneanu. Un gest atât de firesc, pentru un creștin ortodox sau catolic, a fost folosit ca bumerang. Mitropolitul a fost judecat. Biserica Ortodoxă Română și cea Greco-Catolică au înregistrat noi crevase. Dintr-un gest de frățietate.
Acest firesc, până nu a fost numit, nu a deranjat pe nimeni. Și episcopii ortodox și greco-catolic Sofronie Drincec și Virgil Bercea, din Oradea, sfințiseră Crișul împreună, în ianuarie 2008, deci cu câteva luni înainte de momentul de la Timișoara, și nu le-a avut nimeni baiul. Apoi s-a ”sesizat” mitropolitul de Cluj, Bartolomeu Anania, și a început scandalul.
„Crima de împărtășanie”, cum apărea într-un titlu de ziar. Dar asta doar după ce tot greco-catolicii, cu o doză de inconștiență în comunicare (stare care încă nu le-a trecut, în ultimul deceniu), declarau emfatic: ”La Timișoara s-a întâmplat o minune”. O banalitate a fost scoasă din context și folosită împotriva unui om stimat și iubit. Acuzele pornite de la Anania au convenit ecumenistului de fațadă Daniel Ciobotea, patriarhul ortodox, iar Drincec și Corneanu au fost ”judecați” de Sinodul BOR.
Probabil cel mai bine arată de ce era intervenția din Cluj o fățărnicie, o povestire pe care am auzit-o după ce mitropoliții implicați nu mai erau printre noi. În februarie 2014, la o lansare de carte, Prea Sfinția Sa Virgil spunea, vorbind despre o declarație de prost gust a mitropolitului Anania, ce se referea la mitropolitul Corneanu: „Cum, la data respectivă, eram încă decan la Facultatea de Teologie de la Cluj (N.n.: Teologie Greco-Catolică) și ne întâlneam destul de des la Consiliul Academic, după ce am văzut textul respectiv eu am stat de vorbă cu dânsul (N.n: cu ÎPS Bartolomeu Anania). Pentru că cel puțin de două ori, cât eram la Blaj, încă, m-am împărtășit la dânsul. Deci eu, greco-catolic, m-am împărtășit la ÎPS.
Și știa, mă cunoștea foarte bine. La Liturghie. Și zic: – Înalt Prea Sfințite, am rămas surprins de ce ați scris în articolul acela. Vreau să vă-ntreb: eu când m-am împărtășit la dumneavoastră… Vă aduceți aminte? –Da. – Cu ce m-am împărtășit, cu borș de urzici? Zice – A, nu, dragul meu, a fost o metaforă. Am spus – Înalt Prea Sfințite, metaforele sunt bune, dar nu în acest sens, mai ales când este vorba de ce considerăm noi creștinii că este mai sfânt pentru noi, sfânta împărtășanie. Nu se folosesc metafore de acest sens.”
Dar a mai existat un moment de fariseism în această poveste, care își păstrează roadele și acum. Al patriarhului Ciobotea. „Judecata” ce îi implicase pe Drincec și pe Corneanu s-a terminat cu „iertarea” lor, în schimbul unui preț pe care nu-l ceruse nimeni (această „iertare” se votase cu un singur vot împotrivă – cel al lui Anania), și anume „Pravila Neagră”, care cerea ca, din acel moment, nici un gest liturgic al ortodocșilor să nu mai fie făcut împreună cu „ceilalți”, cu ”ereticii” (Cornenau fusese judecat în baza Canonului 46 Apostolic, ce vorbește despre primirea de ”botez ereticesc”). Nimic.
Ca să traducem: în lumea BOR, care cerșește biserici, în străinătate, catolicilor și reformaților, ei, aceiași catolici și reformați, sunt considerați ”eretici” în România, dar nimeni nu cere o explicație deschisă legată de asta. Deh, între colegii de masonerie nu se pun munte întrebări – e o explicație. În altă ordine de idei, Ciobotea a statuat o stare de lucruri aberantă, pe care nu o ceruse nimeni, din propria burtă, drept ”compensație”, cu Pravila Neagră. Dar continuă a dansa danțul ecumenic, atunci când se învârte pe la evenimentele ecumenice din Europa.
S-a stins Bartolomeu Anania, fără să-și ceară vreodată iertare colegului Nicolae Corneanu. Ce era între negura unuia și lumina celuilalt, am mai scris. Ce a rămas, însă, după ei și după acea ”judecată” de acum 10 ani? O stare de Ev Mediu, mimarea frățietății, multe probleme nerezolvate între culte, îndepărtarea evidentă și voită de o linie de bază (măcar acolo unde nu se minte) a creștinismului: ”Ca toți să fie una”.
