Imediat după ce a câştigat prima dată alegerile, preşedintele Traian Băsescu a declarat entuziasmat că presa va deveni liberă, aşa cum nu fusese pe timpul lui Iliescu şi Năstase. Că atunci nu fusese liberă, nu cred că mai trebuie demonstrat, e un lucru ştiut. Îmi amintesc că pe acea vreme lucram la un cotidian care îl avea pe prima pagină pe Năstase şi ori de câte ori îndrăzneam să scriu o ştire care aducea atingere politicii pesediste a ziarului mi se spunea că nu e bine scrisă. Aşa se face că am scris şi rescris zeci de ştiri care… evident, nu au intrat niciodată în ziar. Dar cât de liberă este oare presa astăzi?
Într-o ştire publicată pe 30 aprile 2010 pe portalul de ştiri HotNews.ro se precizează că presa din România rămâne şi în 2010 „parţial liberă”, clasându-se abia pe locul 88 în cel mai nou clasament global al libertăţii presei, dat publicităţii de „Freedom House”. Romania este ultima ţară din UE la acest capitol.
Într-un alt raport publicat de ActiveWatch, intitulat „Raport FreeEx – Libertatea presei în România”, o analiză a libertăţii de care s-a bucurat mass-media în 2009, se precizează, printre altele, că președintele însuşi a dus o campanie de discreditare a jurnaliștilor din marile grupuri de presă. La fel, patroni ai unor grupuri de presă s-au dovedit a fi angajați în susținerea unuia sau a altuia dintre candidații la președinție, și-au impus opțiunile în politica editorială și au așezat în prima linie de vizibilitate și decizie persoane obediente. Mulți dintre jurnaliști nu au rezistat presiunii, au oferit publicului relatări părtinitoare și au comis grave derapaje etice. (Exemplu ar putea fi aici mult îndrăgitul Observator de la Antena 1, acolo unde vezi de cel puţin trei ori pe săptămână ştiri legate de „marile merite politice” ale patronului Dan Voiculescu sau ale fundaţiei căruia i-a „donat” preacuratul său nume).
A revenit în forță controlul politicienilor asupra instituțiilor mass-media prin contracte de publicitate. Au fost dezvăluite cazuri concrete de cumpărare a ştirilor favorabile din bani publici (cazul Monicăi Iacob Ridzi şi al postului ProTV). Fenomenul este mai evident în presa locală, unde multe dintre publicațiile care nu s-au închis din cauza crizei sunt dependente de banii din astfel de contracte (aici ajunge doar să vă aruncaţi ochii prin ziarele locale, şi să număraţi de câte ori apar ştiri cu un anumit partid sau altul pentru a vedea care e direcţia publicaţiei).
Mai mult, conform aceluiaşi raport, autoritățile centrale au promovat mai multe inițiative legislative cu impact negativ asupra libertății de exprimare: noile coduri civil și penal, amendamente la legea criminalității informatice, legea stocării datelor de trafic, legea achizițiilor publice ș.a. Impozitarea dreptului de autor intră oare la această categorie? Pedepsele penale pentru defăimare se aplică încă jurnaliștilor. Statul român a pierdut mai multe procese la CEDO în cazuri care au implicat libertatea de exprimare a jurnaliștilor.
Eu, personal în 2007 şi 2008 am avut două procese din cauza unor foşti comunişti care credeau că fosta securitate mai poate închide gura oamenilor care au curajul să spună lucrurilor pe nume. Le-am câştigat pe amândouă, dar nu a fost deloc simplu să realizezi că pentru că îţi faci datoria, spui adevărul şi lucrezi după normele deontologice ale presei poţi fi, scuipat, insultat şi ameninţat cu puşcăria. Analiza celor de la ActiveWatch mi se pare mai mult decât reprezentativă.
În ceea ce priveşte cenzura şi presiunile care se fac asupra presei de astăzi, cred că cea mai potrivită concluzie este că PDL-ul de astăzi este exact ca PSD-ul de ieri. Noi ca jurnalişti, putem spera doar ca, pe lângă ştiri despre „sfântul partid, preacuratul patron sau renumitele firme”, oricare ar fi el sau ele, să vă putem şi informa. Dacă nu vom reuşi acest lucru vă puteţi exercita dreptul de a alege o altă publicaţie pe care să o citiţi. Asta până când… nu veţi mai avea ce.
