Categorized | Cultură

Despre Oradea și „gustul publicului din cartiere”, ce poate fi schimbat – cu Florin Estefan, directorul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca.

Este cumva trist să scrii despre lipsuri, să faci comparații puțin măgulitoare, să te uiți la alții și să constați: „ei pot”. Dar poate așa încep pașii spre a putea și tu. Spre a nu aștepta schimbarea ci a o face. Sigur, există statistici pentru o mie de chestii, pe lumea asta. Pentru o sută de mii. Știm cam la câte milioane de locuitori ar trebui să existe un centru de transplant renal. Dar o opera? Un teatru liric? Dar ține, oare, de numărul de locuitori al unui oraș, al unei regiuni? Sau de trecutul său, care a modelat oamenii de azi? De setea de cultură, de frumos, de muzică? De rafinament, de capacitatea de a discerne valori, de a alunga impostura, de a nu face concesii degradante?

Stau comod, în Timișoara mea, unde am avut operă de când mă știu, dar privesc spre mai văduvita Oradie. Spectacolele noastre nu vor ajunge niciodată acolo. Abia unii dintre cântăreți ajung, în producții – de cele mai multe ori – de calitate scăzută. Păcat.

…pentru că există

Mă gândesc la spectacolele pe care le-am văzut luna asta, la Timișoara, și la repetiții. La „Bal mascat” și la „Trubadurul”. La trecutul nu foarte vast pe care îl am cu aceste două opere. La spectacolul cu „Bal mascat” pe care l-am văzut la Viena, la Staatsoper, prin 1995, în loja lui Ioan Hollender, pe atunci director acolo, când cunoscutul timișorean mi-a vorbit jumătate din actul I… Apoi la primul „Trubadur”, de demult, de aici, de la Timișoara.

Apoi la al doilea, pe care l-am plâns, pentru că tenorul, prieten drag, nu și-a permis să-l plângă, ținând spectacolul, deși în seara aceea îi murise mama. La cum îl ascultam cântând frazele acelea despre mamă, despre fiecare mamă, cu sufletul frânt. Apoi altul, la care nu am fost, și nici alt prieten drag nu a fost, pentru că, uneori, „Trubadurul” nu este pentru suflete îndoliate, public. Apoi, acesta de duminică, unde nu cunoșteam tenorul ci baritonul. Și multele sale drumuri – în mile, sau interioare – pentru ca o droaie de spectacole să aibă loc, cât mai bine.

Nu mi-am făcut o trecere în revistă a amintirilor legate de aceste spectacole, ca să mă împăunez – nici nu am multe amintiri legate de spectacolele acestea – cum am față de altele. Ci doar ca pe-un exercițiu de memorie, o răscolire prin sacul cu amintiri. Pentru că îl am. Pentru că e mare lucru să ai un sac cu amintiri, din care să scoți și să desprăfui, uneori, lucruri diverse, lucruri frumoase.

Am avut bucuria să mă nasc și să trăiesc cea mai mare parte din viață într-un oraș ce mi-a dat, printre altele, o zestre culturală care să mă facă să am idee dacă am de ce să aplaud ceva sau nu atunci când intru la Scala, La Fenice sau la MET. Ce mare lucru sunt începuturile! Și cât de recunoscătoare sunt tuturor celor de la aceste începuturi, pentru că le am…

De dinainte de spectacol

Lumea operei nu începe cu noaptea premierei unui spectacol. Mi-a plăcut mereu să ridic un colțișor al cortinei pentru a vedea ce se întâmplă înainte, ce se întâmplă după. Din varii motive, mi-au fost mai dragi, în ultimii ani, atelierele Operei Naționale din Timișoara, decât scena, și am și strâns recunoștința de a mi se arăta cum funcționează rotițele aproape neștiute ale acestui mecanism în volumul „Dincolo de scenă”, publicat anul trecut. Dar faptul că doream, acum, să surprind o anumită persoană-personaj în mai multe variante ale apropierii sale de scenă m-a făcut să ajung iar la ceva ce nu credeam că o să mai prind la opera noastră, în această conjunctură stelară: o repetiție generală.

