Timpul face ca, după o perioadă de tatonare, să putem vorbi de rezultate ale proiectului „Ambasadori la UVT”. O poveste pornită din dorința rectorului UVT, prof. Marilen Pirtea, de a deschide cât mai mult Universitatea de Vest Timișoara, de a o internaționaliza, de a încheia parteneriate strategice cu instituții importante României, și preluată de conducătorul Școlii Doctorale de Filosofie, Sociologie si Științe Politice, prof. Silviu Rogobete, organizator și moderator al acestor întâlniri.
Am fost printre studenți, la câteva dintre întâlnirile acestea, cu ambasadori veniți în România, (și adaug, la acest proiect aparte, și întâlnirile cu alți diplomați, sau servind România în alte țări, sau lucrând în România, precum și întâlniri cu șefi de țări). Extraordinare prilejuri, pentru studenții Universității de Vest, de a lua o gură din aerul tare al celor care gândesc și organizează strategii la nivel european și planetar.
Nu, nu-i vom face pe toți acești studenți diplomați, nu vor da toți examene din „Diplomația” de Kissinger, nu vor admira toți, în cadrul lucrărilor practice, tabloul lui Holbein cel Tânăr, „Ambasadorii”, (deși, poate, ar găsi destule lucruri să le deschidă mintea, legat de complexitatea vieții unui asemenea personaj – după mine, un ambasador bun este mereu un personaj, care trebuie oferit celorlalți, mereu, după rigorile imperativului kantian).
Dar, de ar fi după mine, ore de gândire critică aș băga tuturor. Pentru că e necesar, ca intelectual (ceea ce se presupune că devii, după ce ieși din universitate cu o diplomă), să cunoști lumea în care trăiești. Să vezi cine o schimbă, cum, cum se armonizează tendințele, direcțiile, vitezele. Și exact asta cred că trasează o definiție a ce se întâmplă în aceste întâlniri: un curs de gândire critică. O lecție, la cel mai înalt nivel, despre lumea de lângă noi, de aici și până la cerul înstelat de deasupra noastră. Pentru a privi, încă un strop altfel, legea morală din noi.
Să ai curajul să formulezi întrebări (ergo, să le gândești, mai întâi), să fii curios legat de răspunsuri, să te exprimi cu lejeritate într-o limbă străină. Tot atâtea lucruri venite cu aceste întâlniri. Întrebări și răspunsuri dincolo de catedră, fără a fi prețăluite cu note. Poate puțin și pentru un ego ce trebuie să adauge carne pe oase – dar nu e nimic rău în asta – dimpotrivă. Întrebări pentru cei care nu doar vorbesc, în zone academice, despre schimbarea lumii, ca profesorii de la care am învățat sau învățăm, ci care o și schimbă.
Îmi aduc aminte de anii când am început Jurnalistica, la UVT. Când spun „am început”, nu mă refer doar la a porni studiile, ca student – cu noi, cu prima generație de (teoretic) viitori jurnaliști, începea Jurnalistica mare, secția, facultatea, disciplina și ce-o mai fi fost, în timp. Acum peste un sfert de secol. Îmi amintesc primele noastre „încercări ale dinților”, în subiecte și cu oameni (să spunem) accesibili. Local. Atunci când venea cineva în vizită, însă, se umplea Aula Magna și ni se părea că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Erau rare vizitele astea. Îmi amintesc că profesorul nostru, Marcel Tolcea, ni l-a adus pe Mircea Dinescu – și am fost absolut încântați. Și pe Jacques Orrefice, mason. Nu, n-a făcut prozelitism. A vorbit despre ceva ce există, și despre care unii colegi nu aveau habar. Și cam atât.
Mă uit cu drag la studenții de azi, ce se codesc legat de cine să fie primul la o întrebare adresată unui ambasador. Apoi, după acea primă întrebare, se sparge gheața, și totul curge, șuvoi de minți care se pun împreună pentru a pleca având mai mult. Atât diplomații, precum și tinerii. Și mă bucur. Acum, după ani și ani de când eram de vârsta lor, vin la noi, chiar ”provinciali”, cum ne-ar eticheta cei din Capitală, ambasadorii. Acum, la noi, în casa noastră, au loc întâlniri care lasă tinerii cu atâta de mult. Am un zâmbet tâmp, de mamă ce-și vede odrasla mergând pe bicicletă pentru prima dată cu mâinile ridicate de pe ghidon. Acum, în anii aceștia, de aici pornește lumea mare: din poarta UVT. Și e fantastic că e așa.
