România continuă să aibă o mare problemă în ceea ce priveşte dezvoltarea ei ca ţară componentă a Uniunii Europene. Problema ei se numeşte lipsa de viziune. Ştiu că pentru mulţi dintre dumneravoastră care veţi citi acest editorial, acest termen nu spune prea multe. Şi cum ar spune prea multe când nu de mult vi s-a diminuat foarte mult salariul, v-aţi trezit peste noapte că nu vă mai ajung banii de mâncare sau, şi mai rău, aţi rămas fără un loc de muncă.
Totuşi, chiar dacă în particular vieţile noastre sunt importante, mersul general al lucrurile este şi mai important. Asta pentru că măsura bunăstării fiecăruia dintre noi este dată de bunăstarea generală şi binele particular este valabil doar într-un mecanism de bine universal. Aşadar, la ce ne referim când spunem viziune? Când un constructor se apucă să construiască o casă el are în minte, sau pe foaie, o schemă după care vrea să ridice acea casă. Dacă are în minte o schemă generală şi este sprijinit de alţi specialişti casa nu poate să iasa decât bine. Asta, dacă fiecare dintre specialişti are în minte o parte a schemei generale, o parte la care ei se pricep cel mai bine. Dacă ridicăm această schemă la un alt nivel, putem vorbi despre România de mâine ca despre acea casă şi despre regiunile ei cele mai importante ca despre părţi din acea casă.
În două decenii de democraţie, aţi simţit măcar un minut că totul merge după un anumit plan, că cineva are o viziune şi încearcă să coalizeze mai multe forţe în jurul acelei viziuni, că cei care ar trebui să facă aceste lucruri, elaborează politici de dezvoltare care să aibă vre-o logică, care să se încadreze în vreun plan? Oare cum s-ar putea construi o casă dacă specialistul şef ar fi incompetent, fost şef de alimentară, frigotehnist, măcelar sau inginer de duzină şi ar ajunge peste noapte constructor. Evident, nu ar avea în minte niciun plan. Dacă nici subordonaţii lui nu ar prea avea idei şi totul ar merge haotic, azi i-ar veni cuiva ideea să monteze o fereastră, mâine ar veni cineva cu proiectul unui acoperiş, poimâine cineva s-ar gândi că ar fi nevoie de un horn, ar exista vreo şansă ca acea casă să se construiască. Şi, presupunând prin absurd că la un moment dat, după ce au tras cu ochiul şi în stânga şi în dreapta la casele frumos construite din cartier, s-ar ajunge la un consens, ar fi posibilă construirea ei când… brusc, specialistul şef ar cădea în dizgraţie şi în locul lui ar veni alt frigotehnist sau măcelar cu alţi subordonaţi, mai proşti sau mai deştepţi decât predecesorii lor?
Asta este, din păcate, principala problemă a României, cea mai mare boală, cel mai contagios cancer, lipsa de viziune. În 20 de ani, a existat viziune doar în două situaţii. Atunci când România negocia pentru aderarea la UE şi a trebuit să le arate europenilor că poate face faţă, că există un plan de dezvoltare bine stabilit şi atunci când liberalii au decis să meargă pe deficit în ideea că dezvoltarea obţinută ulterior ar putea să compenseze deficitul (idee care din nefericire a sfârşit rău pentru că nu a luat naştere în urma unui consesns între toate forţele politice de la acel moment).
Dacă mai putem spera ceva în această ecuaţie, e greu de spus. Eu personal am însă încredere că lucrurile o vor lua pe o cale bună. Dacă politicienii noştrii nu sunt în stare să elaboreze o viziune de dezvoltare a României, ei vor trebui să se alinieze unei alte viziuni de dezvoltare, şi anume viziunii Uniunii Europene. Paradoxal, nu în politicienii noştrii de duzină merită să avem încredere când sperăm să o ducem mai bine ci în politicienii europeni de la Bruxelles. Doar prin intermediul lor România de mâine ar putea arăta ca o ţară europeană, în adevăratul sens al cuvântului.