Nici nu știu dacă pot găsi cuvinte eficiente pentru a explica ce drag mi-e să asist la repetiții. Datorită baritonului Florin Estefan mi-am adus aminte de acest lucru – și-i mulțumesc. E așa aparte să vezi cum crește ceva, cum se îmbină bucățile care trebuie să cuprindă un tot, cum personajele de mâine, azi mai păstrând totuși ceva din viața lor, se pregătesc pentru ce va să vină – când nimic nu va avea voie să trădeze efortul sau nereușitele de dinainte.

Ador să privesc lucrul care se face. Mai mult decât facerea, decât rezultatul, cred. Să aud șușotelile de pe scenă, și explicațiile celui care supraveghează mișcarea, și enervarea dirijorului când nu iese ceva, și felul în care cei care nu țin de „casă”, soliștii invitați, intră în această nouă piele, croită după regulile de aici. Creșterile sunt mai frumoase decât ajungerile, încercările sunt mai interesante decât reușita.

Spectacolul e, uneori, aseptic. Dar, venind la el după ce ai respirat în ritmul celor ce ți-au îngăduit să le fii aproape la repetiții, reușita lor devine și reușita ta iar o arie ciuntită de cineva devine și coborârea ochilor tăi, atunci când ceilalți aplaudă, binevoitori sau neștiutori, ca strângerea de inimă a unei mame căreia-i cade copilul de pe bicicletă, știind, totuși, că fără astfel de căderi nu va exista niciodată zborul cu mâinile desprinse de pe ghidon.

Spectacolele mi se par, uneori, lungi – repetițiile nu mi s-au părut niciodată, și aș putea sta oricât, bucuroasă că-s îngăduită la bucătăria internă, iubindu-i cu atâta mai mult pe cei care, la timpul cuvenit, ne dau spectacolul. Cu toate acestea, pentru mine spectacolul începe cu mult mai repede – și ce bine e că e așa! E ca și cum oamenii aceia minunați – minunați când își iau menirea în serios și au substanță de oferit, pe care nu o precupețesc – îți prelungesc cu ceva viața, adăugând-o pe cea la care migălesc, ca să te încânte, mai târziu.

Se spune că pictorilor de biserici nu le scade Dumnezeu, din viață, timpul petrecut pe schele, lucrând. Dacă aș fi eu la orânduirea lucruilor, nici artiștilor nu le-aș scădea din viață timpul de repetiții – e locul unde ei muncesc enorm pentru ca, în seara spectacolului, totul să pară ușor și frumos, ca o joacă.

Stau la repetițiile pentru „Bal mascat”. În clădirea operei noastre dragi, cu teatrele și opera ei, cu coridoarele ei încolăcite, cu amintirile ei, cu atâtea chipuri de oameni și afișe de spectacole de care îmi amintesc, agățându-mi și eu viața, în diverse forme, de toate acestea… Și iar, gândul acela, de drag și de recunoștință că viața mi-a dat prilejul să am aceste amintiri.

Aproape nimic despre cântat, cu Florin Estefan. Sau totul.

Fotografiez uneori scenele în care apare Florin Estefan. Este un tânăr bariton din Cluj-Napoca – în fapt, din Oradea, stabilit în Cluj, și care a ajuns să și conducă Opera Națională Română de aici. Cred că ar trebui să-l irite deja povestea aceea cu „cel mai tânăr director de operă din România”, spusă așa, de parcă ai plimba un animal împăiat pe la procesiuni.

E puțin jignitor să se tot pună accentul pe tinerețea sa. N-am să-mi cer scuze pentru vârsta mea – le spuneam celor ce-mi aveau baiul, când am început să lucrez ca ziarist. Tocmai de aceea mi se pare irelevantă vârsta celui pe care urma să-l am ca interlocutor, hotărând, chiar, să publicăm zona oficială a discuțiilor noastre cu ceva mai distantul „dumneavoastră”: pentru că nu amiciția m-a făcut să-i cer să-mi povestească despre cele care se cereau a fi povestite, ci felul în care le vede el, întins pe o bună perioadă de timp, de când le despicăm, a dus la amiciție.

E ciudat, dar abia când am ajuns la sfârșitul orelor alocate interviului în sine, undeva înainte de spectacolul cu „Trubadurul”, am realizat ceva bizar pentru o discuție cu un bariton de succes: că nu am vorbit aproape deloc despre arta sa. Nu pentru că nu ar fi fost nimic de întrebat, desigur. Ci pentru că altele erau cele ce se cereau mai degrabă a fi prezentate, acum, dat fiind că solistul este și conducător al unei importante instituții de cultură – un baromentru și un macaz în zona muzicii de gen din Transilvania.