Am încercat să privesc prin ochii studenților, comparativ, lucrurile aflate la aceste întâlniri, prin cuvinte sau de dincolo de cuvinte, de la diplomații care ne-au vizitat – cei câțiva pe care i-am prins și eu. Pe unii i-am cunoscut și în privat, înainte de vizite, sau viața ne-a intersectat, după. Am decis să uit, și să iau momentul. Desigur, cu informarea de rigoare făcută înainte.
Comparativ, un student cred că va fi fost uimit de paralela dintre arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, actualul nunțiu papal, (care e, desigur, și decan al corpului diplomatic), și, să spunem, Excelența Sa Tamar Samash, ambasadoarea Israelului – unul, extrem de hotărât în a cumpăni absolut orice cuvânt care se rostește, și cerând explicit ca lucrurile discutate să rămână departe de folosința presei – al doilea invitat fiind extrem de deschis spre a discuta, fără restricții de vreun fel, chiar despre momente importante și dureroase ale istoriei familiei sale.
(Adaug și că trebuie să existe un prim moment în care un tânăr, un student, învață despre adresarea cu ”Excelența Sa”, comparativ cu „domnul” sau „doamna”, și, eventual, că tot l-am pomenit pe nunțiul papal, despre cutumele și regulile gradelor eclesiastice în Biserica Catolică, felul în care i te adresezi unui arhiepiscop care este și reprezentant al Vaticanului, și, ideal, chiar și culorile zucchetto-ului (acoperitoarea de cap), în funcție de rang. Sigur, pare un menuet cu reguli învechite. Dar ce ar fi viața noastră fără atâtea dintre aceste superbe rigori-menuet?)
Doar un pas, un pas mic, dincolo de acest proiect care îmi place așa de mult, „Ambasadori la UVT”, dar mult în completarea lui, trebuie să adaug și câteva cuvinte despre întâlnirea cu Excelența Sa Marius Lazurca, ambasadorul nostru în Ungaria, care le-a oferit studenților prelegerea cu titlul „Ce face în fond un Ambasador?” Unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-am auzit venind de la un diplomat, care a știut să combine absolut remarcabil onestitatea cu simțul umorului și cu oferirea efectivă de informații.
(Și, iar, mă bucură cât de rotund pot spune „ambasadorul nostru”, atunci când am conștiința că înțeleg și apreciez un om, după un astfel de discurs – un „nostru” care se adaugă, tot cu bucurie, celui din ”colegul nostru”, cum am făcut Filologia, la UVT, în același timp. Așadar, încă un lucru care se clădește în mentalul mai tinerilor noștri colegi, azi încă studenți: felul de a simți acest ”nostru”, de a și-l însuși).
După aceste considerente generale despre programul, căruia nu-i găsesc decât cuvinte de laudă, „Ambasadori la UVT”, înainte de a trece la o exemplificare, cu ultima întâlnire ce a avut loc în această mare casă a noastră, cu doi dintre reprezentanții diplomației străine în țara noastră, e de menționat că prof. Silviu Rogobete ne-a spus câteva cuvinte despre întâlnirile pe care ni le pregătește, pentru viitorul apropiat, aflându-se în discuții avansate cu ambasadorii Belgiei și Slovaciei, în cadrul acestor parteneriate strategice ale Universității de Vest din Timișoara. (Start la informarea legată de aceste țări, studenților interesați!)
În 23 noiembrie, ambasadorul Republicii Federale Germania, Excelența Sa Cord Meier-Klodt, însoțit de consulul țării sale la Timișoara, Excelența Sa Ralf Krautkrämer, a completat seria întâlnirilor diplomatice, vorbindu-ne despre unitatea în diversitate, cu fire absolut firești, ce leagă Germania, România și, ca sumă, Europa.
A fost o altă lecție de „cum să gândim Europa”, ca multe altele pe care UVT deja le-a oferit. Dar o lecție venită într-un anume fel, de la ambasadorul unui stat „greu”, atât pentru România (și pentru Banat, în primul rând) cât și pentru Europa (dacă ne limităm la continent).
Ambasadorul a fost prezentat de conf. Florin Lobonț, decanul Facultății de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, și de prof. Silviu Rogobete, care e și organizator al acestor întâlniri, cum deja menționam, el însuși consul, după Revoluție, în Africa de Sud – secondați de Miruna Năchescu, cadru didactic asociat al UVT. Pentru cei care nu parcurseseră deja CV-ul ambasadorului, o promisiune în plus pentru o prelegere interesantă.