Prea Sfinția Sa Alexandru Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj, unul dintre cei care au fost de față la momentul împărtășaniei mult-prea-celebre de acum 10 ani, ne-a răspuns la o întrebare simplă: e de bine sau de rău ce a rămas după acel moment?
„Eu spun că a fost un semn profetic pentru unirea bisericilor, și mai ales pentru cei ce cred în Sfânta Euharistie. Viitorul va fi să ne împărtășim din aceeași pâine și din același potir. Și dacă acest om, de pie memorie, a făcut fapta aceasta, el a simțit că acesta e viitorul, și n-au decât să vadă asta și alții. Unirea creștinilor se va materializa. Atât pentru catolic, cât și pentru ortodox. Or semnul acesta vizibil, făcut de Nicolae Corneanu – a demonstrat lucrul acesta.
Pentru Biserica Greco-Catolică era atâta de rău famată, măcar aceasta a demonstrat, iar, valoarea acestei biserici, că nu s-a împărtășit în Biserica Romano-Catolică, ci la greco-catolici, vrând să arate valoarea și egalitatea noastră.
De aceea zic că valoarea actului acestuia pe care l-a făcut a fost unul profetic – numai cei rău intenționați spun că lumea nu luptă pentru unitate – și acolo unde există un pic de unitate, vor s-o stârpească. Ceilalți, în loc să caute și ei unirea, spun că ”ar trebui și voi să vă rupeți” – și nu ne-am unit cu oricine, ci cu biserica una”.
De asemenea, nunțiul papal, ÎPS Miguel Maury Buenida, a vorbit, la Universitatea de Vest din Timișoara, despre relațiile între Sfântul Scaun și România. Despre posibilitatea ca una dintre bisericile Ortodoxă și Catolică să o numească pe cealaltă ”eretică”, nunțiul a precizat: ”Cine nu ia în considerare ridicarea anatemelor dintre cele două Biserici, este un ignorant”. Spre cine merge această pecete, nu e greu de înțeles. Păcat că nunțiul din 2008 (și el, present la împărtășania din mai, de care vorbim) nu a spus și el, atunci, același lucru…
Practic, dincolo de reguli și declarații, ce a rămas, în lumea ortodoxă, la 10 ani după împărtășania lui Corneanu și după „Pravila Neagră”, dată de epigonul într-ale ecumenismului, Ciobotea? Multe fapte mici sau mai mari, urâte, care mânjesc ideea cum că aceste două mari biserici din România (mari, măcar pentru trecutul lor) ar fi surori. Culeg doar două fire din acest buchet – două, număr al doliului…
În aceste deceniu paradoxal, Dr. Daniel Crecan, preot ortodox avându-l ca ierarh pe Lucian Mic, deci în Banat, este depus, după ce episcopul cere, în fapt, caterisirea sa, pentru că, la o Liturghie, are un preot catolic în altar. Care n-a slujit cu el. După o jumătate de an, episcopul Mic revine asupra deciziei sale. (Poate e de menționat că lui Crecan nu i-a scris nimeni altcineva doctoratul).
Duminica trecută, după întâlnirea de la Universitate, cu nunțiul papal, deci după discuția publică în care am pomenit și de cei 10 ani trecuți de la împărtășania mitropolitului Corneanu (iar de față au fost și mulți preoți ortodocși, cu funcții în Mitropolie), mitropolitul ortodox actual al Banatului, Ioan Selejan, în drum spre o biserică ortodoxă din județ, face un ocol și intră într-o biserică greco-catolică, în timpul Liturghiei.
Mai mult, el intră în altar, în timpul ecteniei mari. Capitalul de imagine pe care și-l servește nu rămâne în patrimoniu propriu – monedă pe care s-o joace după bunul plac, în concurența cu imaginea mitropolitului de dinaintea sa, pentru că se află de descinderea sa, existând mai mulți martori. Ierarhul Lucian Mic are telefonul închis, atunci când este sunat pentru a se vedea dacă va cere și caterisirea mitropolitului Selejan, care, acum, este superiorul lui.
Ce e de spus? 10 ani. Unii suntem mai obosiți, mai pleșuvi, mai blazați, mai triști. Alții nu mai sunt deloc. BOR a închis un drum. E o rușine. Drumul credinței, spre frățietate, nu e cel pe care-l vede omul simplu, ce nu înțelege de ce conturează mai-marii lor mai mulți Isuși. E presărat cu patimi, orgolii, dorințe spre mărire și bani. Am început cu un vers din Nichita Stănescu, termin tot așa: „Amintiri nu are decât clipa de-acum. Ce a fost într-adevăr nu se știe”. Împărtășania lui Corneanu a fost un lucru simplu. Contează ce s-a făcut din ea. Și ce se va mai face.