Am luat în discuție situația Oradiei, privită ca un fel de haltă între Timișoara și Cluj. Nu pentru că așa am vrea noi s-o privim, din fuga trenului expres. Ci pentru că așa este, și pentru că s-ar dori ca trenul să oprească iar și aici, și să existe călători care să urce și să coboare, conștient, asumat. Soluții există. Și mi-ar plăcea ca, pe viitor, alți tineri – sau foarte tineri, acum – să poată să se bucure, simplu, de amintiri ca cele ale mele, de care vă vorbeam aici.

Despre toate acestea – dar mai puțin despre scenă, scena lui ca bariton – o discuție cu Florin Estefan, nu „cel tânăr”, ca la domnitori, ci, mai degrabă, „cel eficient”, din motive care vor fi prezentate mai jos. Și, dincolo de toate astea, „cel onest” – pentru că rar mi-a fost dat să constat că cel din fața mea poate lua cu aceeași măsură de fairness toate cele care îi sunt puse în față, spre cernere – fie că e vorba despre un interviu pasager, fie că e vorba de viață, cu toate ale ei.

*

O facultate inutilă, la Oradea?

– Dincolo de cele 60.000 de posibile introduceri, eu zic să începem abrupt: cum vă simțiți când o sală aplaudă în picioare un spectacol mai puțin bun?

– Asta se-ntâmplă de multe ori în România. E, parcă, o cutumă… Denotă că publicul nu este un bun cunoscător. Cu atât mai mult cu cât distribuțiile sunt aduse din afară, și noi ne așteptăm să vină niște buni profesioniști. Și vin și niște rebuturi. Și, când vezi că se ridică publicul la așa ceva, este clar că nu vorbim despre cunoscători… La nivelul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca ne-am propus să oferim spectacole care să fie etalon, astfel încât oamenii să sesizeze diferența.

– Mda, Cluj. Dar sunteți orădean. Cu toate că nu e departe Clujul, cu toate că aveți legături personale strânse cu Oradea, nu am auzit prea des să cântați acolo, la Oradea.

– Oradea e un oraș MORT – cu litere mari – din punct de vedere al spectacolului de operă. Eu nu mă regăsesc în ce se întâmplă în Oradea, respectiv în viziunea colegilor mei care conduc instituțiile de cultură – nici nu știu dacă există o viziune culturală. Ca orădean ce face carieră în domeniul liric, plecat, nu pot să simt decât frustrări…

– Ați făcut și școala la Oradea. Unde este generația dumneavoastră?

– Când vorbesc de școală, mă refer la Liceul de Artă. Singurele mele amintiri plăcute sunt de acolo, de la clasa doamnei Angela Popescu – de acolo am pornit. Chiar dacă pe diploma mea scrie Facultatea de Muzică Oradea, nu am învățat nimic acolo… Tot ce am învățat eu a fost pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, la clasa domnului Alexandru Fărcaș și alături de profesorul, prietenul și mai apoi colegul Gheorghe Mogoșan, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

– Și cei ce învață acum… au ce învăța? Întreb și din perspectiva omului care n-a înțeles niciodată de ce trebuie să existe inflația asta de universități – și facultăți și facultățele.

– Singura șansă pe care o pot avea cei tineri, ce studiază acolo, la canto, după părerea mea – așa cum am avut-o și eu, și colegii mei, precum Gergely Nemeti, Brigitta Kele sau Kutasi Judith, este să fugă la Cluj sau în altă parte, să-și caute profesori care știu cu ce se mănâncă această meserie. Nu poți să predai tricotaj cât timp nu știi să ții andrelele în mână!

– Ați ajuns la a avea un nume cunoscut și apreciat, ca bariton. Profesorii de la care „nu ați învățat nimic” se împăunează cu meritele dumneavoastră?

– Singura profesoară pe care am întâlnit-o și pe scenă și care am văzut că are rezultate deosebite este Lavinia Cherecheș. Nu vreau să îl includ în acest general, prezentat mai sus, pe maestrul Theodore Coresi, pentru a cărui carieră am respect.

– Dacă aceasta este situația, atunci de ce există facultatea asta?