Ce a urmat, a fost discursul unui intelectual cu o ecuație aparte: german, hanseatic, filolog, diplomat, baleind, cu însărcinările primite, în ani, de la Națiunile Unite la India și zona de influență a Rusiei. Un german care știe să ajute procesul de comunicare, venind cu întrebările pertinente, ce se cer puse, legat de funcționarea Europei unite, azi. Pe puncte. Și care aduce și răspunsuri, serioase, obiective, ancorate în realități de neignorat. Dar cu un simț al umorului personal, declarat a fi al oamenilor nordului, necăutat, firesc, sporind cu încă un dram onestitatea comunicării. Un filolog (n-o să mă facă nimeni să nu-mi aplaud colegii ajunși puțin după granițele – și ele, laxe – meseriei noastre) capabil să introducă nepretențios citate sau fragmente din franceză, română sau latină, asta în timp ce vorbește o engleză curgătoare și plăcută. Și diplomat. Care înțelege atât punctele slabe ale țării lui, ale țării noastre, ale Europei, dar știe să le găsească măsuri compensatorii prin plusurile pe care le împărțim. Și să le prezinte studenților exact în doza potrivită, pe fiecare.
Mai degrabă nenumit cu subiect și predicat, dar existent în fiecare declarație făcută, faptul, înțeles, sper, de studenți, că un ambasador este un reprezentant al politicii țării sale dintr-un anumit moment. (Sigur, au fost cazuri în istorie, chiar în istoria recentă a țării noastre, când lucrurile nu au stat mereu așa – dar acestea sunt excepții). Și, din fericire (spun eu, având în gând și ce a însemnat și încă mai înseamnă, întrucâtva, Banatul), semnalul Germaniei, transmis de Excelența Sa Cord Meier-Klodt, este despre o Europă în care singurul drum posibil este cel al unității, dincolo de naționalism sau tendințe egocentriste. Ancorat în realitățile României care se afla la doar câteva zile înainte de a-și sărbători centenarul, ambasadorul a vorbit despre țara noastră ca despre ”o Europă timpurie”. Dar și aducându-ne, clar, fapte ale Europei moderne.
M-a bucurat că am auzit și despre manualele de istorie comune folosite în Germania și Franța, lucru de care auzisem de la istoricul Lucian Boia și despre care discutaserăm exact în această notă sugerată: oare ar putea exista așa ceva și tratând istoria comună a românilor și ungurilor?
Ni s-a vorbit despre ce înseamnă proiectul Uniunii Europene, despre cum putem vedea acest proiect pronind de la relațiile dintr-o familie, cu bune și cu rele, despre temerea (nejustificată) a unora, legată de teoretica renunțare la solidaritatea națională, despre interesele comune ale statelor membre, legate de securitate, migrație, Brexit. Un discurs temperat dar clar, excluzând ipoteze ale naționaliștilor și populiștilor.
Ambasadorul a avut amabilitatea de a găsi chiar și unele posibile atuuri ale României, la conducerea Consiliului Uniunii Europene.
În ceea ce privește întrebările dinspre studenți, Excelența Sa a răspuns și la chestiuni legate de sfera privată, spre exemplu, referitoare la prima slujbă pe care a avut-o, înainte de a intra în diplomație, dar și la unele ce se legau de o armată a Europei, de securitate, investiții. De asemenea, a răspuns referitor la decorația pe care Germania, prin reprezentantul ei, i-a oferit-o istoricului Lucian Boia, apreciind munca lui ca „food for thought” (hrană pentru gândire). S-a declarat ca acasă, în România, povestindu-ne despre bucuria sa de a vedea cum tradiția unui grup minoritar în scădere, ca număr – germanii – este păstrată în multe din regiunile României, explicându-ne și felul în care și-a hotărât drumurile prin țară.
Și Excelența Sa Ralf Krautkrämer, consul în Timișoara, a completat ideea de diplomat german aflat într-un fel de „acasă” aici, amintind, totuși, că e greu de vorbit despre „acasă” sau despre granițe, când discuți cu un diplomat. Ne-a amintit și despre câteva răspunsuri date colegei Ştefana Ciortea-Neamţiu, într-un interviu apărut în Allgemeine Deutsche Zeitung, unde vorbea de întâlnirile plăcute din oraș – dar și, aș adăuga, a adus idei interesante pentru 2021, legat de momentul când vom fi capitală culturală, ceea ce arată o implicare a cuiva ce deja poate rosti, aici, „acasă”.
„Ambasadori la UVT”, un proiect de excepție, pe care toți cei cu legături cu Universitatea de Vest din Timișoara îl așteaptă cu nerăbdare să-și traseze viitorul.