– Am fost câțiva care avem rezultate – iar cei rămași la cârma acestei facultăți își atribuie, pe nemeritate, aceste rezultate. Am avut o surpriză extrem de neplăcută să îmi văd numele în CV-ul unei profesoare cu care am cântat doar pe scenă. Profesorul Fărcaș a rugat-o să figurez scriptic la clasa ei, iar ea a trecut numele meu în CV-ul pe care l-a avansat pentru a trece, de curând, la funcția de conferențiar, și scria că la recomandarea ei am fost primit de Mariana Nicolesco, la Festivalul Internațional de Canto „Hariclea Darclee”.

Oradea, privită din expres

– Publicul orădean e avid de operă dar vine cu mare fast să aplaude orice ciurucuri.

– Publicul orădean nu are termeni de comparație. Îi dai unui om să mănânce numai mămăligă și omul ăla nu știe decât atât, și se bucură de variațiuni de mămăligă – cu brânză, cu lapte. E mai interesantă, dar tot mămăligă este. Nivelul este sub-provincial. Paradoxul este că vorbim despre un oraș ce se vrea occidental și e foarte aproape de lumea vestică. Influențele culturii ar trebui să fie vizibile dar Oradea e ca un oraș muncitoresc. Cred că vina o au cei care fac programele culturale – pofta ar trebui să vină mâncând.

La „Toamna orădeană”, ce se vrea să fie vârful evenimentelor, cel cu cea mai mare receptare a fost un spectacol de folclor.  E inadmisibil, ca și conducere a orașului, e inadmisibil să hrănești publicul cu asta! Eu sunt un om ce gustă folclorul, am o relație bună cu Ioan Bocșa și cu Ansamblul Icoane. Dar fac o comparație cu Clujul. La noi se iese, cu Opera și cu Filarmonica, în piață. Anul trecut, în luna mai, publicul a stat șase ore în Piața Unirii din Cluj-Napoca, să asculte de la Tomescu până la Viorica Cortez – Concertele Operelor și al Filarmonicii Transilvania la Zilele Clujului. E un oraș în care văd că cei de la Primărie realizează cât de important e să schimbi gustul publicului din cartiere…

– Homo mănășturensis?

– Da, oameni care încă mai cred că un astfel de spectacol e prea elitist sau prea scump. Media biletelor e de 15 lei, la spectacolele din instituție! Iar sălile sunt arhipline…

– Să rămânem mai mult în locul acesta al discuției – e interesant. Cum stați cu gradul de ocupare a sălii, de când ați ajuns director al Operei Naționale Române din Cluj?

– Datorită faptului că am ieșit în stradă și pot veni și – încă – profanii, și intra în contact cu genul (să amintim că avem spectacole pentru pensionari, copii, am mers cu cântăreții îmbrăcați în costume, în parc sau în școli, pentru a vorbi despre muzică), prin toate astea avem peste 90% ocuparea sălii, în stagiunea asta.

– Înțeleg că acea companie, care a oferit un anumit gen și nivel de spectacole în Oradea, Opera Vox, a fost prezentată în presă cu pozele dumneavoastră, de la Opera Română din Cluj, la ceea ce s-ar numi producțiile lor – în timp ce dumneavoastră îmi vorbiți despre ieșit în stradă cu evenimente de calitate… Cum vedeți asta?

– Da, am descoperit că se făcea publicitate la un anumit spectacol al lor, cred că Trubadurul, la o publicație din Oradea, cu poze din spectacolul nostru. Am contactat publicația imediat și am cerut să se retragă imaginile.

– Bine, dar chiar și primarul Bolojan credea că are de-a face cu instituția dumneavoastră, când era vorba, în fapt, de alt gen de instituție și de producție. E chiar așa de greu de văzut unde există profesionalism și unde nu?

Am trimis o adresă oficială, Primăriei Oradea prin care le-am adus la cunoștință faptul că Opera Națională Română din Cluj-Napoca își dorește o colaborare pentru viitor și că ne-ar bucura să nu facă vreo confuzie și să asocieze evenimentele private organizate în Oradea cu acțiunile noastre.

– Rețeta pentru a deveni „maestru”, în cele ale cântului, e simplă, în Oradea: măturat vila Virginiei Zeani, în Florida, sau stors câte un mail laudativ, pe care marea glorie a operei, de acum câteva decenii, nu se zgârcește să-l trimită. Cum credeți că ajunge un cântăreț de operă merituos, ca Virginia Zeani, a se complace cu acceptarea unor astfel de posturi – în fapt, imposturi?

– Revenind la cariera dumneavoastră, cum se împacă funcția de director al unei instituții cu activitatea de artist liric? Am ajuns să nu mă mir dacă ne-am continuat dialogul la 4 dimineața, din tot felul de colțuri de lume, sau în pauzele repetițiilor, sau la ore târzii, după spectacole, sau între tot felul de drumuri și evenimente. Tot acest nistagmus geografic și intelectual nu vă dă peste cap cariera de solist? Pur și simplu nu mai știu de unde rupeți bucățele de timp pentru toate – deși o faceți, cum văd.

– Se pot întrepătrunde toate. Acum… e clar că, având toate aceste responsabilități, e altfel – cu nopți de nesomn, cu multă treabă și cu restul. Dar, dacă îmi pun ceva în cap, o să și duc până la rezolvare. Lumea știe, în teatru, că programul meu începe la 7 dimineața și se termină… când se termină toate.

– … și totul e condimentat cu „scandalurile casei”. Cum e cu „imixtiunea baptistă în BOR”? Vorbesc despre faptul că iar a agitat cineva apele cum că preoții ortodocși ar fi nemulțumiți pentru că veți ține un concert în Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca, dumneavoastră, baptist. Deși este vorba despre un concert cu muzică ortodoxă și bănuiesc că nu veți cânta din altar. Apropo, cum de nu îi dați în judecată pe cei care vă denigrează sistematic? Că știți și cine sunt, și cine e în spatele lor – e o speță ușoară.

– În primul rând vreau să spun că nu sunt „scandalurile casei”. Eu consider că lucrurile sunt foarte calme în cadrul instituției. Nu am scandaluri cu sindicatul pentru că politica mea este îndreptată spre om, iar colegii mei știu că fac tot ce ține de mine pentru ca ei să fie mulțumiți, iar ușa mea e deschisă toată ziua pentru ei. Așa-zisele scandaluri de la Operă, ce apar în presă, din punctul meu de vedere sunt lucruri răuvoitoare, din dorința unor ziariști de a veni cu treburi epatante, care să atragă atenția, sau din dorința unora de a mă denigra pentru a-mi lua locul, apelând la cârdășiile lor. Îmi pare rău că nu realizează că fac rău unei întregi instituții – că se duce vorba că la Opera Națională Română din Cluj-Napoca sunt scandaluri. Dacă se dorește atragerea unor investiții – iese iar asta, cum că acolo ar fi scandaluri…

În legătură cu acest „scandal” în BOR, despre care se vorbește într-un articol publicat recent, în primul rând trebuie spus că respectivul concert, pe care îl vom susține miercuri, 23 martie, a venit ca o inițiativă a Arhiepiscopiei  Clujului… Și a postului de Radio Renașterea, nu a fost ideea noastră. La data cu pricina, Opera Națională Română din Cluj-Napoca avea programat un concert cu Sabat Mater de Rossini, într-un alt loc din Cluj – spectacol dedicat Săptămânii Mari a romano-catolicilor.

Dar, pentru că este vorba despre acest caz, o cauză umanitară, și datorită faptului că îl apreciez în mod deosebit pe ÎPSS Andreicuț, am schimbat tot, și, pentru a ne feri de discuții legate de  repertoriu, am ales singura lucrare ortodoxă pe care o avem în repertoriu. Pentru că întreg ansamblul merge, și-și dedică timpul gratuit acestui concert. Și dr. Matei Miko și Asociația Pro Transilvania fac toată logistica spectacolului (cu costuri considerabile) pro bono. De aceea, ca și cap al instituției, m-am alăturat acestui proiect, fără să-mi treacă prin cap că nu pot apărea într-un concert într-o biserică ortodoxă, atâta timp cât nu intru în altar ci cânt din fața porților împărătești ale iconostasului, sau cum vom stabili. Și nu se încalcă vreun canon. Iar concertul este după slujbă.

Ce rost ar avea să-i dau în judecată pe cei pe care-i știu in spatele acestor mizerii? Eu cred în Dumnezeu, care îmi poartă războaiele! Dacă m-a îngăduit să ajung aici, sunt convins că va fi alături de mine și nu mă va lăsa de rușine! Ei, în cercul lor strâmt, doar atâta știu, să facă mizerii… Eu știu că am multe de făcut și îmi direcționez energia spre lucrurile cu adevărat importante!

Drumuri și creșteri

– E oarecum ciudat că facem acest interviu la Timișoara…

– Sunt onorat a fi unul dintre soliștii invitați în fiecare stagiune de Opera Națională din Timișoara. Iată că în această stagiune am avut aceste două spectacole, la care ne-am întâlnit.

– Cum a arătat începutul ăsta de an, pentru dumneavoastră?

– Cum a arătat toată viața mea, dn februarie trecut, când am fost numit director al Operei Naționale Române din Cluj. Am încercat să îmbin cariera mea solistică și munca administrativă.

– Dar asta înseamnă, iar, și cântat acasă, și drumuri.

– Drumurile se împart în două categorii. Ca și solist (Sofia, Debrecen, plec la Cairo, la Roma, Paris, și nu știu pe unde am mai fost), dar sunt și drumuri în folosul instituției. La București, de multe ori, drumurile pentru cântat se întrepătrund cu drumuri pentru instituție.

– Ca la Debrecen, nu?

– Da, Traviata la care am fost invitat să cânt la Debrecen am rezolvat să fie preluată de opera Națională Română din Cluj-Napoca.

– Clujul este candidat pentru a deveni Capitală Culturală Europeană în 2021, iar Opera Națională Română ocupă un loc important în strategia pentru acestă candidatură. Dar asta nu înseamnă doar o instituție pentru un oraș ci și pentru o regiune. Bănuiesc că instituția dumneavoastră poate deveni un focar de cultură pentru o zonă mai amplă, pentru Transilvania.

– Nu doar că poate, dar o și face, și trebuie să o facă. În proiectul meu managerial pentru conducerea Operei Naționale Române Cluj am prevăzut că această instituție trebuie să devină un pol cultural pentru Transilvania. Ne-am întrebat ce trebuie să facem ca pe harta Europei să sclipească din când în când și o steluță de la Cluj. Cred că instituția trebuie să fie prezentă în toate orașele mari din Transilvania – avem o colaborare bună cu Alba Iulia, Zalău, Baia Mare, Bistrița.

Există speranțe de mai bine pentru Oradea?

– Cum rămâne cu Oradea, totuși?

– Ar exista, totuși, o șansă dacă la nivel instituțional – primăria și noi – am putea face astfel încât să fim prezenți măcar de două ori pe an în agenda culturală a orașului.

– Discuțiile au fost demarate deja. Cum stați acum?

– „Discuțiile” e mult spus – dar am trimis o propunere de proiect Primăriei Oradea, la care aștept răspuns. Eu îl apreciez mult pe primarul Bolojan, care este un edil deosebit și cred că proiectele lui vor face ca oamenii să își dorească să le ducă mai departe de pe aceeași funcție. Aș vrea să deschidem, împreună cu domnia sa, o colaborare instituțională.

*

Să concluzionăm: superba Oradie, cea în care generații întregi au investit întru clădirea unei elite culturale, amestecând în același creuzet de topitură de metal nobil etnii diferite, arte diferite, dar mereu cu constanta calității ca normă, a coborât la nivel de oraș muncitoresc, în ce privește zona culturii muzicale, și întreține o facultate de muzică viciată și manifestări dincolo de geamandura imposturii sau rostului. O spune un cunoscător.

Sigur, se poate și așa. Dar este, oare, o situație pe care edilii, pe care oamenii de cultură din oraș să și-o asume, cu capul sus? Aș spune că nu. Florin Estefan spune chiar mai mult – că sunt șanse de schimbare în bine și că este nu doar pregătit, dar și dornic să transplanteze în orașul său natal modelul de succes al Clujului, al operei Naționale Române din Cluj, instituție pe care o conduce cu dibăcie. Poate Oradea ignora această ofertă? Aș paria pe „nu”. Mai binele nu e dușmanul binelui și e, în mod cert de preferat sălciului. Și încă ceva, pentru cei care încă speră că pot fenta: fiecare ar trebui să fie responsabil pentru monștrii pe care îi crează. Iar istoria, de regulă, decantează lucrurile, fără parcimonie.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4336 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult